LAVINIA RĂDUCANU - "Am mers mereu pe ceea ce mi-a dictat sufletul"

- Interpretă strălucitoare de operă, muzică ţigănească şi jazz, flacăra vie din "Taraful Rromak", Lavinia Răducanu a renunţat de bunăvoie la gloria scenei, pentru a se dedica meseriei de profesoară şi bucuriei de a lucra cu copiii -

Doamna profesoară
"În fiecare zi, am zece ani"

- Acum trei ani, la precedentul interviu acordat revistei noastre, erai în plină ascensiune artistică. Taraful Rromak umplea sălile, publicul era uluit de vocea ta, de virtuozitatea instru­men­tală a soţului tău, Gabi Muzicaş, şi a co­legilor tăi, apoi, încet, încet s-a făcut li­nişte. Nu s-a mai auzit nimic de tine...

- De când am vorbit, eu şi soţul meu ne-am schim­bat puţin direcţia în viaţă. Avem o şcoală particulară de muzică, ProMusica & Cultura, la Timişoara. Oferim lecţii de pian, vioară, dans, canto, folclor, clasic, pop, jazz... Am demarat acest proiect şi am în­fiinţat şcoala anul trecut, în decembrie, şi iată că acum avem cam trei sute de copii cursanţi. Copii extrem de talentaţi, care obţin premii la concursuri, cei mai mari chiar sunt solişti la teatre şi opere din ţară şi străinătate. Primim şi copii care au nevoie de ajutor special, aceia sunt mai ales la clasa mea, oferim şi nişte burse sociale pentru cine nu îşi permite să plătească cursurile. Când considerăm că sunt copii prea talentaţi ca să fie opriţi din zborul lor din cauza lip­surilor materiale, le oferim burse.

- Frumos, dar şi ciudat, totodată. De ce să pui frână unei cariere muzicale în plin avânt, pentru o afacere pe care o puteai lansa ori­când?

- Din drag şi necesitate. Ştiu foarte bine că a fi artist nu durează. Scena te ridică, dar tot ea poate fi necruţătoare. Încă de când eram în plină activitate cu Taraful Rromak îmi doream un serviciu stabil, să predau la vreun liceu de muzică, să zicem, dar nu aveam timp, pentru că eram mereu în turnee. Sim­ţeam, însă, nevoia unei sigu­ranţe profesionale şi financiare, aşa că am început să dau lecţii particulare de canto. Lucram doar cu tineri peste douăzeci de ani. La un moment dat, au venit două fetiţe pe care nu am vrut să le pri­mesc, pentru că nu mai lucrasem cu copii atât de mici. Una dintre ele nici nu era la şcoală. S-a insistat însă foar­te mult şi am acceptat. Am lucrat cu ele exact în sistemul celor mari, iar fetiţele au evoluat extraordinar, au trecut trei ani de atunci, iar ele sunt de­ja în turneu de promovare la Bucu­reşti, chiar acum, când vorbim noi. Şi, uite aşa, s-au adunat trei sute de copii. Ne-am mutat în altă casă, pen­tru că nu mai încăpeam în locuinţa noastră, avem mulţi profesori anga­jaţi, unii chiar foşti elevi de-ai noştri. Deşi avem cu adevărat succes, nu văd şcoala noastră ca pe o afacere, ci mai de­grabă ca pe o necesitate pentru copii. Dacă matematică, literatură, fi­zică, sau mai ştiu eu ce, se fac obli­gatoriu în şcoli, muzica a fost lăsată deoparte. Ei îşi hrănesc sufletul cu asta. Mai ales că azi e foarte greu, părinţii mun­cesc enorm şi ca­ută tot felul de activităţi ex­traşcolare şi re­crea­tive pentru copiii lor, muzica fiind ceva ce îi ar­mo­nizează, îi disciplinează, îi pune în legătură cu delicata lume a artei. Să nu mai spun că su­fletul meu este încărcat, pentru că eu toată ziua sunt undeva la vârsta de zece, cinci­sprezece ani. Eu nu sunt doar simplu profesor, de­oarece cred cu tărie că a fi pedagog nu în­seamnă numai să pre­dai. Am multe fete eleve, sunt la vârste difi­cile, eu vorbesc cu ele despre problemele lor per­so­na­le, le dau sfaturi, le ajut. Con­sider extrem de im­por­tantă apropierea sufletească dintre pedagog şi elev. Aceasta a fost şi un foarte im­portant criteriu de ale­gere pentru profesorii care predau în şcoala noastră.

Trei prinţese ţigănci
"Datorită Banatului am ajuns cine sunt azi"

- Ai moştenit de la cineva harul pedagogic?

