Pelicanii
De sus, de pe meterezele de piatră bătrână a Cetății Enisala, cerul arată liniște până departe. Dobrogea e la picioarele tale. O hartă vie, deschisă ca o inimă care pulsează. Îi vezi liniile ca niște artere, câmpiile nesfârșite de rapiță hașurate în galben, verdele crud, unduitor al grâului, petele întunecate ale pădurii de lângă Visterna, balaurul uriaș de apă al Razelmului, ochiul deschis de pământ al Insulei Popina, smârcurile de stuf încă obosit ale lacului Babadag, colinele ca niște cușme pleoștite ale Tulcei, fâșia nelămurită de nisip și piatră a Grindului Lupilor, iar dincolo, mai departe, totuna cu cerul, marea. Ca în orice hartă invizibilă, viața zvâcnește imperceptibil, cu rosturile ei vechi, ca pământul pe care călcăm. Sunt turmele de oi și capre de la poalele cetății, sunt pelicanii care se rotesc încet deasupra lumii, puncte albe, de îngeri uitați, întorși acasă, după o pribegie aspră, sunt satele astea răsfirate ca niște furnici, cu numele lor ciudate, cu poveștile lor ascunse, cu oamenii lor încă invizibili, pe care, încet, cu grijă, le vom scoate la iveală. Bogdan și Claudiu sunt acum în Sarichioi, Cătălin, probabil, a ajuns în Sinoe, Ciprian trebuie să fie la Capul Doloșman, Cristian în Jurilovca, Sânziana poate fi oriunde, ca orice om scormonitor și fără astâmpăr, Andrei e cu mine, aici, în inima unui loc bătrân, printre pietrele astea ca niște oase, care odinioară străjuiau marea. Marea e departe acum, alungată de Grindul Lupilor. O clepsidră de nisip a tot curs vreme de secole, încet, tăcut, neînduplecat, până când marea s-a oprit acolo, în cordonul de nisip scurs din clepsidră, iar singura ei poartă de intrare spre cetate a rămas doar Gura Portiței. Corăbiile mari n-au mai avut cum să treacă de limanele nisipoase, iar golful mării de odinioară a devenit, cu timpul, apa salmastră, dulce-sărată, a Marilor Lacuri. Razim, Golovița, Zmeica, Sinoe au fost cândva, înainte ca nisipul din clepsidra nevăzută să le închidă în pântecul Dobrogei, ape învolburate și adânci ale Mării Negre. Așa cum și noi, oamenii ăștia mici, ajunși pe meterezele unei cetăți vechi, am fost cândva îngeri. Cum și nouă ne-au rămas visul și aripile ciuntite de demult. Și ele, Marile Lacuri, măcar când albastrul de sus al cerului se lasă peste apele lor încremenite, când se întorc pelicanii, iar fâlfâitul aripilor lor uriașe face ca văzduhul să se dea la o parte, și ele, nu se poate altfel, trebuie să se viseze, din nou, mare. Înainte de toate, orice hartă invizibilă îți va spune asta, un tărâm are un suflet al lui pe care-l simți, atunci când e liniște până departe, cum vibrează. Iar un suflet, la fel ca orice suflet de pe lumea asta, nu are încotro, visează. Visează același vis, de când e lumea lume și omul om. Să ne întoarcem de unde am plecat. Oamenii să fie iarăși în Grădina Raiului, iar Marile Lacuri, pur și simplu, mare. E un dor nelămurit aici, la Enisala, ajunge doar să închizi ochii ca să-l simți cum se amestecă cu al tău. Ești una cu Marile Lacuri, om, apă și cer, toate laolaltă, tânjind împreună.
