MARILE LACURI - O hartă scrisă cu sufletul

Hărţile în care cred cel mai mult sunt invizi­bile. Sunt ale tale, numai ale tale, şi se trasează singure, fără ca măcar să ştii. Le cauţi şi le găseşti. Le găseşti cu ochii închişi. Nişte linii întortocheate, nişte şerpi care şuieră. Hărţile vii. Hăr­ţile poveşti. Le vezi, le auzi, le miroşi, le pipăi. Cu fiecare călătorie nouă pe care o faci, le haşurezi mai departe, le umpli de oameni, de locuri, de întâmplări, de stări. După 30 de ani, am ajuns din nou la Eni­sala, la începutul lumii şi al marilor lacuri. Am mai fost aici, copil, dar harta mea invizibilă se cerea scrisă mai departe.

Pelicanii

De sus, de pe meterezele de piatră bătrână a Cetăţii Enisala, cerul arată linişte până departe. Dobrogea e la picioarele tale. O hartă vie, deschisă ca o inimă care pulsează. Îi vezi liniile ca nişte artere, câmpiile ne­sfâr­­şite de rapiţă haşurate în galben, verdele crud, unduitor al grâului, petele întunecate ale pădurii de lângă Visterna, balaurul uriaş de apă al Ra­zelmului, ochiul deschis de pământ al Insulei Popina, smârcurile de stuf încă obosit ale lacului Babadag, colinele ca nişte cuşme pleoştite ale Tulcei, fâşia nelămurită de nisip şi piatră a Grindului Lupilor, iar dincolo, mai departe, totuna cu cerul, ma­rea. Ca în orice hartă invizibilă, viaţa zvâcneşte im­perceptibil, cu rosturile ei vechi, ca pământul pe care călcăm. Sunt turmele de oi şi capre de la poalele cetăţii, sunt pelicanii care se rotesc încet deasupra lumii, puncte albe, de îngeri uitaţi, întorşi acasă, după o pri­begie aspră, sunt satele astea răsfirate ca nişte furnici, cu numele lor ciu­date, cu poveştile lor ascunse, cu oamenii lor încă invi­zibili, pe care, încet, cu grijă, le vom scoate la iveală. Bogdan şi Claudiu sunt acum în Sarichioi, Cătălin, pro­babil, a ajuns în Sinoe, Ciprian tre­buie să fie la Capul Doloşman, Cris­tian în Jurilovca, Sân­ziana poate fi oriunde, ca orice om scormonitor şi fără astâmpăr, Andrei e cu mine, aici, în inima unui loc bătrân, printre pie­trele astea ca nişte oase, care odini­oară străjuiau marea. Marea e departe acum, alungată de Grindul Lupilor. O clepsidră de nisip a tot curs vreme de secole, încet, tăcut, neînduplecat, până când marea s-a oprit acolo, în cordonul de nisip scurs din clepsidră, iar singura ei poartă de intrare spre cetate a rămas doar Gura Portiţei.Corăbiile mari n-au mai avut cum să treacă de limanele nisipoase, iar gol­ful mării de odinioară a devenit, cu timpul, apa sal­mastră, dulce-sărată, a Marilor Lacuri. Razim, Golo­viţa, Zmeica, Sinoe au fost cândva, înainte ca nisipul din clepsidra nevăzută să le închidă în pântecul Do­brogei, ape învolburate şi adânci ale Mării Negre. Aşa cum şi noi, oamenii ăştia mici, ajunşi pe meterezele unei ce­tăţi vechi, am fost cândva în­geri. Cum şi nouă ne-au rămas visul şi aripile ciuntite de demult. Şi ele, Marile La­curi, măcar când albastrul de sus al cerului se lasă peste ape­le lor încremenite, când se în­torc pelicanii, iar fâlfâitul ari­pilor lor uriaşe face ca văz­duhul să se dea la o parte, şi ele, nu se poate altfel, trebuie să se vi­seze, din nou, mare. Înainte de toate, orice hartă invizibilă îţi va spune asta, un tărâm are un suflet al lui pe care-l simţi, atunci când e linişte până departe, cum vibrează. Iar un suflet, la fel ca orice suflet de pe lumea asta, nu are încotro, visează. Visează acelaşi vis, de când e lumea lume şi omul om. Să ne întoar­cem de unde am plecat. Oamenii să fie iarăşi în Grădina Raiului, iar Ma­rile Lacuri, pur şi simplu, mare. E un dor nelămurit aici, la Enisala, ajunge doar să închizi ochii ca să-l simţi cum se amestecă cu al tău. Eşti una cu Marile Lacuri, om, apă şi cer, toate laolaltă, tânjind îm­preună.