- Nicidecum. Cred că harul pedagogiei ţi­ne de ceea ce eşti tu, ca om. De iubirea pe care o aşezi în lucrurile pe care le faci. Nu erau aşa profesori pe vre­mea mea. Erau foarte duri, îmi era frică de ei. Excepţie face profesorul meu de can­to, pe care însă l-am întâlnit târziu, pe la şaptesprezece ani. Da, poate că şi de la el am învăţat felul acesta de a preda, cu "vorba dulce mult aduce".

- Ai şi copii ţigani la şcoală? Oameni ca tine, ca Damian Drăghici sau ca Emy Drăgoi, împăratul acordeonului, ar trebui să fie exemple extraor­di­nare pentru copiii de etnie rromă...

- Nu am copii ţigani la clasă. Din păcate, părinţii continuă să refuze educaţia pentru pruncii lor. Iar eu sau Damian nu suntem văzuţi ca exemple de către majoritatea ţiganilor. Dimpotrivă. Suntem exemple doar pentru voi, care înţelegeţi altfel importanţa educaţiei, a libertăţii, a deschiderii. Pentru ţigani, eu şi Damian suntem doar aceia care se opun căsătoriei fetelor la doisprezece ani, suntem aceia care au renunţat la obiceiurile ţigăneşti, suntem aceia care milităm ca şi fetele ţigănci să poate avea educaţie şi libertate (un aspect foarte important şi enorm de greu de depăşit). Aşadar, pentru unii din etnia noastră, sun­tem un fel de duşmani, nicidecum exemple. Dar noi continuăm lupta în numele lor, continuăm să le apă­răm drepturile, să-i ghidăm spre educaţie. Mie îmi pla­ce foarte mult că ţiganii mei sunt legaţi de tradiţii, este foarte frumos, dar unele dintre aceste tradiţii trebuie schimbate, şi tocmai educaţia i-ar face pe ţi­gani să înţeleagă de ce e nevoie, uneori, de schimbări.

- Dar tu cum ai ajuns atât de departe? Provii tot din­tr-o familie ţigănească, ce-i drept, de neam vechi...

- Eu am avut noroc. Eu provin dintr-o familie titrată. Tatăl meu a fost inginer şi profesor de ma­tematici speciale la Politehnică, iar mama a lucrat şi ea. Tata a vrut mereu altceva pentru mine şi celelalte două surori ale mele, a avut vise mari. El s-a născut în neamul ursarilor, a copilărit printre ei, dar s-a desprins. A vrut pentru noi tot ce este mai bun, şi iată că trei fete ţigănci sunt, azi, una manager, alta pic­­toriţă iar eu profesoară şi cântăreaţă. Chiar am ajuns cineva. Momente grele în copilărie au fost nenumărate şi din­tre cele mai dureroase. Am fost şi îm­brâncită, şi scuipată, şi margi­nalizată. Dar tata a făcut un lucru enorm: ne-am mutat cu toţii de la Buzău la Arad. Acolo a fost o mare cotitură în viaţa mea, a noastră, pentru că vestul ţării a fost mereu altfel. Dintr-odată, am fost apreciate, eram fetele de ţigan ta­len­ta­te şi cuminţi. Oamenii ne căutau pri­e­tenia, în loc să ne arate cu degetul şi să ne numească "cele negre". Dacă la Buzău societatea ne împingea încet, încet, către ratare, la Arad, lucrurile au devenit diametral opuse. De aceea nu m-am mai desprins niciodată de Banat, un loc civilizat, occidental, luminat. Datorită acestui loc şi datorită oamenilor lui m-am dez­voltat, am evoluat şi am ajuns cine sunt azi.

O continuă reinventare
"Am reuşit, dar preţul a fost foarte mare"

- "Schimbi locul, schimbi noro­cul" zice un proverb. Ai mai avut ast­fel de şanse în viaţa ta?