Peștele de aer
Istoria corăbiilor care ajungeau la Enisala a început să se șteargă, au rămas doar vestigiile peste care pășești și care strigă să le asculți, din inima unei hărți invizibile. Ai ajuns aici, sus, și ai vrea să vorbești despre harta afurisită care se zvârcolește în tine ca un șarpe, despre liniile ei care se suprapun și se îndepărtează, despre senzația asta ca o amețeală, că nimic nu se șterge, că totul rămâne, că, undeva, la picioarele tale, de acolo de unde Dobrogea se arată ca o inimă deschisă, te așteaptă un pește de aer gata să te înghită. Ai vrea să-i spui lui Andrei, că, uite, taică-miu a construit socialismul, în Babadagul de acolo, o fabrică de zahăr care astăzi e în ruine, că acum, uite, socialismul ăsta nu mai există, că tatăl meu credea în construirea lui, iar toate astea, astăzi, nu mai sunt, cum nici tatăl meu nu mai este, dar că, uite, Andrei, ele rămân într-o hartă a mea, invizibilă, și nu se vor șterge niciodată. Dar nu-i spui, nu poți, nu te simți în stare, preferi să taci și să adulmeci încet liniștea asta până departe. De sus, de pe meterezele cetății, soarele arde și plutește ca un șarpe galben peste marile lacuri. Ai vrea să zbori într-acolo, până ajungi la mare. Știi că e de ajuns să închizi ochii și să zbori și știi că, dacă o să zbori de-adevăratelea, n-o să mai fii. O să cazi în gol de pe metereze, o să te faci una cu pământul. Așa că mai bine închizi ochii. Rămâi pe pământ. Și zbori.
Lupii
Și se mai întâmplă ceva acum, aici, după ce socialismul a fost construit și apoi dărâmat. După ce Razelmul a tot fost poluat, iar Gura Portiței, calea dintre apă sărată și apă dulce, închisă. Închisă de comuniști, pentru ca și ultima rămășiță din marea de odinioară să rămână departe de Marile Lacuri. Un proiect absurd, care și-a propus să scoată din apele salmastre ale Razelmului toată sarea mării de altădată. De mai bine de patru decenii, Razelmul e doar un lac de apă dulce. Nicio urmă din peștii marini nu mai poate fi găsită aici.
Și se întâmplă ca și unii oameni să nu mai înțeleagă nimic din toate astea. Pentru că au construit, fără să vrea, ceva ce nu trebuia construit - socialismul - și pentru că, apoi, l-au dărâmat, fără să înțeleagă de ce, cu totul. Istoria s-a jucat cu ei, le-a râs în nas, i-a dat peste cap, i-a buimăcit. Mulți și-au pierdut rosturile, ordinea firească a lumii. Pescari din tată-n fiu au fost alungați de pe lacuri, trimiși acasă, făcuți una cu pământul, ei, oamenii apelor, deveniți pești pe uscat, agricultori. Și mulți n-au înțeles. Și s-au răzvrătit. Asta îmi spune Paul Condrat, în drumul nostru tihnit prin iarba înaltă, plină de insecte, spre Capul Doloșman. Peștele a început să dispară încet, odată cu comunismul, odată cu închiderea ultimei porți a mării înspre Razelm. Gura Portiței. Mai întâi sturionii, apoi chefalii, scrumbiile, tot peștele de apă sărată, care se adăpostea pe vremuri, un timp, în apele tăcute și dulci-sărate ale lacului. Cei mai mulți dintre pescari au fost alungați din setcile lor. De timpurile noi, de vremurile barbare, fără noimă, de după prăbușirea balaurului socialist. Ca în basme: din capetele tăiate ale monstrului comunist a curs otravă, enorm de multă otravă, iar otrava asta s-a vărsat în lac, ucigându-l încet. Unii oameni s-au întors și ei împotriva lacului, cu ură. I-au smuls cu forța aproape tot peștele. Așa fac oamenii când nu înțeleg, așa e pe lume, "sunt oameni și oameni", spune Paul Condrat.
