LAVINIA RĂDUCANU - "Am mers mereu pe ceea ce mi-a dictat sufletul"

- Interpretă strălucitoare de operă, muzică țigănească și jazz, flacăra vie din "Taraful Rromak", Lavinia Răducanu a renunțat de bunăvoie la gloria scenei, pentru a se dedica meseriei de profesoară și bucuriei de a lucra cu copiii -

Doamna profesoară
"În fiecare zi, am zece ani"

- Acum trei ani, la precedentul interviu acordat revistei noastre, erai în plină ascensiune artistică. Taraful Rromak umplea sălile, publicul era uluit de vocea ta, de virtuozitatea instru­men­tală a soțului tău, Gabi Muzicaș, și a co­legilor tăi, apoi, încet, încet s-a făcut li­niște. Nu s-a mai auzit nimic de tine...

- De când am vorbit, eu și soțul meu ne-am schim­bat puțin direcția în viață. Avem o școală particulară de muzică, ProMusica & Cultura, la Timișoara. Oferim lecții de pian, vioară, dans, canto, folclor, clasic, pop, jazz... Am demarat acest proiect și am în­ființat școala anul trecut, în decembrie, și iată că acum avem cam trei sute de copii cursanți. Copii extrem de talentați, care obțin premii la concursuri, cei mai mari chiar sunt soliști la teatre și opere din țară și străinătate. Primim și copii care au nevoie de ajutor special, aceia sunt mai ales la clasa mea, oferim și niște burse sociale pentru cine nu își permite să plătească cursurile. Când considerăm că sunt copii prea talentați ca să fie opriți din zborul lor din cauza lip­surilor materiale, le oferim burse.

- Frumos, dar și ciudat, totodată. De ce să pui frână unei cariere muzicale în plin avânt, pentru o afacere pe care o puteai lansa ori­când?

- Din drag și necesitate. Știu foarte bine că a fi artist nu durează. Scena te ridică, dar tot ea poate fi necruțătoare. Încă de când eram în plină activitate cu Taraful Rromak îmi doream un serviciu stabil, să predau la vreun liceu de muzică, să zicem, dar nu aveam timp, pentru că eram mereu în turnee. Sim­țeam, însă, nevoia unei sigu­ranțe profesionale și financiare, așa că am început să dau lecții particulare de canto. Lucram doar cu tineri peste douăzeci de ani. La un moment dat, au venit două fetițe pe care nu am vrut să le pri­mesc, pentru că nu mai lucrasem cu copii atât de mici. Una dintre ele nici nu era la școală. S-a insistat însă foar­te mult și am acceptat. Am lucrat cu ele exact în sistemul celor mari, iar fetițele au evoluat extraordinar, au trecut trei ani de atunci, iar ele sunt de­ja în turneu de promovare la Bucu­rești, chiar acum, când vorbim noi. Și, uite așa, s-au adunat trei sute de copii. Ne-am mutat în altă casă, pen­tru că nu mai încăpeam în locuința noastră, avem mulți profesori anga­jați, unii chiar foști elevi de-ai noștri. Deși avem cu adevărat succes, nu văd școala noastră ca pe o afacere, ci mai de­grabă ca pe o necesitate pentru copii. Dacă matematică, literatură, fi­zică, sau mai știu eu ce, se fac obli­gatoriu în școli, muzica a fost lăsată deoparte. Ei își hrănesc sufletul cu asta. Mai ales că azi e foarte greu, părinții mun­cesc enorm și ca­ută tot felul de activități ex­trașcolare și re­crea­tive pentru copiii lor, muzica fiind ceva ce îi ar­mo­nizează, îi disciplinează, îi pune în legătură cu delicata lume a artei. Să nu mai spun că su­fletul meu este încărcat, pentru că eu toată ziua sunt undeva la vârsta de zece, cinci­sprezece ani. Eu nu sunt doar simplu profesor, de­oarece cred cu tărie că a fi pedagog nu în­seamnă numai să pre­dai. Am multe fete eleve, sunt la vârste difi­cile, eu vorbesc cu ele despre problemele lor per­so­na­le, le dau sfaturi, le ajut. Con­sider extrem de im­por­tantă apropierea sufletească dintre pedagog și elev. Aceasta a fost și un foarte im­portant criteriu de ale­gere pentru profesorii care predau în școala noastră.

Trei prințese țigănci
"Datorită Banatului am ajuns cine sunt azi"

- Ai moștenit de la cineva harul pedagogic?

