Despre puterea rugăciunii, cu părintele NICOLAE FLOROIU din Valea Mare, Covasna

"Viaţa e o rugăciune continuă!"

- L-am întâlnit printre merii înfloriţi din curtea ca un rai a bisericii din Valea Mare, unde credincioşii, sosiţi din toate părţile ţării, aşteptau în linişte să fie primiţi. Frate de mânăstire în tinereţe, absolvent de psihologie şi fost ucenic al părintelui Cleopa, părintele Nicolae a îmbrăcat devreme haina preoţiei, hotărât să predice în lume bucuria trăirii întru Hristos. Cuvintele lui, pline de blândeţe şi har, au vindecat suflete şi au întors la credinţă nenumăraţi rătăciţi. După zece ani de la prima întâlnire în paginile revistei, "Formula AS" a revenit pe urmele lui -

"Îţi mulţumesc, Doamne, că te mai văd şi te mai simt!"

- Părinte Floroiu, am revenit la sfinţia voastră ca să ne ajutaţi să înţelegem tainele rugăciunii, pe care ne străduim să le desluşim, de o vreme încoace, în paginile revistei noastre. Cum ar trebui înălţată o rugă, ca să nu se transforme într-un gest de rutină? Cum am putea ajunge cu adevărat la miezul ei?

- Foarte mulţi oameni se roagă, dar nu se roagă atunci când se roagă, pen­tru că nu au gândul acolo. Or, esenţa rugăciunii e s-o trăieşti ca atare, nu s-o spui ca pe o poezie. Să treci cu gândul, cu judecata ta, prin fiecare cuvinţel pe care îl rosteşti. Dacă ai spus: "Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", să te gândeşti imediat "Doamne, dar eu azi am iertat tuturor?". Rostul rugăciunii nu-l poţi înţelege dacă nu înţelegi cu adevărat cui te rogi, dacă nu eşti con­ştient că din nimicnicia ta perso­nală te înalţi cu rugăciunea către Cineva care are toată puterea în cer şi pe pământ. De aceea, orice rugăciune trebuie să înceapă cu multă smerenie. Să ne amintim cât de neputincioşi suntem, de fapt. Să zicem aşa cum putem noi, cu vorbele noastre, cât mai sincer şi din inimă: "Doamne, ţie îţi vorbesc, mă înalţ către tine, Doamne, să mă ajuţi, că eu sunt neputincios şi apăsat de păcate. Aju­tă-mă, Doamne!" Trebuie să ne deschidem în rugă­ciune, să vorbim cu inima deschisă despre nepu­tinţele noastre, să nu ne fie ruşine să spunem: "Doam­ne, ajută-mă, că poate nu am destulă dragoste sau poate nu am destulă înţelepciune, dă-mi, Doamne, limpe­zime să ştiu ce să fac, dăruieşte-mi, Doamne, după voia ta!" Şi atunci când ne recunoaştem neputinţa, când rugăciunea e spusă cu umilinţă, ea devine înăl­ţătoare. Prin rugăciune, Dumnezeu te înţelepţeşte, îţi dăruieşte atât de multe daruri, că poţi să vezi ce vrea de la tine, care e planul Lui cu tine, poţi să înţelegi cu adevărat ce rost ai tu pe lumea asta.

- Când e făcută din inimă, rugăciunea aduce cu ea şi revelaţia dumnezeiască?

- Da. Rugându-ne, ne curăţim inima, şi ochii minţii încep să vadă. Toate simţirile sufletului nostru se tre­zesc şi începem să vedem ce nu vedeam şi să înţele­gem ce nu înţelegeam. Dumnezeu ne deschide ochii, ne trimite îngeri ajutători, ne dă semne prin oameni, ne dă darul vederii înainte şi ne răspunde la frămân­tări. Ne ajută sufletul să-şi găsească rostul şi pacea. Prin rugăciune, aflăm ce avem de împlinit aici, pe pământ.

- Ce rugăciuni ar trebui să spunem, părinte? Există rugăciuni mai grabnic ajutătoare ca altele, mai potrivite cu anumite momente ale vieţii?