Peştele de aer

Istoria corăbiilor care ajungeau la Enisala a început să se şteargă, au rămas doar vestigiile peste care păşeşti şi care strigă să le asculţi, din inima unei hărţi invizibile. Ai ajuns aici, sus, şi ai vrea să vorbeşti despre harta afurisită care se zvârcoleşte în tine ca un şarpe, despre liniile ei care se suprapun şi se înde­părtează, despre senzaţia asta ca o ameţeală, că nimic nu se şterge, că totul rămâne, că, undeva, la picioarele tale, de acolo de unde Dobrogea se arată ca o inimă deschisă, te aşteaptă un peşte de aer gata să te înghită. Ai vrea să-i spui lui Andrei, că, uite, taică-miu a con­struit socialismul, în Babadagul de acolo, o fabrică de zahăr care astăzi e în ruine, că acum, uite, socialismul ăsta nu mai există, că tatăl meu credea în construirea lui, iar toate astea, astăzi, nu mai sunt, cum nici tatăl meu nu mai este, dar că, uite, Andrei, ele rămân într-o hartă a mea, invizibilă, şi nu se vor şterge niciodată. Dar nu-i spui, nu poţi, nu te simţi în stare, preferi să taci şi să adulmeci încet liniştea asta până departe. De sus, de pe meterezele cetăţii, soarele arde şi pluteşte ca un şarpe galben peste marile lacuri. Ai vrea să zbori într-acolo, până ajungi la mare. Ştii că e de ajuns să închizi ochii şi să zbori şi ştii că, dacă o să zbori de-ade­văratelea, n-o să mai fii. O să cazi în gol de pe metereze, o să te faci una cu pământul. Aşa că mai bine închizi ochii. Rămâi pe pământ. Şi zbori.

Lupii

Şi se mai întâmplă ceva acum, aici, după ce socia­lismul a fost construit şi apoi dărâmat. După ce Razel­mul a tot fost poluat, iar Gura Portiţei, calea dintre apă sărată şi apă dulce, închisă. Închisă de comunişti, pentru ca şi ultima rămăşiţă din marea de odinioară să rămână departe de Marile Lacuri. Un proiect absurd, care şi-a propus să scoa­tă din apele salmastre ale Razel­mului toată sarea mării de altădată. De mai bine de patru decenii, Razelmul e doar un lac de apă dulce. Nicio urmă din peştii marini nu mai poate fi găsită aici.
Şi se întâmplă ca şi unii oameni să nu mai înţeleagă nimic din toate astea. Pentru că au construit, fără să vrea, ceva ce nu trebuia construit - socialis­mul - şi pentru că, apoi, l-au dărâmat, fără să înţeleagă de ce, cu totul. Istoria s-a jucat cu ei, le-a râs în nas, i-a dat peste cap, i-a buimăcit. Mulţi şi-au pierdut rosturile, ordinea firească a lu­mii. Pescari din tată-n fiu au fost alun­gaţi de pe lacuri, trimişi acasă, făcuţi una cu pământul, ei, oamenii apelor, de­veniţi peşti pe uscat, agricul­tori. Şi mulţi n-au înţeles. Şi s-au răzvrătit. Asta îmi spune Paul Condrat, în dru­mul nostru tihnit prin iarba înal­tă, plină de insecte, spre Capul Do­loş­man. Peş­tele a început să dispară încet, odată cu comunismul, odată cu închi­derea ulti­mei porţi a mării înspre Ra­zelm. Gura Portiţei. Mai întâi sturionii, apoi che­falii, scrumbiile, tot peştele de apă să­rată, care se adăpostea pe vre­muri, un timp, în apele tăcute şi dulci-sărate ale lacului. Cei mai mulţi dintre pescari au fost alungaţi din setcile lor. De tim­purile noi, de vremurile barbare, fără noimă, de după prăbuşirea balaurului socialist. Ca în basme: din capetele tăiate ale monstrului comunist a curs otravă, enorm de multă otravă, iar otra­va asta s-a vărsat în lac, ucigându-l încet. Unii oameni s-au întors şi ei îm­potriva lacului, cu ură. I-au smuls cu forţa aproape tot peştele. Aşa fac oa­menii când nu înţeleg, aşa e pe lume, "sunt oameni şi oameni", spune Paul Condrat.