- Nicidecum. Cred că harul pedagogiei ți­ne de ceea ce ești tu, ca om. De iubirea pe care o așezi în lucrurile pe care le faci. Nu erau așa profesori pe vre­mea mea. Erau foarte duri, îmi era frică de ei. Excepție face profesorul meu de can­to, pe care însă l-am întâlnit târziu, pe la șaptesprezece ani. Da, poate că și de la el am învățat felul acesta de a preda, cu "vorba dulce mult aduce".

- Ai și copii țigani la școală? Oameni ca tine, ca Damian Drăghici sau ca Emy Drăgoi, împăratul acordeonului, ar trebui să fie exemple extraor­di­nare pentru copiii de etnie rromă...

- Nu am copii țigani la clasă. Din păcate, părinții continuă să refuze educația pentru pruncii lor. Iar eu sau Damian nu suntem văzuți ca exemple de către majoritatea țiganilor. Dimpotrivă. Suntem exemple doar pentru voi, care înțelegeți altfel importanța educației, a libertății, a deschiderii. Pentru țigani, eu și Damian suntem doar aceia care se opun căsătoriei fetelor la doisprezece ani, suntem aceia care au renunțat la obiceiurile țigănești, suntem aceia care milităm ca și fetele țigănci să poate avea educație și libertate (un aspect foarte important și enorm de greu de depășit). Așadar, pentru unii din etnia noastră, sun­tem un fel de dușmani, nicidecum exemple. Dar noi continuăm lupta în numele lor, continuăm să le apă­răm drepturile, să-i ghidăm spre educație. Mie îmi pla­ce foarte mult că țiganii mei sunt legați de tradiții, este foarte frumos, dar unele dintre aceste tradiții trebuie schimbate, și tocmai educația i-ar face pe ți­gani să înțeleagă de ce e nevoie, uneori, de schimbări.

- Dar tu cum ai ajuns atât de departe? Provii tot din­tr-o familie țigănească, ce-i drept, de neam vechi...

- Eu am avut noroc. Eu provin dintr-o familie titrată. Tatăl meu a fost inginer și profesor de ma­tematici speciale la Politehnică, iar mama a lucrat și ea. Tata a vrut mereu altceva pentru mine și celelalte două surori ale mele, a avut vise mari. El s-a născut în neamul ursarilor, a copilărit printre ei, dar s-a desprins. A vrut pentru noi tot ce este mai bun, și iată că trei fete țigănci sunt, azi, una manager, alta pic­­toriță iar eu profesoară și cântăreață. Chiar am ajuns cineva. Momente grele în copilărie au fost nenumărate și din­tre cele mai dureroase. Am fost și îm­brâncită, și scuipată, și margi­nalizată. Dar tata a făcut un lucru enorm: ne-am mutat cu toții de la Buzău la Arad. Acolo a fost o mare cotitură în viața mea, a noastră, pentru că vestul țării a fost mereu altfel. Dintr-odată, am fost apreciate, eram fetele de țigan ta­len­ta­te și cuminți. Oamenii ne căutau pri­e­tenia, în loc să ne arate cu degetul și să ne numească "cele negre". Dacă la Buzău societatea ne împingea încet, încet, către ratare, la Arad, lucrurile au devenit diametral opuse. De aceea nu m-am mai desprins niciodată de Banat, un loc civilizat, occidental, luminat. Datorită acestui loc și datorită oamenilor lui m-am dez­voltat, am evoluat și am ajuns cine sunt azi.

O continuă reinventare
"Am reușit, dar prețul a fost foarte mare"

- "Schimbi locul, schimbi noro­cul" zice un proverb. Ai mai avut ast­fel de șanse în viața ta?