- Sunt multe rugăciuni frumoase şi bune, dar important e să fim cu gândul la Dumnezeu, de când ne trezim. Când am deschis ochii, dimineaţa, în pat, să zicem: "Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai trezit, că te mai văd, te mai simt şi mai am cu cine vorbi şi în această zi. Ajută-mă, Doamne, să pornesc ziua asta!". S-o spunem cu vorbe simple de mulţumire, de bucurie că în faţa noastră se întinde încă o bucată de viaţă. Şi apoi putem trece şi la rugăciunile începătoare. Iar seara, când ne punem în pat, înainte să spunem "Tatăl nostru" sau alte rugăciuni, să mulţumim din nou pen­tru toate cele câte ni s-au dat şi să cerem iertare pentru tot ce am făcut rău şi pentru tot binele pe care n-am fost în stare să-l facem. Când într-o zi nu pot să fac ceva care să-i placă lui Dumnezeu, măcar să ajut un om sărman sau să semăn o floare, atunci sufăr cel mai tare.

- Se spune că singura rugăciune care ar merita spusă e cea de mulţumire.

- Cea mai importantă rugă­ciune ar trebui să fie: "Îţi mul­ţumesc, Doamne, că exist!" Fap­tul că ne-am născut aici, în vremea aceasta, pe pământul acesta, nu e întâmplător. Fiecare din noi are un rol care trebuie dus la bun sfârşit. Degeaba cerem ajutor pentru gospodărie, pentru a ne arăta lumii cât de drepţi, buni sau gro­zavi suntem noi, nu foloseşte nimănui. Mai important e să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dăruieşte în fiecare zi, pentru viaţa aceasta pământească, plină de bucuriile ei, pen­tru viaţa veşnică la care suntem chemaţi. Şi să cerem ajutor ca să trecem cu bine, fără ispite, prin lumea asta, ca să devenim părtaşi la Împărăţia Lui!

"Dacă faci tu un pas, Dumnezeu face zece"

- Atunci când suferi, e uşor să te rogi din inimă. Dar în zilele obiş­nui­te, călduţe, când nici nu suferi, nici fericit nu eşti, parcă nici ru­găciunea nu vrea să se lege. Cum să ieşim din amorţeala asta a su­fletului?

- Rugăciunea e lim­­pede şi curată a­tunci când noi înşine suntem limpezi şi cu­raţi. În suferinţă, la­cri­mile ne curăţă, de aia şi rugăciunea urcă uşor. Când eşti apăsat de gân­duri rele, de ju­decăţi, de stres, de pa­timi, de con­fuzie, n-ai forţă să te rogi. E ade­vărat că de păcatul ma­re mulţi se feresc, dar cât de periculos e şi păca­tul mărunt! Toate aceste păcate mici, zilnice, se fac în timp mari, umplu trais­ta, de n-o mai poţi purta. Te împovărează şi, sub po­vara ei, eşti ispitit la păcate mai grele. Şi nici rugă­ciunea n-o mai poţi simţi. De aia, la spovedanie, eu le iau la rând pe toate cele mici, de fiecare dată. Trebuie să începem prin a ne curăţa inima, lăcaşul sufletului nostru. Aşa cum facem curat de sărbători în casele noastre, aşa trebuie să facem curat şi-n gânduri şi sim­ţiri. Pentru că atunci când sufletul e curat, primenit, uşurat, şi rugăciunea capătă forţă.

- Ce le spuneţi celor care vin şi se plâng că nu au timp să se roage?

- Timpul ne este dat nouă de la Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu e bun şi bine făcut. Timpul este destul, important e ca noi să ne încadrăm în timp, să învăţăm să-i dăm valoare. Nu există să fii prea obosit să te rogi. Din con­tră, eşti prea obosit pentru că nu te rogi. Pentru că nu ai des­coperit încă ce sursă inepui­zabilă de pu­tere şi energie e ru­găciunea. Oricât de mult te-ar copleşi pro­blemele în­tr-o zi, poţi găsi câteva mi­nute, acolo unde eşti, pe scaunul de la bi­rou sau pe stradă, în care să-ţi îndrepţi gân­dul spre Dum­ne­zeu şi să spui din toa­tă inima ta: "Doam­ne, nu mai pot, ajută-mă, dă-mi putere să merg mai departe cu tine, ţine-mă Doamne pe calea ta!" Şi dacă faci tu un pas, Dumnezeu face zece. Şi te miri de unde prinzi aripi şi zbori.

- Aţi fost, la Sihăstria, ucenicul părintelui Cleopa. V-a dezvăluit sfinţia sa câte ceva din tainele rugă­ciunii?

