Doamna profesoară
"În fiecare zi, am zece ani"
- Acum trei ani, la precedentul interviu acordat revistei noastre, erai în plină ascensiune artistică. Taraful Rromak umplea sălile, publicul era uluit de vocea ta, de virtuozitatea instrumentală a soțului tău, Gabi Muzicaș, și a colegilor tăi, apoi, încet, încet s-a făcut liniște. Nu s-a mai auzit nimic de tine...
- De când am vorbit, eu și soțul meu ne-am schimbat puțin direcția în viață. Avem o școală particulară de muzică, ProMusica & Cultura, la Timișoara. Oferim lecții de pian, vioară, dans, canto, folclor, clasic, pop, jazz... Am demarat acest proiect și am înființat școala anul trecut, în decembrie, și iată că acum avem cam trei sute de copii cursanți. Copii extrem de talentați, care obțin premii la concursuri, cei mai mari chiar sunt soliști la teatre și opere din țară și străinătate. Primim și copii care au nevoie de ajutor special, aceia sunt mai ales la clasa mea, oferim și niște burse sociale pentru cine nu își permite să plătească cursurile. Când considerăm că sunt copii prea talentați ca să fie opriți din zborul lor din cauza lipsurilor materiale, le oferim burse.
- Frumos, dar și ciudat, totodată. De ce să pui frână unei cariere muzicale în plin avânt, pentru o afacere pe care o puteai lansa oricând?
- Din drag și necesitate. Știu foarte bine că a fi artist nu durează. Scena te ridică, dar tot ea poate fi necruțătoare. Încă de când eram în plină activitate cu Taraful Rromak îmi doream un serviciu stabil, să predau la vreun liceu de muzică, să zicem, dar nu aveam timp, pentru că eram mereu în turnee. Simțeam, însă, nevoia unei siguranțe profesionale și financiare, așa că am început să dau lecții particulare de canto. Lucram doar cu tineri peste douăzeci de ani. La un moment dat, au venit două fetițe pe care nu am vrut să le primesc, pentru că nu mai lucrasem cu copii atât de mici. Una dintre ele nici nu era la școală. S-a insistat însă foarte mult și am acceptat. Am lucrat cu ele exact în sistemul celor mari, iar fetițele au evoluat extraordinar, au trecut trei ani de atunci, iar ele sunt deja în turneu de promovare la București, chiar acum, când vorbim noi. Și, uite așa, s-au adunat trei sute de copii. Ne-am mutat în altă casă, pentru că nu mai încăpeam în locuința noastră, avem mulți profesori angajați, unii chiar foști elevi de-ai noștri. Deși avem cu adevărat succes, nu văd școala noastră ca pe o afacere, ci mai degrabă ca pe o necesitate pentru copii. Dacă matematică, literatură, fizică, sau mai știu eu ce, se fac obligatoriu în școli, muzica a fost lăsată deoparte. Ei își hrănesc sufletul cu asta. Mai ales că azi e foarte greu, părinții muncesc enorm și caută tot felul de activități extrașcolare și recreative pentru copiii lor, muzica fiind ceva ce îi armonizează, îi disciplinează, îi pune în legătură cu delicata lume a artei. Să nu mai spun că sufletul meu este încărcat, pentru că eu toată ziua sunt undeva la vârsta de zece, cincisprezece ani. Eu nu sunt doar simplu profesor, deoarece cred cu tărie că a fi pedagog nu înseamnă numai să predai. Am multe fete eleve, sunt la vârste dificile, eu vorbesc cu ele despre problemele lor personale, le dau sfaturi, le ajut. Consider extrem de importantă apropierea sufletească dintre pedagog și elev. Aceasta a fost și un foarte important criteriu de alegere pentru profesorii care predau în școala noastră.
Trei prințese țigănci
"Datorită Banatului am ajuns cine sunt azi"
- Ai moștenit de la cineva harul pedagogic?
- Nicidecum. Cred că harul pedagogiei ține de ceea ce ești tu, ca om. De iubirea pe care o așezi în lucrurile pe care le faci. Nu erau așa profesori pe vremea mea. Erau foarte duri, îmi era frică de ei. Excepție face profesorul meu de canto, pe care însă l-am întâlnit târziu, pe la șaptesprezece ani. Da, poate că și de la el am învățat felul acesta de a preda, cu "vorba dulce mult aduce".
