Despre puterea rugăciunii, cu părintele NICOLAE FLOROIU din Valea Mare, Covasna

"Viața e o rugăciune continuă!"

- L-am întâlnit printre merii înfloriți din curtea ca un rai a bisericii din Valea Mare, unde credincioșii, sosiți din toate părțile țării, așteptau în liniște să fie primiți. Frate de mânăstire în tinerețe, absolvent de psihologie și fost ucenic al părintelui Cleopa, părintele Nicolae a îmbrăcat devreme haina preoției, hotărât să predice în lume bucuria trăirii întru Hristos. Cuvintele lui, pline de blândețe și har, au vindecat suflete și au întors la credință nenumărați rătăciți. După zece ani de la prima întâlnire în paginile revistei, "Formula AS" a revenit pe urmele lui -

"Îți mulțumesc, Doamne, că te mai văd și te mai simt!"

- Părinte Floroiu, am revenit la sfinția voastră ca să ne ajutați să înțelegem tainele rugăciunii, pe care ne străduim să le deslușim, de o vreme încoace, în paginile revistei noastre. Cum ar trebui înălțată o rugă, ca să nu se transforme într-un gest de rutină? Cum am putea ajunge cu adevărat la miezul ei?

- Foarte mulți oameni se roagă, dar nu se roagă atunci când se roagă, pen­tru că nu au gândul acolo. Or, esența rugăciunii e s-o trăiești ca atare, nu s-o spui ca pe o poezie. Să treci cu gândul, cu judecata ta, prin fiecare cuvințel pe care îl rostești. Dacă ai spus: "Precum și noi iertăm greșiților noștri", să te gândești imediat "Doamne, dar eu azi am iertat tuturor?". Rostul rugăciunii nu-l poți înțelege dacă nu înțelegi cu adevărat cui te rogi, dacă nu ești con­știent că din nimicnicia ta perso­nală te înalți cu rugăciunea către Cineva care are toată puterea în cer și pe pământ. De aceea, orice rugăciune trebuie să înceapă cu multă smerenie. Să ne amintim cât de neputincioși suntem, de fapt. Să zicem așa cum putem noi, cu vorbele noastre, cât mai sincer și din inimă: "Doamne, ție îți vorbesc, mă înalț către tine, Doamne, să mă ajuți, că eu sunt neputincios și apăsat de păcate. Aju­tă-mă, Doamne!" Trebuie să ne deschidem în rugă­ciune, să vorbim cu inima deschisă despre nepu­tințele noastre, să nu ne fie rușine să spunem: "Doam­ne, ajută-mă, că poate nu am destulă dragoste sau poate nu am destulă înțelepciune, dă-mi, Doamne, limpe­zime să știu ce să fac, dăruiește-mi, Doamne, după voia ta!" Și atunci când ne recunoaștem neputința, când rugăciunea e spusă cu umilință, ea devine înăl­țătoare. Prin rugăciune, Dumnezeu te înțelepțește, îți dăruiește atât de multe daruri, că poți să vezi ce vrea de la tine, care e planul Lui cu tine, poți să înțelegi cu adevărat ce rost ai tu pe lumea asta.

- Când e făcută din inimă, rugăciunea aduce cu ea și revelația dumnezeiască?

- Da. Rugându-ne, ne curățim inima, și ochii minții încep să vadă. Toate simțirile sufletului nostru se tre­zesc și începem să vedem ce nu vedeam și să înțele­gem ce nu înțelegeam. Dumnezeu ne deschide ochii, ne trimite îngeri ajutători, ne dă semne prin oameni, ne dă darul vederii înainte și ne răspunde la frămân­tări. Ne ajută sufletul să-și găsească rostul și pacea. Prin rugăciune, aflăm ce avem de împlinit aici, pe pământ.

- Ce rugăciuni ar trebui să spunem, părinte? Există rugăciuni mai grabnic ajutătoare ca altele, mai potrivite cu anumite momente ale vieții?