- Am avut destul de multe. De fapt, viața mea, până în acest moment, a fost o continuă reinventare. Inițial, am vrut să devin medic. Am dat la Facultatea de Medicină din Arad și la Conservator, la Timișoara. Am intrat la amândouă, în același timp. Am făcut un an naveta în­tre Arad și Timișoara, apoi m-am trans­ferat cu Medicina la Timișoara, fiindcă efec­tiv nu mai rezistam fizic. M-am descurcat cât de cât, însă în anul doi, eu deja profesam ca solistă de operă, lucram la teatru, câștigam și ceva bani. De­venise im­posibil să ajung la laboratoarele și cursurile de la Medicină, o facultate care nu poate fi făcută cu jumătate de mă­sură. Așa că am renunțat. Am mers pe ceea ce mi-a dictat sufletul, pe muzică, pe operă, la vremea aceea. Între timp, am luat masteratul și am deja un examen dat pentru doctorat în muzica de teatru. În anul trei de facultate, s-a produs un alt mo­ment de cotitură în via­ța mea: Beatrice Rancea m-a cooptat pentru specta­colul ei, "Șatra", care s-a jucat aproape șase ani cu casa închisă. Interesant este că eu am fost cooptată în acest spectacol pe post de consultant în materie de cultură rromă (fiind licen­țiată în istoria și limba rromilor). Nu mai țin min­te din ce motive au rămas la un mo­ment dat fără perso­najul principal și m-au rugat pe mine să interpretez rolul. Mai era doar o lună până la premieră, se juca în maghiară, limbă pe care nu o cunoșteam. Am muncit enorm și am reușit, dar prețul a fost foarte mare. În anul premierei, am răcit foarte tare, o răceală care nu a trecut cu lunile. Am făcut o infecție foarte urâtă, am început să răgușesc, nu reușeam să scap de infecție, în ciuda tratamen­telor. Vocea nu-și mai revenea. Am început seria de ope­rații: în primul rând polipii, pe care cum îi scoteam, cum se formau la loc. Apoi amigdalele. La un mo­ment dat, mi-au fost luate probe pentru biopsie și s-au descoperit chisturi pe corzile vo­cale, care, spre mare mea șansă, nu se malig­ni­za­seră încă. Fiind sub contract și un om exagerat de se­rios, am continuat să cânt în spectacole, să fac zeci și zeci de drumuri între doctori și scenă, permanent sub calmante și ame­nințări, că dacă nu încetez, voi rămâne și fără laringe. Și m-am oprit. Au fost extir­pate aceste chisturi, iar în locul lor am acum o pro­teză de silicon, care îmi în­locuiește o parte din corzile vocale. Miracolul cor­pului uman este fabulos, corzile vocale se refac în timp și înlocuiesc treptat această proteză. Am făcut operația în Italia, a decurs bine, doar că șase luni, nu am avut voie să vorbesc. Deloc. Iar când mi-am revenit, nu am mai putut cânta operă. Acesta a fost prețul. La vremea aceea mi se părea unul insur­mon­tabil, acum îl văd ca pe ceva pozitiv, viața mea a luat o altă turnură, una mai bună decât cea a unei soliste de operă.

Iubirea învinge boala
"Gabi, dragostea mea"

- Ai "dat" opera pe muzică țigănească clasică, dar și pe jazz sau jazz manouche. Au avut stilurile aces­tea puterea să înlocuiască satisfacția marilor scene?

- Ooo, da, și încă într-un mod fabulos! Când am reînceput să cânt, am făcut-o cu muzica din "Șatra". M-am reinventat pur și simplu, pentru că vocea mea de acum nu mai are absolut nicio legătură cu cea dinainte. Prin niște tehnici speciale, am reușit să cânt din nou, am alcătuit "Taraful Rromak", alături de so­țul meu și alți muzicieni, iar restul se cam știe... Nu îmi mai lipsește opera, pentru că sunt foarte fericită cu viața mea.

- O fericire care înseamnă mai mult decât mu­zică. Se pare că soțul tău, Gabi Muzicaș, a fost omul cel mai aproape de tine în perioada marilor încer­cări. Poate ne spui ceva despre el, mai ales că sun­teți nedespărțiți și pe scenă.

- Gabi, dragostea mea, un om destul de dur, de altfel, s-a dovedit atunci pavăza vieții me­le. A fost mereu acolo, și la bi­ne, și la rău, motivându-mă per­manent, încercând să-mi gă­sească tot felul de activități care să mă abată de la depresie și gânduri negre. M-a învățat să gătesc, să calc, lucruri pe care nu a fost nevoie să le fac nicio­dată în viața mea până atunci și nici de atunci încoace. Mi-am permis mereu să am pe cineva care să le facă pentru mine, astfel ca eu să-mi pot urma pa­siunea, fără opreliști casnice. Mi-a umplut casa de flori, ca să le îngrijesc. Îmi plac foarte mult florile în ghiveci, le bibilesc, le schimb pământul, le privesc, iar în acele luni, ajunsesem să am peste două sute de ghivece, toate de la Gabi. În plus, el stu­dia chitara clasică și mă solicita să ascult ore întregi ce exersa el. Nu am știut până atunci, dar în mo­mentul în care ascultăm mu­zică interpretată la instru­men­te cu corzi, și corzile noastre vo­cale vibrează. Cu atât mai mult cele ale unui solist, care, invo­luntar, cântă mereu în mintea lui. Bizar, nu? Stăteam lângă el la studiu, îmi cerea mereu pă­rerea, eu i-o dădeam în scris. Nu avea neapărat nevoie de as­ta, dar o făcea să mă țină pe mine ocupată. Dacă se întâmpla să cad psihic, mă certa. Mă cer­ta cu patos, dar și cu multă iu­bire și grijă. Din cauza mea a devenit un om dur. Numai așa puteam ieși din stările acelea care veneau și mă acaparau, din timp în timp, ca o caracatiță.