- Ai și copii țigani la școală? Oameni ca tine, ca Damian Drăghici sau ca Emy Drăgoi, împăratul acordeonului, ar trebui să fie exemple extraordinare pentru copiii de etnie rromă...
- Nu am copii țigani la clasă. Din păcate, părinții continuă să refuze educația pentru pruncii lor. Iar eu sau Damian nu suntem văzuți ca exemple de către majoritatea țiganilor. Dimpotrivă. Suntem exemple doar pentru voi, care înțelegeți altfel importanța educației, a libertății, a deschiderii. Pentru țigani, eu și Damian suntem doar aceia care se opun căsătoriei fetelor la doisprezece ani, suntem aceia care au renunțat la obiceiurile țigănești, suntem aceia care milităm ca și fetele țigănci să poate avea educație și libertate (un aspect foarte important și enorm de greu de depășit). Așadar, pentru unii din etnia noastră, suntem un fel de dușmani, nicidecum exemple. Dar noi continuăm lupta în numele lor, continuăm să le apărăm drepturile, să-i ghidăm spre educație. Mie îmi place foarte mult că țiganii mei sunt legați de tradiții, este foarte frumos, dar unele dintre aceste tradiții trebuie schimbate, și tocmai educația i-ar face pe țigani să înțeleagă de ce e nevoie, uneori, de schimbări.
- Dar tu cum ai ajuns atât de departe? Provii tot dintr-o familie țigănească, ce-i drept, de neam vechi...
- Eu am avut noroc. Eu provin dintr-o familie titrată. Tatăl meu a fost inginer și profesor de matematici speciale la Politehnică, iar mama a lucrat și ea. Tata a vrut mereu altceva pentru mine și celelalte două surori ale mele, a avut vise mari. El s-a născut în neamul ursarilor, a copilărit printre ei, dar s-a desprins. A vrut pentru noi tot ce este mai bun, și iată că trei fete țigănci sunt, azi, una manager, alta pictoriță iar eu profesoară și cântăreață. Chiar am ajuns cineva. Momente grele în copilărie au fost nenumărate și dintre cele mai dureroase. Am fost și îmbrâncită, și scuipată, și marginalizată. Dar tata a făcut un lucru enorm: ne-am mutat cu toții de la Buzău la Arad. Acolo a fost o mare cotitură în viața mea, a noastră, pentru că vestul țării a fost mereu altfel. Dintr-odată, am fost apreciate, eram fetele de țigan talentate și cuminți. Oamenii ne căutau prietenia, în loc să ne arate cu degetul și să ne numească "cele negre". Dacă la Buzău societatea ne împingea încet, încet, către ratare, la Arad, lucrurile au devenit diametral opuse. De aceea nu m-am mai desprins niciodată de Banat, un loc civilizat, occidental, luminat. Datorită acestui loc și datorită oamenilor lui m-am dezvoltat, am evoluat și am ajuns cine sunt azi.
O continuă reinventare
"Am reușit, dar prețul a fost foarte mare"
- "Schimbi locul, schimbi norocul" zice un proverb. Ai mai avut astfel de șanse în viața ta?