- Am avut destul de multe. De fapt, viaţa mea, până în acest moment, a fost o continuă reinventare. Iniţial, am vrut să devin medic. Am dat la Facultatea de Medicină din Arad şi la Conservator, la Timişoara. Am intrat la amândouă, în acelaşi timp. Am făcut un an naveta în­tre Arad şi Timişoara, apoi m-am trans­ferat cu Medicina la Timişoara, fiindcă efec­tiv nu mai rezistam fizic. M-am descurcat cât de cât, însă în anul doi, eu deja profesam ca solistă de operă, lucram la teatru, câştigam şi ceva bani. De­venise im­posibil să ajung la laboratoarele şi cursurile de la Medicină, o facultate care nu poate fi făcută cu jumătate de mă­sură. Aşa că am renunţat. Am mers pe ceea ce mi-a dictat sufletul, pe muzică, pe operă, la vremea aceea. Între timp, am luat masteratul şi am deja un examen dat pentru doctorat în muzica de teatru. În anul trei de facultate, s-a produs un alt mo­ment de cotitură în via­ţa mea: Beatrice Rancea m-a cooptat pentru specta­colul ei, "Şatra", care s-a jucat aproape şase ani cu casa închisă. Interesant este că eu am fost cooptată în acest spectacol pe post de consultant în materie de cultură rromă (fiind licen­ţiată în istoria şi limba rromilor). Nu mai ţin min­te din ce motive au rămas la un mo­ment dat fără perso­najul principal şi m-au rugat pe mine să interpretez rolul. Mai era doar o lună până la premieră, se juca în maghiară, limbă pe care nu o cunoşteam. Am muncit enorm şi am reuşit, dar preţul a fost foarte mare. În anul premierei, am răcit foarte tare, o răceală care nu a trecut cu lunile. Am făcut o infecţie foarte urâtă, am început să răguşesc, nu reuşeam să scap de infecţie, în ciuda tratamen­telor. Vocea nu-şi mai revenea. Am început seria de ope­raţii: în primul rând polipii, pe care cum îi scoteam, cum se formau la loc. Apoi amigdalele. La un mo­ment dat, mi-au fost luate probe pentru biopsie şi s-au descoperit chisturi pe corzile vo­cale, care, spre mare mea şansă, nu se malig­ni­za­seră încă. Fiind sub contract şi un om exagerat de se­rios, am continuat să cânt în spectacole, să fac zeci şi zeci de drumuri între doctori şi scenă, permanent sub calmante şi ame­ninţări, că dacă nu încetez, voi rămâne şi fără laringe. Şi m-am oprit. Au fost extir­pate aceste chisturi, iar în locul lor am acum o pro­teză de silicon, care îmi în­locuieşte o parte din corzile vocale. Miracolul cor­pului uman este fabulos, corzile vocale se refac în timp şi înlocuiesc treptat această proteză. Am făcut operaţia în Italia, a decurs bine, doar că şase luni, nu am avut voie să vorbesc. Deloc. Iar când mi-am revenit, nu am mai putut cânta operă. Acesta a fost preţul. La vremea aceea mi se părea unul insur­mon­tabil, acum îl văd ca pe ceva pozitiv, viaţa mea a luat o altă turnură, una mai bună decât cea a unei soliste de operă.

Iubirea învinge boala
"Gabi, dragostea mea"

- Ai "dat" opera pe muzică ţigănească clasică, dar şi pe jazz sau jazz manouche. Au avut stilurile aces­tea puterea să înlocuiască satisfacţia marilor scene?

- Ooo, da, şi încă într-un mod fabulos! Când am reînceput să cânt, am făcut-o cu muzica din "Şatra". M-am reinventat pur şi simplu, pentru că vocea mea de acum nu mai are absolut nicio legătură cu cea dinainte. Prin nişte tehnici speciale, am reuşit să cânt din nou, am alcătuit "Taraful Rromak", alături de so­ţul meu şi alţi muzicieni, iar restul se cam ştie... Nu îmi mai lipseşte opera, pentru că sunt foarte fericită cu viaţa mea.

- O fericire care înseamnă mai mult decât mu­zică. Se pare că soţul tău, Gabi Muzicaş, a fost omul cel mai aproape de tine în perioada marilor încer­cări. Poate ne spui ceva despre el, mai ales că sun­teţi nedespărţiţi şi pe scenă.

- Gabi, dragostea mea, un om destul de dur, de altfel, s-a dovedit atunci pavăza vieţii me­le. A fost mereu acolo, şi la bi­ne, şi la rău, motivându-mă per­manent, încercând să-mi gă­sească tot felul de activităţi care să mă abată de la depresie şi gânduri negre. M-a învăţat să gătesc, să calc, lucruri pe care nu a fost nevoie să le fac nicio­dată în viaţa mea până atunci şi nici de atunci încoace. Mi-am permis mereu să am pe cineva care să le facă pentru mine, astfel ca eu să-mi pot urma pa­siunea, fără oprelişti casnice. Mi-a umplut casa de flori, ca să le îngrijesc. Îmi plac foarte mult florile în ghiveci, le bibilesc, le schimb pământul, le privesc, iar în acele luni, ajunsesem să am peste două sute de ghivece, toate de la Gabi. În plus, el stu­dia chitara clasică şi mă solicita să ascult ore întregi ce exersa el. Nu am ştiut până atunci, dar în mo­mentul în care ascultăm mu­zică interpretată la instru­men­te cu corzi, şi corzile noastre vo­cale vibrează. Cu atât mai mult cele ale unui solist, care, invo­luntar, cântă mereu în mintea lui. Bizar, nu? Stăteam lângă el la studiu, îmi cerea mereu pă­rerea, eu i-o dădeam în scris. Nu avea neapărat nevoie de as­ta, dar o făcea să mă ţină pe mine ocupată. Dacă se întâmpla să cad psihic, mă certa. Mă cer­ta cu patos, dar şi cu multă iu­bire şi grijă. Din cauza mea a devenit un om dur. Numai aşa puteam ieşi din stările acelea care veneau şi mă acaparau, din timp în timp, ca o caracatiţă.