Oamenii lupi
Harta mea invizibilă nu vrea să priceapă așa ceva. Că în mijlocul ei, în inima frumuseților ăstora de la începutul lumii, de la poalele stâncilor stranii care adăpostesc cetatea Argamum, toată liniștea asta uriașă a unui mare lac ascunde o rană. O rană vie a unor vremuri noi. Paul Condrat, călăuza noastră din Jurilovca, povestește despre timpurile în care pornea pe gheață spre smârcuri și stuf, până departe, la marea cea mare, unde îl așteptau pescarii bătrâni și năvoadele lor nesfârșite. Hărți de sfoară, cu ochiuri mari, întinse, pentru tot peștele lui Dumnezeu. Ramele, vâslitul, lumea asta care se scufundă încet, într-unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Chiar aici, la Capul Doloșman, unde cu ochii mei i-am văzut cândva pe oamenii lupi. Bărbați tăcuți, sfredeliți de vânt, cu bărbi aspre, țepoase și priviri ca crivățul, pustiitoare, de gheață. Oameni pe care n-ai fi vrut să-i privești în ochi, oameni alături de care n-ai fi vrut să fii singur. Oamenii care m-au privit scurt, cât să înțeleg că sunt invizibil, că sunt o ființă întâmplătoare care o să dispară cât de curând de acolo, un turist, un oarecare. N-aș fi vrut să mă aflu în preajma lor, dar așa a fost să fie. M-am prefăcut că nu-i văd, că nimic nu s-a întâmplat, ca și cum n-aș fi înțeles că nu e bine să fiu acolo, cu ei. Am mers mai departe, iar peste mine au năvălit câinii, câinii lupi ai oamenilor lupi, iar câinii ar fi vrut să mă sfâșie, dacă mi-ar fi fost frică, dacă nu m-aș fi tras din calea lor. Oamenii lupi, atunci, puseseră stăpânire peste Cetatea Argamum, erau ultimii cuceritori ai lumii ăsteia străvechi, invadatorii unui nou mileniu. Lumea era a lor. Veniseră cu un alt soi de arme, armele tăcute, ascunse, ale unui nou război. Le întinseseră de-a lungul falezei stâncoase, pe toată adâncimea apei, și acum le scoteau afară. Plase, kilometri întregi de plase monofilament, plase rigide, de nailon, cu ochiuri mici, care rănesc peștele și nu-i dau nicio șansă să scape. Plase ilegale, interzise în orice stat civilizat, cu care ei, oamenii lupi, goleau aproape tot peștele din Lacul Razelm. Să nu scape nimic, să fie trasă afară toată prada, să se încununeze dezastrul, prăbușirea, noul mileniu. Am fost atunci martor fără de voie al unui episod mic, dintr-o bătălie lungă, despre cum au pierdut oamenii locului stăpânirea peste apele lor. Încet, cu o amenințare tăcută, a unor oameni, braconieri, care au devenit cu timpul doar lupi. M-am întors atunci cu harta mea sfâșiată. Acum am mers să văd dacă o pot petici la loc. În hărțile invizibile, atunci și acum nu există, locurile sunt vii și te așteaptă să le trăiești din nou.
Oamenii
Rănile se vindecă. Îți trebuie timp și dragoste. Iar timpul are răbdare, aici, în Jurilovca, satul cu case albastre, scăldat în liniștea unui soare de amiază. Viața, viața simplă, viața firească, se ascunde după porțile caselor și te așteaptă să o întâmpini. Deschizi o ușă și intri, iar oamenii te primesc: mătușa Musia și unchiul Efim, iar zâmbetul lor e totuna cu liniștea unui soare de amiază. Timpul are răbdare, timpul s-a oprit într-o curte cu pisici, cu un copil, nepotul lor, care se învârte în jurul soarelui până amețește, cu oamenii ăștia doi care au trăit o viață, au trecut prin timpuri și încă își zâmbesc unul altuia ca în prima zi: liniștea unui soare de amiază. Uite-i, sunt oamenii care, de fapt, duc lumea mai departe fără s-o știe, doar prin iubirea lor simplă și firească. Doi tineri de 70 de ani, care încă se mai joacă unul cu altul, ca niște copii. "Uuuu uuu", o strigă Efim pe Musia, "uuuu uuu", îi răspunde Musia din grădină. Așa trebuie să arate Moș Crăciun, mă gândesc, când îl privesc pe Efim Zenovei. Sfătos, senin ca ochii lui albaștri, cu barba colilie, de adevărat creștin starover. Știe și el asta, și râde cu poftă, i se mai spune când ajunge la oraș, când intră în vreo farmacie sau aiurea, "cu ce vă pot servi, domnule Moș Crăciun?" Ea, Musia Zenovei, își ține zâmbetul pe dinăuntru, i-l ghicești