- Sunt multe rugăciuni frumoase și bune, dar important e să fim cu gândul la Dumnezeu, de când ne trezim. Când am deschis ochii, dimineața, în pat, să zicem: "Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai trezit, că te mai văd, te mai simt și mai am cu cine vorbi și în această zi. Ajută-mă, Doamne, să pornesc ziua asta!". S-o spunem cu vorbe simple de mulțumire, de bucurie că în fața noastră se întinde încă o bucată de viață. Și apoi putem trece și la rugăciunile începătoare. Iar seara, când ne punem în pat, înainte să spunem "Tatăl nostru" sau alte rugăciuni, să mulțumim din nou pen­tru toate cele câte ni s-au dat și să cerem iertare pentru tot ce am făcut rău și pentru tot binele pe care n-am fost în stare să-l facem. Când într-o zi nu pot să fac ceva care să-i placă lui Dumnezeu, măcar să ajut un om sărman sau să semăn o floare, atunci sufăr cel mai tare.

- Se spune că singura rugăciune care ar merita spusă e cea de mulțumire.

- Cea mai importantă rugă­ciune ar trebui să fie: "Îți mul­țumesc, Doamne, că exist!" Fap­tul că ne-am născut aici, în vremea aceasta, pe pământul acesta, nu e întâmplător. Fiecare din noi are un rol care trebuie dus la bun sfârșit. Degeaba cerem ajutor pentru gospodărie, pentru a ne arăta lumii cât de drepți, buni sau gro­zavi suntem noi, nu folosește nimănui. Mai important e să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dăruiește în fiecare zi, pentru viața aceasta pământească, plină de bucuriile ei, pen­tru viața veșnică la care suntem chemați. Și să cerem ajutor ca să trecem cu bine, fără ispite, prin lumea asta, ca să devenim părtași la Împărăția Lui!

"Dacă faci tu un pas, Dumnezeu face zece"

- Atunci când suferi, e ușor să te rogi din inimă. Dar în zilele obiș­nui­te, călduțe, când nici nu suferi, nici fericit nu ești, parcă nici ru­găciunea nu vrea să se lege. Cum să ieșim din amorțeala asta a su­fletului?

- Rugăciunea e lim­­pede și curată a­tunci când noi înșine suntem limpezi și cu­rați. În suferință, la­cri­mile ne curăță, de aia și rugăciunea urcă ușor. Când ești apăsat de gân­duri rele, de ju­decăți, de stres, de pa­timi, de con­fuzie, n-ai forță să te rogi. E ade­vărat că de păcatul ma­re mulți se feresc, dar cât de periculos e și păca­tul mărunt! Toate aceste păcate mici, zilnice, se fac în timp mari, umplu trais­ta, de n-o mai poți purta. Te împovărează și, sub po­vara ei, ești ispitit la păcate mai grele. Și nici rugă­ciunea n-o mai poți simți. De aia, la spovedanie, eu le iau la rând pe toate cele mici, de fiecare dată. Trebuie să începem prin a ne curăța inima, lăcașul sufletului nostru. Așa cum facem curat de sărbători în casele noastre, așa trebuie să facem curat și-n gânduri și sim­țiri. Pentru că atunci când sufletul e curat, primenit, ușurat, și rugăciunea capătă forță.

- Ce le spuneți celor care vin și se plâng că nu au timp să se roage?

- Timpul ne este dat nouă de la Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu e bun și bine făcut. Timpul este destul, important e ca noi să ne încadrăm în timp, să învățăm să-i dăm valoare. Nu există să fii prea obosit să te rogi. Din con­tră, ești prea obosit pentru că nu te rogi. Pentru că nu ai des­coperit încă ce sursă inepui­zabilă de pu­tere și energie e ru­găciunea. Oricât de mult te-ar copleși pro­blemele în­tr-o zi, poți găsi câteva mi­nute, acolo unde ești, pe scaunul de la bi­rou sau pe stradă, în care să-ți îndrepți gân­dul spre Dum­ne­zeu și să spui din toa­tă inima ta: "Doam­ne, nu mai pot, ajută-mă, dă-mi putere să merg mai departe cu tine, ține-mă Doamne pe calea ta!" Și dacă faci tu un pas, Dumnezeu face zece. Și te miri de unde prinzi aripi și zbori.

- Ați fost, la Sihăstria, ucenicul părintelui Cleopa. V-a dezvăluit sfinția sa câte ceva din tainele rugă­ciunii?