- Am avut destul de multe. De fapt, viața mea, până în acest moment, a fost o continuă reinventare. Inițial, am vrut să devin medic. Am dat la Facultatea de Medicină din Arad și la Conservator, la Timișoara. Am intrat la amândouă, în același timp. Am făcut un an naveta între Arad și Timișoara, apoi m-am transferat cu Medicina la Timișoara, fiindcă efectiv nu mai rezistam fizic. M-am descurcat cât de cât, însă în anul doi, eu deja profesam ca solistă de operă, lucram la teatru, câștigam și ceva bani. Devenise imposibil să ajung la laboratoarele și cursurile de la Medicină, o facultate care nu poate fi făcută cu jumătate de măsură. Așa că am renunțat. Am mers pe ceea ce mi-a dictat sufletul, pe muzică, pe operă, la vremea aceea. Între timp, am luat masteratul și am deja un examen dat pentru doctorat în muzica de teatru. În anul trei de facultate, s-a produs un alt moment de cotitură în viața mea: Beatrice Rancea m-a cooptat pentru spectacolul ei, "Șatra", care s-a jucat aproape șase ani cu casa închisă. Interesant este că eu am fost cooptată în acest spectacol pe post de consultant în materie de cultură rromă (fiind licențiată în istoria și limba rromilor). Nu mai țin minte din ce motive au rămas la un moment dat fără personajul principal și m-au rugat pe mine să interpretez rolul. Mai era doar o lună până la premieră, se juca în maghiară, limbă pe care nu o cunoșteam. Am muncit enorm și am reușit, dar prețul a fost foarte mare. În anul premierei, am răcit foarte tare, o răceală care nu a trecut cu lunile. Am făcut o infecție foarte urâtă, am început să răgușesc, nu reușeam să scap de infecție, în ciuda tratamentelor. Vocea nu-și mai revenea. Am început seria de operații: în primul rând polipii, pe care cum îi scoteam, cum se formau la loc. Apoi amigdalele. La un moment dat, mi-au fost luate probe pentru biopsie și s-au descoperit chisturi pe corzile vocale, care, spre mare mea șansă, nu se malignizaseră încă. Fiind sub contract și un om exagerat de serios, am continuat să cânt în spectacole, să fac zeci și zeci de drumuri între doctori și scenă, permanent sub calmante și amenințări, că dacă nu încetez, voi rămâne și fără laringe. Și m-am oprit. Au fost extirpate aceste chisturi, iar în locul lor am acum o proteză de silicon, care îmi înlocuiește o parte din corzile vocale. Miracolul corpului uman este fabulos, corzile vocale se refac în timp și înlocuiesc treptat această proteză. Am făcut operația în Italia, a decurs bine, doar că șase luni, nu am avut voie să vorbesc. Deloc. Iar când mi-am revenit, nu am mai putut cânta operă. Acesta a fost prețul. La vremea aceea mi se părea unul insurmontabil, acum îl văd ca pe ceva pozitiv, viața mea a luat o altă turnură, una mai bună decât cea a unei soliste de operă.
Iubirea învinge boala
"Gabi, dragostea mea"
- Ai "dat" opera pe muzică țigănească clasică, dar și pe jazz sau jazz manouche. Au avut stilurile acestea puterea să înlocuiască satisfacția marilor scene?
- Ooo, da, și încă într-un mod fabulos! Când am reînceput să cânt, am făcut-o cu muzica din "Șatra". M-am reinventat pur și simplu, pentru că vocea mea de acum nu mai are absolut nicio legătură cu cea dinainte. Prin niște tehnici speciale, am reușit să cânt din nou, am alcătuit "Taraful Rromak", alături de soțul meu și alți muzicieni, iar restul se cam știe... Nu îmi mai lipsește opera, pentru că sunt foarte fericită cu viața mea.
- O fericire care înseamnă mai mult decât muzică. Se pare că soțul tău, Gabi Muzicaș, a fost omul cel mai aproape de tine în perioada marilor încercări. Poate ne spui ceva despre el, mai ales că sunteți nedespărțiți și pe scenă.
- Gabi, dragostea mea, un om destul de dur, de altfel, s-a dovedit atunci pavăza vieții mele. A fost mereu acolo, și la bine, și la rău, motivându-mă permanent, încercând să-mi găsească tot felul de activități care să mă abată de la depresie și gânduri negre. M-a învățat să gătesc, să calc, lucruri pe care nu a fost nevoie să le fac niciodată în viața mea până atunci și nici de atunci încoace. Mi-am permis mereu să am pe cineva care să le facă pentru mine, astfel ca eu să-mi pot urma pasiunea, fără opreliști casnice. Mi-a umplut casa de flori, ca să le îngrijesc. Îmi plac foarte mult florile în ghiveci, le bibilesc, le schimb pământul, le privesc, iar în acele luni, ajunsesem să am peste două sute de ghivece, toate de la Gabi. În plus, el studia chitara clasică și mă solicita să ascult ore întregi ce exersa el. Nu am știut până atunci, dar în momentul în care ascultăm muzică interpretată la instrumente cu corzi, și corzile noastre vocale vibrează. Cu atât mai mult cele ale unui solist, care, involuntar, cântă mereu în mintea lui. Bizar, nu? Stăteam lângă el la studiu, îmi cerea mereu părerea, eu i-o dădeam în scris. Nu avea neapărat nevoie de asta, dar o făcea să mă țină pe mine ocupată. Dacă se întâmpla să cad psihic, mă certa. Mă certa cu patos, dar și cu multă iubire și grijă. Din cauza mea a devenit un om dur. Numai așa puteam ieși din stările acelea care veneau și mă acaparau, din timp în timp, ca o caracatiță.