- De când l-am cunoscut pe părintele Cleopa, de când i-am auzit primul cuvânt, am simţit ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Era în zilele în care eu încercam să mă adun, să-mi găsesc calea. Eram ca un copil al nimănui, el a fost îndreptătorul vie­ţii mele. M-a privit în ochi direct, cu o putere şi-o chemare care erau totodată îndemn şi mângâiere. Şi am ştiut că e omul lui Dumnezeu. Prin el am simţit că Dumnezeu mă are în grija lui şi am cunoscut schim­barea. De la părintele Cleopa am învăţat că gândul trebuie să fie nesmintit la Dumnezeu, în toată clipa vieţii, că rugăciunea e o necesitate a fiinţei umane.

"Dumnezeu nu se termină niciodată"

- Să începem prin a ne dărui lui Dumnezeu prin rugăciune. E ăsta înţelesul ei cel mai profund?

- Când omul se gândeşte prea mult la el însuşi, se înţeleneşte şi prin el nu mai circulă iubirea lui Dum­nezeu. Când te cureţi şi te dăruieşti lui Dumnezeu, eşti transparent şi legat cu toţi ceilalţi împreună în iubire. Dumnezeu este izvor de iubire. Şi când începi să te rogi, să te dăruieşti prin rugăciune lui Dumnezeu, iubirea asta se slobozeşte, se revarsă spre tine, fără niciun fel de plată sau obligaţie. Ni se dăruieşte gra­tuit, ca dintr-un izvor care adapă permanent pe cel însetat, fără să sece. Pentru că şi noi suntem parte din acel izvor, suntem parte din dumnezeire, prelungiri ale divinităţii, fii ai lui Dumnezeu. Când ajungi să simţi cât de mult te iubeşte Dumnezeu, te reverşi şi tu mai departe, îl iubeşti pe Dumnezeu prin tot ceea ce a creat, prin toţi oamenii. Iubind, devenim mai buni, mai darnici, şi nu ne mai temem că vom rămâne fără. Pentru că Dumnezeu nu se termină niciodată. Pentru că aici suntem toţi în grădina lui Dumne­zeu, care e plină de daruri. Şi de unde ai dat, vine Dumnezeu şi pune la loc. Cu cât iubim şi dăruim mai mult, cu atât ne în­noim şi ne pri­menim mai tare. Iu­birea asta ar trebui să meargă până la a-l iubi şi pe vrăjmaşul tău, căci şi el este creatură. Să meargă până acolo încât să-ţi doreşti ca Dumne­zeu să-l mân­tuiască şi pe diavol, ca să nu-l piardă. Ăsta e miracolul iu­bi­rii, că nu ne dă­ruim celui­lalt, ne dăruim, prin el, lui Dumnezeu. Când ne rugăm, bine ar fi să nu ne gândim în primul rând la noi, ci la tot ceea ce este în jur, la toţi semenii noştri în nevoie. Da­că n-ai ceva în traistă să-i dai, atunci poate ai pe buze. Sau ai ochi cu care să-l pri­veşti cu blândeţe. Sau ai darul zâm­bi­rii, sau ai o mângâ­iere. Sau poţi spune o rugăciune pentru el, să-i redai speran­ţa, să nu se simtă părăsit. Adevăratul dar al rugăciunii ţi se revelează atunci când te rogi pentru ceilalţi.

- Pot face rugăciunile miracole, chiar dacă persoana pentru care ne rugăm este necredincioasă?

- Să ne amintim exemplul Evangheliei, când Fecioara Maria se duce la vara sa Elisabeta şi, auzind rugăciunile Mariei, spune Scriptura, a săltat pruncul în pântecele ei. Ce ştia pruncul acela nenăscut? Şi totuşi, a simţit rugăciunea. Atunci, de ce să nu credem că rugăciunea noastră e vindecătoare, de ce să nu credem că îl ajută pe celălalt, oricâtă distanţă ar fi între noi? Suntem toţi împreună pe lumea asta, într-o comuniune cu tot şi cu Dumnezeu şi fiecare faptă a noastră are ecou undeva. Şi oxigenul care dă viaţă poartă cu el rugăciunile sfinţilor. Aici, în curtea bisericii, printre oamenii care se adună, eu simt rugăciunile tuturor. Câteodată, vine cineva de departe, cu necaz mare, şi simt necazul din jurul lui. Sau vine cineva de la Sfânta Paraschiva şi-l simt încărcat de bucurie şi milă. Nu mă întrebaţi cum! Când eşti permanent în starea de veghe şi rugăciune, le simţi. Cum vă explicaţi că sfin­ţii, pustnicii, reuşesc chiar să vorbească cu animalele, să vadă înainte, deşi au trăit doar între stânci şi prin peşteri? Toate acestea sunt transmisii ale lui Dum­nezeu către omul care vrea să meargă spre el. Trebuie să fim ai lui Dumnezeu. Dacă ne facem oamenii lui, atunci ni se vor deschide ochii şi vom înţelege mai mult despre viaţa aceasta.