- Lavinia, s-a schimbat ceva în viaţa ta, după această boală cumplită?

- Enorm. Sunt extrem de dis­ciplinată acum. Eu am fost mereu foarte serioasă, integră, punctuală, chiar şi de la Timi­şoa­ra la Bucureşti dacă am ve­nit pen­tru o întâlnire, nu am în­târziat niciodată. Dar, totuşi, artist! Adică neatentă la odihnă, hrană, sănătate. Acest lucru s-a schim­bat radical. Acum văd lucrurile foarte clar în jurul meu. Ilu­mi­nat şi clar. Ştiu exact ce am de făcut, îmi conduc viaţa fără nicio ezitare. S-a luminat totul, dintr-odată, în faţa mea, şi am avut revelaţia rolului meu în viaţă. Asta îmi dă linişte. Liniştea de a nu mai fi nevoită să ezit.

- Încercări care se transformă în minuni...

- Absolut! Precum Rafael, băieţelul nostru, o altă minune. În urma bolii, mi se spusese că era foarte posibil să nu pot avea copii. Mi se interzisese orice tratament hormonal, pentru că acele chisturi tot dintr-o dereglare hormonală apăruseră. Dar uite că Rafael are cinci ani. Imediat ce am rămas însărcinată, tot organismul meu a început să se regleze. După atâta chin, aveam şi eu toate analizele perfecte, ceea ce nu mi se întâmplase ani de zile. Niciodată, de fapt. Sar­ci­na aceasta m-a însănătoşit, pur şi simplu. Cum e Ra­fael? E mai degrabă băiatul lui bunicu', adică e pasionat de matematică. Nu l-am putut opri. Are cinci ani şi îl meditez la matematică, pentru că deja rezolvă ecuaţii. Mai şi cântă, dar nu cred că va urma o carieră artistică. Matematica este constantă în pasiunile lui, nu ştiu cât îl va ţine, dar acum îi place foarte mult, iar noi îl ajutăm.

Pur şi simplu fericită
"O singură durere mă mai asupreşte din când în când: mi-e dor de tata"

- Muzica, apariţiile tale fulminante pe scenă au fost puse pentru totdeauna în cui? Ai o grămadă de fani. Unde te pot asculta?

- Nu mai sunt atât de prezentă pe scenă şi pro­babil că nici nu voi mai fi. Şcoala noastră de muzică şi arte este cel mai important proiect acum, asta e sigur. Mai cântăm pe la evenimente eu şi soţul meu. Extrem de rar o mai facem cu "Taraful Rromak". Sun­tem în continuare acreditaţi să cântăm la Consi­liul Europei, şi dacă suntem solicitaţi, o facem. Mai cântăm în străinătate câteodată, dar viaţa mea e alta acum. Am obosit să mă reinventez. Vreau ca şcoala să funcţioneze perfect, mai vreau un copil, îmi doresc un viitor liniştit pentru Rafael şi eventualii lui fraţi sau surori. Nu mă pot îndepărta de muzică, iar acum, la treizeci şi cinci de ani, nu mă văd făcând nimic altceva decât pedagogie muzicală. Iar copiii nu mă lasă să-mi simt vârsta, mă păstrează în lumea lor.Câteodată, îmi trebuie şi două ore, seara, de stat în fotoliu acasă, ca să mă regăsesc, ca să redevin mamă şi soţie. Îmi place foarte mult, îmi dă ţel în viaţă, mă împlineşte munca aceasta cu ei.

- Regrete?

- Au plecat demult de la mine. Mai ales în urma bolii, simţeam că mă strivesc. Acum nu mai am niciunul. În prezent, sunt foarte mulţumită de viaţa mea, simt că pot face orice, refuz să mai văd lucrurile negative. Atât de tare refuz, încât chiar nu le mai văd. Sunt foarte fericită. O singură durere mă mai amă­răşte din când în când: mi-e dor de tata, care a murit. Am fost fata tatii, l-am iubit enorm şi aş fi vrut foarte mult să vadă cât de departe am ajuns datorită lui, a determinării lui de a ne schimba condiţia. Să vadă că, de fapt, el a reuşit! În rest, totul în jurul meu e în­vă­luit de o lumină clară, fericită şi liniştită.