- Lavinia, s-a schimbat ceva în viața ta, după această boală cumplită?
- Enorm. Sunt extrem de disciplinată acum. Eu am fost mereu foarte serioasă, integră, punctuală, chiar și de la Timișoara la București dacă am venit pentru o întâlnire, nu am întârziat niciodată. Dar, totuși, artist! Adică neatentă la odihnă, hrană, sănătate. Acest lucru s-a schimbat radical. Acum văd lucrurile foarte clar în jurul meu. Iluminat și clar. Știu exact ce am de făcut, îmi conduc viața fără nicio ezitare. S-a luminat totul, dintr-odată, în fața mea, și am avut revelația rolului meu în viață. Asta îmi dă liniște. Liniștea de a nu mai fi nevoită să ezit.
- Încercări care se transformă în minuni...
- Absolut! Precum Rafael, băiețelul nostru, o altă minune. În urma bolii, mi se spusese că era foarte posibil să nu pot avea copii. Mi se interzisese orice tratament hormonal, pentru că acele chisturi tot dintr-o dereglare hormonală apăruseră. Dar uite că Rafael are cinci ani. Imediat ce am rămas însărcinată, tot organismul meu a început să se regleze. După atâta chin, aveam și eu toate analizele perfecte, ceea ce nu mi se întâmplase ani de zile. Niciodată, de fapt. Sarcina aceasta m-a însănătoșit, pur și simplu. Cum e Rafael? E mai degrabă băiatul lui bunicu', adică e pasionat de matematică. Nu l-am putut opri. Are cinci ani și îl meditez la matematică, pentru că deja rezolvă ecuații. Mai și cântă, dar nu cred că va urma o carieră artistică. Matematica este constantă în pasiunile lui, nu știu cât îl va ține, dar acum îi place foarte mult, iar noi îl ajutăm.
Pur și simplu fericită
"O singură durere mă mai asuprește din când în când: mi-e dor de tata"
- Muzica, aparițiile tale fulminante pe scenă au fost puse pentru totdeauna în cui? Ai o grămadă de fani. Unde te pot asculta?
- Nu mai sunt atât de prezentă pe scenă și probabil că nici nu voi mai fi. Școala noastră de muzică și arte este cel mai important proiect acum, asta e sigur. Mai cântăm pe la evenimente eu și soțul meu. Extrem de rar o mai facem cu "Taraful Rromak". Suntem în continuare acreditați să cântăm la Consiliul Europei, și dacă suntem solicitați, o facem. Mai cântăm în străinătate câteodată, dar viața mea e alta acum. Am obosit să mă reinventez. Vreau ca școala să funcționeze perfect, mai vreau un copil, îmi doresc un viitor liniștit pentru Rafael și eventualii lui frați sau surori. Nu mă pot îndepărta de muzică, iar acum, la treizeci și cinci de ani, nu mă văd făcând nimic altceva decât pedagogie muzicală. Iar copiii nu mă lasă să-mi simt vârsta, mă păstrează în lumea lor. Câteodată, îmi trebuie și două ore, seara, de stat în fotoliu acasă, ca să mă regăsesc, ca să redevin mamă și soție. Îmi place foarte mult, îmi dă țel în viață, mă împlinește munca aceasta cu ei.
- Regrete?
- Au plecat demult de la mine. Mai ales în urma bolii, simțeam că mă strivesc. Acum nu mai am niciunul. În prezent, sunt foarte mulțumită de viața mea, simt că pot face orice, refuz să mai văd lucrurile negative. Atât de tare refuz, încât chiar nu le mai văd. Sunt foarte fericită. O singură durere mă mai amărăște din când în când: mi-e dor de tata, care a murit. Am fost fata tatii, l-am iubit enorm și aș fi vrut foarte mult să vadă cât de departe am ajuns datorită lui, a determinării lui de a ne schimba condiția. Să vadă că, de fapt, el a reușit! În rest, totul în jurul meu e învăluit de o lumină clară, fericită și liniștită.