- De când l-am cunoscut pe părintele Cleopa, de când i-am auzit primul cuvânt, am simțit ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Era în zilele în care eu încercam să mă adun, să-mi găsesc calea. Eram ca un copil al nimănui, el a fost îndreptătorul vie­ții mele. M-a privit în ochi direct, cu o putere și-o chemare care erau totodată îndemn și mângâiere. Și am știut că e omul lui Dumnezeu. Prin el am simțit că Dumnezeu mă are în grija lui și am cunoscut schim­barea. De la părintele Cleopa am învățat că gândul trebuie să fie nesmintit la Dumnezeu, în toată clipa vieții, că rugăciunea e o necesitate a ființei umane.

"Dumnezeu nu se termină niciodată"

- Să începem prin a ne dărui lui Dumnezeu prin rugăciune. E ăsta înțelesul ei cel mai profund?

- Când omul se gândește prea mult la el însuși, se înțelenește și prin el nu mai circulă iubirea lui Dum­nezeu. Când te cureți și te dăruiești lui Dumnezeu, ești transparent și legat cu toți ceilalți împreună în iubire. Dumnezeu este izvor de iubire. Și când începi să te rogi, să te dăruiești prin rugăciune lui Dumnezeu, iubirea asta se slobozește, se revarsă spre tine, fără niciun fel de plată sau obligație. Ni se dăruiește gra­tuit, ca dintr-un izvor care adapă permanent pe cel însetat, fără să sece. Pentru că și noi suntem parte din acel izvor, suntem parte din dumnezeire, prelungiri ale divinității, fii ai lui Dumnezeu. Când ajungi să simți cât de mult te iubește Dumnezeu, te reverși și tu mai departe, îl iubești pe Dumnezeu prin tot ceea ce a creat, prin toți oamenii. Iubind, devenim mai buni, mai darnici, și nu ne mai temem că vom rămâne fără. Pentru că Dumnezeu nu se termină niciodată. Pentru că aici suntem toți în grădina lui Dumne­zeu, care e plină de daruri. Și de unde ai dat, vine Dumnezeu și pune la loc. Cu cât iubim și dăruim mai mult, cu atât ne în­noim și ne pri­menim mai tare. Iu­birea asta ar trebui să meargă până la a-l iubi și pe vrăjmașul tău, căci și el este creatură. Să meargă până acolo încât să-ți dorești ca Dumne­zeu să-l mân­tuiască și pe diavol, ca să nu-l piardă. Ăsta e miracolul iu­bi­rii, că nu ne dă­ruim celui­lalt, ne dăruim, prin el, lui Dumnezeu. Când ne rugăm, bine ar fi să nu ne gândim în primul rând la noi, ci la tot ceea ce este în jur, la toți semenii noștri în nevoie. Da­că n-ai ceva în traistă să-i dai, atunci poate ai pe buze. Sau ai ochi cu care să-l pri­vești cu blândețe. Sau ai darul zâm­bi­rii, sau ai o mângâ­iere. Sau poți spune o rugăciune pentru el, să-i redai speran­ța, să nu se simtă părăsit. Adevăratul dar al rugăciunii ți se revelează atunci când te rogi pentru ceilalți.

- Pot face rugăciunile miracole, chiar dacă persoana pentru care ne rugăm este necredincioasă?

- Să ne amintim exemplul Evangheliei, când Fecioara Maria se duce la vara sa Elisabeta și, auzind rugăciunile Mariei, spune Scriptura, a săltat pruncul în pântecele ei. Ce știa pruncul acela nenăscut? Și totuși, a simțit rugăciunea. Atunci, de ce să nu credem că rugăciunea noastră e vindecătoare, de ce să nu credem că îl ajută pe celălalt, oricâtă distanță ar fi între noi? Suntem toți împreună pe lumea asta, într-o comuniune cu tot și cu Dumnezeu și fiecare faptă a noastră are ecou undeva. Și oxigenul care dă viață poartă cu el rugăciunile sfinților. Aici, în curtea bisericii, printre oamenii care se adună, eu simt rugăciunile tuturor. Câteodată, vine cineva de departe, cu necaz mare, și simt necazul din jurul lui. Sau vine cineva de la Sfânta Paraschiva și-l simt încărcat de bucurie și milă. Nu mă întrebați cum! Când ești permanent în starea de veghe și rugăciune, le simți. Cum vă explicați că sfin­ții, pustnicii, reușesc chiar să vorbească cu animalele, să vadă înainte, deși au trăit doar între stânci și prin peșteri? Toate acestea sunt transmisii ale lui Dum­nezeu către omul care vrea să meargă spre el. Trebuie să fim ai lui Dumnezeu. Dacă ne facem oamenii lui, atunci ni se vor deschide ochii și vom înțelege mai mult despre viața aceasta.

