Am ars şi încă ardem etape, fără să înţelegem cu ce folos, îngurgităm concepte pe nemestecate, ne prosternăm în faţa primului străin care ne face o propunere, fără să ne mai gândim dacă sau ce pierdem, iar peste toate acestea, vin corupţia şi proasta guvernare, deja "made in Romania".
Neputinţa societăţii civile de a ţine mereu piept acestui tăvălug, aşa cum admirabil a făcut-o în cazul particular al Roşiei Montane, face şi mai dezolant acest tablou. Mai mult ca oricând, se simte nevoia unor voci limpezi, a unor minţi strălucite, a unor personalităţi incontestabile, care să pună ordine, să dea substanţă, credibilitate şi direcţie nemulţumirilor tot mai mari ale oamenilor de bun simţ din ţara asta. Într-un moment în care politicienii sunt total discreditaţi, tehnocraţii, puţini câţi sunt mai vizibili, sunt rezervaţi, prin însăşi natura posturii lor, presa e ca vai de ea, iar analiştii de calitate preferă zona călduţă a consultanţei, marile voci ale intelectualităţii stau şi meditează în turnurile lor de fildeş. Unde ne sunt intelectualii?
Recenta gâlceavă de la Academia Română, unde unul dintre "nemuritori" a cerut moartea a două dintre cele mai cunoscute personalităţi culturale ale ţării, ne-a adus aminte că avem şi noi intelectuali. Din păcate, ei apar în scenă exclusiv când vine vorba de răfuieli intestine, de numiri pe diverse posturi şi de acces la anumite resurse. Când interesul personal o revendică, intelectualii noştri au vervă, au curaj, au atitudine, au spirit de echipă. Dar când e vorba de marile interese ale României, de poziţii de principiu în teme de mare impact pentru noi toţi, precum exploatările de la Roşia Montană sau Certej, precum gazele de şist, jaful din păduri sau organismele modificate genetic şi alte şi alte probleme de care depind, până la urmă, poziţionarea noastră în context european şi mondial, viitorul nostru imediat şi moştenirea pe care o lăsăm noilor generaţii, intelectualii noştri iau poziţii dilematice, la propriu şi la figurat, nuanţează şi relativizează, că o fi, că o păţi, nu au toate datele la dispoziţie ca să emită păreri savante, pozează în apostoli ai corectitudinii politice, nu care cumva să deranjeze pe cineva. Nu e unul mai răsărit care să îşi asume o poziţie naţională! O scaldă toţi, cosmopolit, se tem ca dracul de tămâie să fie trataţi ca naţionalişti şi mai scriu, din când în când, cu scârbă sau lehamite, dacă se poate cât mai conceptual şi mai generic, despre biata ţărişoară pe care ei înşişi ar trebui să o apere, cu forţa şi cu reputaţia lor.
Până la urmă, se vede limpede acum, după 25 de ani, că puţine lucruri am câştigat, cu adevărat, la Revoluţie, în afara libertăţii de a spune ce gândim. Dar ce folos că o avem, dacă se tem de ea tocmai cei care ar trebui să o folosească primii?