Oamenii lupi

Harta mea invizibilă nu vrea să priceapă aşa ceva. Că în mijlocul ei, în inima frumuseţilor ăstora de la începutul lumii, de la poalele stâncilor stranii care adăpostesc cetatea Argamum, toată liniştea asta uriaşă a unui mare lac ascunde o rană. O rană vie a unor vre­muri noi. Paul Condrat, călăuza noastră din Jurilovca, povesteşte despre timpurile în care pornea pe gheaţă spre smârcuri şi stuf, până departe, la marea cea mare, unde îl aşteptau pescarii bătrâni şi năvoadele lor ne­sfâr­şite. Hărţi de sfoară, cu ochiuri mari, întinse, pen­tru tot peştele lui Dumnezeu. Ramele, vâslitul, lumea asta care se scufundă încet, într-unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Chiar aici, la Capul Doloşman, unde cu ochii mei i-am văzut cândva pe oamenii lupi. Bărbaţi tăcuţi, sfredeliţi de vânt, cu bărbi aspre, ţepoase şi priviri ca crivăţul, pustiitoare, de gheaţă. Oameni pe care n-ai fi vrut să-i priveşti în ochi, oameni alături de care n-ai fi vrut să fii singur. Oamenii care m-au privit scurt, cât să înţeleg că sunt invizibil, că sunt o fiinţă întâmplătoare care o să dis­pară cât de curând de acolo, un turist, un oarecare. N-aş fi vrut să mă aflu în preajma lor, dar aşa a fost să fie. M-am prefăcut că nu-i văd, că nimic nu s-a întâmplat, ca şi cum n-aş fi înţeles că nu e bine să fiu acolo, cu ei. Am mers mai departe, iar peste mine au năvălit câinii, câinii lupi ai oamenilor lupi, iar câinii ar fi vrut să mă sfâşie, dacă mi-ar fi fost frică, dacă nu m-aş fi tras din calea lor. Oamenii lupi, atunci, puse­seră stăpânire peste Cetatea Argamum, erau ultimii cuce­ritori ai lumii ăsteia străvechi, invadatorii unui nou mileniu. Lumea era a lor. Veniseră cu un alt soi de arme, armele tăcute, ascunse, ale unui nou război. Le întinseseră de-a lungul falezei stâncoase, pe toată adân­cimea apei, şi acum le scoteau afară. Plase, kilo­metri întregi de plase monofilament, plase rigide, de nailon, cu ochiuri mici, care rănesc peştele şi nu-i dau nicio şansă să scape. Plase ilegale, interzise în orice stat civilizat, cu care ei, oamenii lupi, goleau aproape tot peştele din Lacul Razelm. Să nu scape nimic, să fie trasă afară toată prada, să se încununeze dezastrul, prăbuşirea, noul mileniu. Am fost atunci martor fără de voie al unui episod mic, dintr-o bătălie lungă, des­pre cum au pierdut oamenii locului stăpânirea pes­te apele lor. Încet, cu o ameninţare tăcută, a unor oameni, braconieri, care au devenit cu timpul doar lupi. M-am întors atunci cu harta mea sfâşiată. Acum am mers să văd dacă o pot petici la loc. În hărţile invizibile, atunci şi acum nu există, locurile sunt vii şi te aşteaptă să le trăieşti din nou.