"Cei care trăiesc în legea lui Dumnezeu știu că miracolele sunt ceva firesc"

- Oamenii sunt capabili să bată sute de kilometri în căutarea icoanelor sau a locurilor făcătoare de minuni, în speranța că rugăciunile lor vor face să se întâmple miracole...

- Cei care trăiesc în legea lui Dumnezeu știu că miracolele sunt ceva firesc. Ele par lucruri în afara firii doar pentru cei care s-au luat pe sine drept centru al universului, care, văzând că lor nu li se întâmplă așa ceva, trag concluzia că nici alții nu pot avea parte de ele. Nu icoana face minuni, nu preotul, ci credința și vrednicia celui care se roagă. Credința noastră este o mare taină. Una din primele pe care dumnezeirea ni le-a dăruit. Mulți nu înțeleg cu adevărat cât de miraculoasă e, de fapt, credința, cât de mare e Dum­nezeu căruia ne rugăm, ce bogăție e în inima noastră, când îl avem cu noi. Dacă-L ai pe Dumnezeu în inimă, ești de nezdruncinat. N-ați văzut că unii sunt dărâmați din te miri ce necaz, iar alții pot duce oricâte greutăți cu seninătate? De ce? Pentru că au găsit în ei un izvor nesecat care e Dumnezeu. Au descoperit, rugându-se, puterea aceasta extraordinară. Și atunci nu se mai lasă copleșiți de cele pământești, vremelnice, care stă­pânesc ființa. Și nici nu se mai miră când Dumnezeu le împli­nește gândul și așea­ză miracolul în calea lor. Credința trebuie manifestată în pri­mul rând în voință. Dorința de a-l urma pe Hristos trebuie să vină de la noi. Când lupți cu tine, cu slă­biciunile și nepu­tințele tale, cu ispi­tele și potrivniciile care vin de la cei­lalți, Dumnezeu în­cepe să-și reverse puterea asupra ta și simți cum poți face față tot mai multor greutăți. Prin rugă­ciune poți schimba totul. Dar numai da­că ești cu Hristos tot timpul. Nu se poate azi să fii cu el, și mâine și poimâine să te gândești la al­tele. Degeaba tu­ruim rugăciuni de ocazie, dacă nu ne gândim în fiecare clipă la Dumnezeu. Viața e o rugăciune continuă. Trebuie să fie o stare perma­nen­tă de atenție la celălalt, la inima noastră, la sem­nele pe care ni le trimite Dumnezeu. Dacă o trăiești așa, rugăciunea îți dă viață, te schimbă, te modifică, te transfigurează. Întreaga viață se transformă în prilej de urcuș, de devenire. Când trăiești cu Dumnezeu, ieși din timp, anii nu se mai văd pe chipul tău și nici nu te mai simți bătrân. Începi să simți veșnicia, nu trecerea anilor.

- Părinte, mă iertați dacă vă pun o întrebare prea îndrăzneață: sfinția voastră îl simțiți mai aproape prin rugăciune pe Dumnezeu?

- Întotdeauna, fiindcă gândul meu e mereu la El. Și unde ai gândul, acolo ești și tu. Gândirea noastră e lucrătoare, e creatoare, ea dă poruncă și trebuie stăpânită. Dacă o îndrepți spre rău, ea caută și aduce răul. Dacă o îndrepți spre bine și spre iubire, dacă ești blând și smerit cu inima, dacă nu cauți să demonstrezi lumii cine ești și cât poți, ea ți-l aduce pe Hristos. Cu gândul și cu inima îl aducem pe Dumnezeu aproape sau îl îndepărtăm de noi. Cheia e la noi, în voința noas­tră de a face curat, în aceste gânduri, de a tăia răul de la rădăcină și de a lucra cu noi, cu blândețea, bunătatea, mila și iubirea, care biruiesc orice rău.