"Cei care trăiesc în legea lui Dumnezeu ştiu că miracolele sunt ceva firesc"

- Oamenii sunt capabili să bată sute de kilometri în căutarea icoanelor sau a locurilor făcătoare de minuni, în speranţa că rugăciunile lor vor face să se întâmple miracole...

- Cei care trăiesc în legea lui Dumnezeu ştiu că miracolele sunt ceva firesc. Ele par lucruri în afara firii doar pentru cei care s-au luat pe sine drept centru al universului, care, văzând că lor nu li se întâmplă aşa ceva, trag concluzia că nici alţii nu pot avea parte de ele. Nu icoana face minuni, nu preotul, ci credinţa şi vrednicia celui care se roagă. Credinţa noastră este o mare taină. Una din primele pe care dumnezeirea ni le-a dăruit. Mulţi nu înţeleg cu adevărat cât de miraculoasă e, de fapt, credinţa, cât de mare e Dum­nezeu căruia ne rugăm, ce bogăţie e în inima noastră, când îl avem cu noi. Dacă-L ai pe Dumnezeu în inimă, eşti de nezdruncinat. N-aţi văzut că unii sunt dărâmaţi din te miri ce necaz, iar alţii pot duce oricâte greutăţi cu seninătate? De ce? Pentru că au găsit în ei un izvor nesecat care e Dumnezeu. Au descoperit, rugându-se, puterea aceasta extraordinară. Şi atunci nu se mai lasă copleşiţi de cele pământeşti, vremelnice, care stă­pânesc fiinţa. Şi nici nu se mai miră când Dumnezeu le împli­neşte gândul şi aşea­ză miracolul în calea lor. Credinţa trebuie manifestată în pri­mul rând în voinţă. Dorinţa de a-l urma pe Hristos trebuie să vină de la noi. Când lupţi cu tine, cu slă­biciunile şi nepu­tinţele tale, cu ispi­tele şi potrivniciile care vin de la cei­lalţi, Dumnezeu în­cepe să-şi reverse puterea asupra ta şi simţi cum poţi face faţă tot mai multor greutăţi. Prin rugă­ciune poţi schimba totul. Dar numai da­că eşti cu Hristos tot timpul. Nu se poate azi să fii cu el, şi mâine şi poimâine să te gândeşti la al­tele. Degeaba tu­ruim rugăciuni de ocazie, dacă nu ne gândim în fiecare clipă la Dumnezeu. Viaţa e o rugăciune continuă. Trebuie să fie o stare perma­nen­tă de atenţie la celălalt, la inima noastră, la sem­nele pe care ni le trimite Dumnezeu. Dacă o trăieşti aşa, rugăciunea îţi dă viaţă, te schimbă, te modifică, te transfigurează. Întreaga viaţă se transformă în prilej de urcuş, de devenire. Când trăieşti cu Dumnezeu, ieşi din timp, anii nu se mai văd pe chipul tău şi nici nu te mai simţi bătrân. Începi să simţi veşnicia, nu trecerea anilor.

- Părinte, mă iertaţi dacă vă pun o întrebare prea îndrăzneaţă: sfinţia voastră îl simţiţi mai aproape prin rugăciune pe Dumnezeu?

- Întotdeauna, fiindcă gândul meu e mereu la El. Şi unde ai gândul, acolo eşti şi tu. Gândirea noastră e lucrătoare, e creatoare, ea dă poruncă şi trebuie stăpânită. Dacă o îndrepţi spre rău, ea caută şi aduce răul. Dacă o îndrepţi spre bine şi spre iubire, dacă eşti blând şi smerit cu inima, dacă nu cauţi să demonstrezi lumii cine eşti şi cât poţi, ea ţi-l aduce pe Hristos. Cu gândul şi cu inima îl aducem pe Dumnezeu aproape sau îl îndepărtăm de noi. Cheia e la noi, în voinţa noas­tră de a face curat, în aceste gânduri, de a tăia răul de la rădăcină şi de a lucra cu noi, cu blândeţea, bunătatea, mila şi iubirea, care biruiesc orice rău.