- Lavinia, s-a schimbat ceva în viața ta, după această boală cumplită?

- Enorm. Sunt extrem de dis­ciplinată acum. Eu am fost mereu foarte serioasă, integră, punctuală, chiar și de la Timi­șoa­ra la București dacă am ve­nit pen­tru o întâlnire, nu am în­târziat niciodată. Dar, totuși, artist! Adică neatentă la odihnă, hrană, sănătate. Acest lucru s-a schim­bat radical. Acum văd lucrurile foarte clar în jurul meu. Ilu­mi­nat și clar. Știu exact ce am de făcut, îmi conduc viața fără nicio ezitare. S-a luminat totul, dintr-odată, în fața mea, și am avut revelația rolului meu în viață. Asta îmi dă liniște. Liniștea de a nu mai fi nevoită să ezit.

- Încercări care se transformă în minuni...

- Absolut! Precum Rafael, băiețelul nostru, o altă minune. În urma bolii, mi se spusese că era foarte posibil să nu pot avea copii. Mi se interzisese orice tratament hormonal, pentru că acele chisturi tot dintr-o dereglare hormonală apăruseră. Dar uite că Rafael are cinci ani. Imediat ce am rămas însărcinată, tot organismul meu a început să se regleze. După atâta chin, aveam și eu toate analizele perfecte, ceea ce nu mi se întâmplase ani de zile. Niciodată, de fapt. Sar­ci­na aceasta m-a însănătoșit, pur și simplu. Cum e Ra­fael? E mai degrabă băiatul lui bunicu', adică e pasionat de matematică. Nu l-am putut opri. Are cinci ani și îl meditez la matematică, pentru că deja rezolvă ecuații. Mai și cântă, dar nu cred că va urma o carieră artistică. Matematica este constantă în pasiunile lui, nu știu cât îl va ține, dar acum îi place foarte mult, iar noi îl ajutăm.

Pur și simplu fericită
"O singură durere mă mai asuprește din când în când: mi-e dor de tata"

- Muzica, aparițiile tale fulminante pe scenă au fost puse pentru totdeauna în cui? Ai o grămadă de fani. Unde te pot asculta?

- Nu mai sunt atât de prezentă pe scenă și pro­babil că nici nu voi mai fi. Școala noastră de muzică și arte este cel mai important proiect acum, asta e sigur. Mai cântăm pe la evenimente eu și soțul meu. Extrem de rar o mai facem cu "Taraful Rromak". Sun­tem în continuare acreditați să cântăm la Consi­liul Europei, și dacă suntem solicitați, o facem. Mai cântăm în străinătate câteodată, dar viața mea e alta acum. Am obosit să mă reinventez. Vreau ca școala să funcționeze perfect, mai vreau un copil, îmi doresc un viitor liniștit pentru Rafael și eventualii lui frați sau surori. Nu mă pot îndepărta de muzică, iar acum, la treizeci și cinci de ani, nu mă văd făcând nimic altceva decât pedagogie muzicală. Iar copiii nu mă lasă să-mi simt vârsta, mă păstrează în lumea lor. Câteodată, îmi trebuie și două ore, seara, de stat în fotoliu acasă, ca să mă regăsesc, ca să redevin mamă și soție. Îmi place foarte mult, îmi dă țel în viață, mă împlinește munca aceasta cu ei.

- Regrete?

- Au plecat demult de la mine. Mai ales în urma bolii, simțeam că mă strivesc. Acum nu mai am niciunul. În prezent, sunt foarte mulțumită de viața mea, simt că pot face orice, refuz să mai văd lucrurile negative. Atât de tare refuz, încât chiar nu le mai văd. Sunt foarte fericită. O singură durere mă mai amă­răște din când în când: mi-e dor de tata, care a murit. Am fost fata tatii, l-am iubit enorm și aș fi vrut foarte mult să vadă cât de departe am ajuns datorită lui, a determinării lui de a ne schimba condiția. Să vadă că, de fapt, el a reușit! În rest, totul în jurul meu e în­vă­luit de o lumină clară, fericită și liniștită.