În iarna anului 1997, pășeam temătoare pragul unui cabinet medical. Acuzam dureri discrete la nivelul regiunii mamare drepte și prezența unui nodul greu sesizabil la palpare. Investigația medicală a evidențiat caracterul benign al tumorii și m-a convins de absența vreunui pericol în cazul disfuncției semnalate. Mi-am spus că o să treacă și că timpul va lucra în favoarea mea. N-a fost așa... Șapte luni mai târziu, boala a devenit deosebit de agresivă și am primit diagnosticul de carcinom invaziv în fază preterminală, cu o tumoră de 8 cm inoperabilă.
În vara anului 1998, treceam, în genunchi, pragul unei vieți noi, din nefericire dramatică, dar aveam să cunosc, cu inocență renăscută, o zonă a existenței neglijată până atunci: credința. Pe calea mea, la început plină de frustrări, mulți oameni mi-au întins o mână de ajutor; lor le datorez recunoștință; dar cea care m-a învățat să cunosc limbajul iubirii și să prețuiesc binefacerile ei a fost rugăciunea.
Aflată și acum pe această cale, sprijinită în toiagul rugăciunii, îmi plec genunchii și îmi înclin fruntea mulțumind Bunului Dumnezeu!
*
Toate drumurile pașilor mei, toate cărăruile foșnitoare - răcoroase ori fierbinți - ale gândurilor mele fugeau acum pe lângă mine, eșuând brusc în inerția unei confuzii seci și îndepărtate. Undeva, la capătul lor, rămăsesem eu, nici pe pământ, dar nici în cer, plutind neputincios și haotic într-un deșert de verdicte, cuvinte, vorbe rostite ori nerostite în cabinete, în saloane, pe culoare de spital: "incurabil", "inoperabil", "invaziv", "prea târziu", "metastază"..., toate cuprinse în imperiosul "acum" pronunțat de medici, fără azi, fără ieri și fără mâine. Așa eram eu în vara anului 1998, străină mie și lumii, sustrasă plăcutelor și obișnuitelor deșertăciuni, într-o punitivă abandonare de sine, în afara drumurilor pe care le străbătusem vreme de patruzeci și opt de ani, uneori cu stoicism, mereu cu sentimentul certitudinilor și al firescului repetabil.
Și-apoi, într-o zi, pe patul spitalului, cu o forță necunoscută, m-am ridicat, și din două nuiele, două ramuri mlădioase și desfrunzite, petrecute una peste alta, am întocmit o cruce. Genunchi lângă genunchi, cu fruntea sprijinită pe marginea patului, strângeam aprig în mână crucea improvizată, împingând-o înaintea feței, ca pe un scut vrăjit, menit a risipi orice vrăjmășie: "Domnul nostru,/ Lumină veșnic arzătoare,/ Unde este întuneric/ Fie lumină!". Citită cândva, uitată mai apoi, invocația se desprinse din locul ei de taină, ca o chemare la umilință, ca un îndemn la nădejde, ca un imn de laudă, de mulțumire. Și pentru prima dată, inima mea, înălțată pe toiagul rugăciunii, își află odihna sub acoperământul iubirii, iar mintea suspină împăcată: "Însă nu precum voiesc eu, ci precum voiești Tu!" (Matei 26.39).
E târziu; afară, în pacea străzii pustii, zăresc un înger de lumină. Veghează...
EMANUELA ANCUȚA - București