cu coada ochiului, atunci când crede că nu e privită. Ne așezăm la masă, peștele n-a dispărut din lacuri chiar de tot, ajunge în farfurii și pentru ciorbă, și pentru plachie, ajunge pentru fiecare zi. Lumea merge mai departe în cercurile ei largi, neabătute. "O să-ți pierzi credința", îi spunea mama fiului Efim, atunci când a plecat din sat să facă școala militară. L-au tuns, i-au tăiat barba, i-au schimbat numele, i-au zis Vasile. Nu te jucai cu orânduirea comunistă. La nunta cu Musia, s-a temut să nu fie văzut la biserică. Să nu fie alungat, să nu i se facă dosar. Vremuri în care trebuia să pășești cu grijă, ferit, dacă voiai să-ți ții lumea și obiceiurile. Și uite-l: acum, la masă, cu barba lungă de starover, rugându-și nepotul să citească din Biblia scrisă în slavona veche. Credința n-a putut fi alungată de vremuri, și nici dragostea, și nici oamenii. Apoi Musia, Musia Zenovei, rămasă orfană de tată, încă de la un an. El, tatăl, ofițer în armata regală, împușcat în gât de ruși. Chiar de ruși! Ajunsă, la doar doi ani, la Mânăstirea Vovidenia de la Slava Rusă. "Dă-ne-o nouă", i-a spus o mătușă, maică în mânăstire, mamei sale, "noi măcar avem pâine". Unsprezece ani a rămas Musia în mânăstire, printre maici, printre icoane și interdicții, unsprezece ani grei "pentru o copilă așa de năzbâtâioasă ca mine". A și fugit de acolo și s-a întors acasă, pe jos, 30 de kilometri până în Jurilovca. Doar că n-a putut să stea, a trebuit să se întoarcă la mânăstire. Vremurile erau grele. La Vovidenia încă mai era pâine. Acum, nu-i pare rău de nimic. Copilăria ei printre maici, mătănii și ascultări a întărit-o, a făcut să vadă viața cu alți ochi, să se bucure pur și simplu de ea. Ea e cea care știe că în ziua Sfântului Simon, el, sfântul, coboară pe pământ și binecuvântează toate plantele, pentru ca ele să capete puteri magice. Ea le culege, ea cunoaște rostul fiecărei flori în parte, ea știe cu ce și cum se vindecă rănile. Rănile văzute, rănile nevăzute. Ea și cu bărbatul ei duc viața mai departe, simplu, așa cum trebuie să fie. Ei, Musia și Efim Zenovei, mă ajută să-mi peticesc harta și să merg mai departe. S-o iau de la capăt, din nou, cu Dumnezeu înainte, spre Capul Doloșman.
Acum, în liniștea unui soare de amiază, lângă Marile Lacuri, într-un sat cu case albastre, care a învățat să-și ducă viața mai departe, dincolo de vremuri și de vitregii.
Fereastra
Privesc Razelmul prin fereastra bisericii. Atât a mai rămas din ea: o fereastră. Și e de-ajuns. Privesc Razelmul prin fereastra primei biserici creștine de pe pământul României de azi. Aici, la Capul Doloșman, unde marele lac era cândva doar Mare. O privire până departe, până în pântecele lumii, peste ape și cer, peste tot ce a fost, a rămas și va fi vreodată. Simt pământul ăsta bătrân cum foșnește sub picioarele mele încremenite, simt mirosul nebun de mentă, simt cum roiul de insecte m-a învăluit cu totul, ca o aură. Și mai simt cum ruinele cetății, zidurile astea pitice, năpădite de ierburi, cresc în jurul meu, se înalță și mă înghit, mă zidesc înăuntru pentru totdeauna. Pietre, ruine, iarbă, ființe zălude care zboară, apă, cer, pământ. Fereastra bisericii mele, harta vie, invizibilă a lumii. E a mea, numai a mea și se ridică singură, acum, fără ca măcar să știu. Am căutat-o și am găsit-o. Am găsit-o cu ochii închiși, e în mine și zvâcnește. O văd, o aud, o miros, o pipăi. Numai așa se poate ridica, numai așa poate dăinui, cu mine, zidit înăuntru, ca într-o altă poveste, de demult. De aici, de la fereastra bisericii ăsteia, începe povestea Marilor Lacuri. Lacuri ce au fost cândva o mare. De aici începe visul. De aici începem noi. Harta asta invizibilă care se trasează numai și numai cu sufletul. Pe care, măcar în viața asta, trebuie s-o scriem până la capăt. Aș vrea să rămân în genunchi și să mă rog. Dar nu știu prea bine cum. Prefer să tac și să adulmec încet liniștea asta până departe. Să închid ochii, să zbor și, cu voia lui Dumnezeu, să scriu.
Fotografii de CLAUDIU TÂRZIU