Oamenii

Rănile se vindecă. Îţi trebuie timp şi dragoste. Iar timpul are răbdare, aici, în Jurilovca, satul cu case albastre, scăldat în liniştea unui soare de amiază. Via­ţa, viaţa simplă, viaţa firească, se ascunde după porţile caselor şi te aşteaptă să o întâmpini. Deschizi o uşă şi intri, iar oamenii te primesc: mătuşa Musia şi unchiul Efim, iar zâmbetul lor e totuna cu liniştea unui soare de amiază. Timpul are răbdare, timpul s-a oprit într-o curte cu pisici, cu un copil, nepotul lor, care se învârte în jurul soarelui până ameţeşte, cu oamenii ăştia doi care au trăit o viaţă, au trecut prin timpuri şi încă îşi zâmbesc unul altuia ca în prima zi: liniştea unui soare de amiază. Uite-i, sunt oamenii care, de fapt, duc lumea mai departe fără s-o ştie, doar prin iubirea lor simplă şi firească. Doi tineri de 70 de ani, care încă se mai joacă unul cu altul, ca nişte copii. "Uuuu uuu", o strigă Efim pe Musia, "uuuu uuu", îi răspunde Musia din gră­dină. Aşa trebuie să arate Moş Cră­ciun, mă gândesc, când îl pri­vesc pe Efim Zenovei. Sfătos, senin ca ochii lui albaştri, cu barba colilie, de adevărat creştin starover. Ştie şi el asta, şi râde cu poftă, i se mai spune când ajunge la oraş, când intră în vreo farma­cie sau aiurea, "cu ce vă pot servi, domnule Moş Crăciun?" Ea, Musia Zenovei, îşi ţine zâmbetul pe dinăuntru, i-l ghiceşti cu coada ochiului, atunci când crede că nu e privită. Ne aşezăm la masă, peş­tele n-a dispărut din lacuri chiar de tot, ajunge în farfurii şi pentru ciorbă, şi pentru plachie, ajunge pentru fiecare zi. Lumea merge mai departe în cercurile ei largi, neabătute. "O să-ţi pierzi credin­ţa", îi spunea mama fiului Efim, atunci când a plecat din sat să facă şcoala militară. L-au tuns, i-au tăiat barba, i-au schimbat numele, i-au zis Vasile. Nu te jucai cu orân­duirea comunistă. La nunta cu Musia, s-a temut să nu fie vă­zut la biserică. Să nu fie alungat, să nu i se facă dosar. Vremuri în care trebuia să păşeşti cu grijă, ferit, dacă voiai să-ţi ţii lumea şi obiceiurile. Şi uite-l: acum, la masă, cu bar­ba lungă de starover, ru­gându-şi nepotul să citeas­că din Biblia scrisă în sla­vona veche. Credinţa n-a putut fi alungată de vre­muri, şi nici dragostea, şi nici oamenii.Apoi Musia, Musia Zeno­vei, rămasă or­fană de tată, încă de la un an. El, tatăl, ofiţer în armata regală, îm­puşcat în gât de ruşi. Chiar de ruşi! Ajunsă, la doar doi ani, la Mânăs­tirea Vovi­denia de la Slava Rusă. "Dă-ne-o nouă", i-a spus o mătuşă, maică în mâ­năstire, mamei sale, "noi măcar avem pâine". Unsprezece ani a rămas Musia în mâ­năs­tire, printre maici, prin­tre icoane şi in­terdicţii, un­sprezece ani grei "pentru o copilă aşa de năzbâtâioasă ca mine". A şi fugit de acolo şi s-a întors acasă, pe jos, 30 de kilo­metri până în Juri­lov­ca. Doar că n-a putut să stea, a trebuit să se întoarcă la mâ­năstire. Vremurile erau gre­le. La Vovidenia încă mai era pâine. Acum, nu-i pare rău de nimic. Co­pilăria ei printre maici, mă­tănii şi ascultări a întărit-o, a făcut să vadă viaţa cu alţi ochi, să se bucure pur şi simplu de ea. Ea e cea care ştie că în ziua Sfântului Si­mon, el, sfântul, coboară pe pământ şi binecuvântează toate plan­tele, pentru ca ele să ca­pete puteri magice. Ea le culege, ea cunoaşte rostul fiecărei flori în parte, ea ştie cu ce şi cum se vindecă rănile. Rănile văzute, rănile nevăzute. Ea şi cu bărba­tul ei duc viaţa mai de­parte, simplu, aşa cum trebuie să fie. Ei, Musia şi Efim Zenovei, mă ajută să-mi pe­ticesc harta şi să merg mai departe. S-o iau de la ca­păt, din nou, cu Dumnezeu înainte, spre Capul Doloşman.
Acum, în liniştea unui soare de amiază, lângă Ma­rile Lacuri, într-un sat cu case albastre, care a învăţat să-şi ducă viaţa mai departe, dincolo de vremuri şi de vitregii.

Fereastra

Privesc Razelmul prin fereastra bisericii. Atât a mai rămas din ea: o fereastră. Şi e de-ajuns. Privesc Razelmul prin fereastra primei biserici creştine de pe pământul României de azi. Aici, la Capul Doloşman, unde marele lac era cândva doar Mare. O privire până departe, până în pântecele lumii, peste ape şi cer, peste tot ce a fost, a rămas şi va fi vreodată. Simt pământul ăsta bătrân cum foşneşte sub picioarele mele încremenite, simt mirosul nebun de mentă, simt cum roiul de insecte m-a învăluit cu totul, ca o aură. Şi mai simt cum ruinele cetă­ţii, zidurile astea pitice, năpă­dite de ierburi, cresc în jurul meu, se înalţă şi mă înghit, mă zidesc înăuntru pentru tot­dea­una. Pietre, ruine, iarbă, fiinţe zălude care zboară, apă, cer, pământ. Fereastra bisericii mele, harta vie, invizibilă a lumii. E a mea, numai a mea şi se ridică singură, acum, fără ca măcar să ştiu. Am căutat-o şi am găsit-o. Am găsit-o cu ochii închişi, e în mine şi zvâc­neşte. O văd, o aud, o miros, o pipăi. Numai aşa se poate ridica, numai aşa poate dăinui, cu mine, zidit înăuntru, ca într-o altă poveste, de de­mult. De aici, de la fereastra bisericii ăsteia, începe poves­tea Marilor Lacuri. Lacuri ce au fost cândva o mare. De aici începe visul. De aici începem noi. Harta asta invizibilă care se trasează numai şi numai cu sufletul. Pe care, măcar în via­ţa asta, trebuie s-o scriem până la capăt. Aş vrea să rămân în genunchi şi să mă rog. Dar nu ştiu prea bine cum. Prefer să tac şi să adulmec încet liniştea asta până departe. Să închid ochii, să zbor şi, cu voia lui Dumnezeu, să scriu.

Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU