Unde ne sunt intelectualii?

Are multe hibe societatea românească post-co­mu­nistă, dar lipsa unor direcții naționale clare, a unei viziuni de ansamblu despre ce vrem să fim, a unei ordini de acțiune și a unei "minima moralia" general consimțite se simt, par­că, mai apăsător pe an ce trece, în drumul nostru or­be­căit dinspre negura ceaușistă înspre încă-nu-știm-încotro-ul așa-zis capitalist.

Am ars și încă ardem eta­pe, fără să înțelegem cu ce folos, îngurgităm con­cepte pe nemestecate, ne prosternăm în fața primului străin care ne face o propunere, fără să ne mai gândim dacă sau ce pierdem, iar peste toate acestea, vin corupția și proasta gu­vernare, deja "made in Romania".
Neputința societății civile de a ține mereu piept aces­tui tăvălug, așa cum admirabil a făcut-o în cazul par­ti­cular al Roșiei Montane, face și mai dezolant acest ta­blou. Mai mult ca oricând, se simte nevoia unor voci lim­pezi, a unor minți strălucite, a unor personalități incon­tes­tabile, care să pună ordine, să dea substanță, credibilitate și direcție nemulțumirilor tot mai mari ale oamenilor de bun simț din țara asta. Într-un moment în care politicienii sunt total discreditați, tehnocrații, puțini câți sunt mai vizibili, sunt rezervați, prin însăși natura posturii lor, pre­sa e ca vai de ea, iar analiștii de calitate preferă zona căl­duță a consul­tanței, marile voci ale intelectualității stau și me­ditează în turnurile lor de fildeș. Unde ne sunt intelec­tualii?
Recenta gâlceavă de la Academia Română, unde unul dintre "nemuritori" a cerut moartea a două dintre cele mai cunoscute personalități culturale ale țării, ne-a adus aminte că avem și noi intelectuali. Din păcate, ei apar în scenă exclusiv când vine vorba de răfuieli intestine, de numiri pe diverse posturi și de acces la anumite resurse. Când inte­resul personal o revendică, intelectualii noștri au vervă, au curaj, au atitudine, au spirit de echipă. Dar când e vorba de marile interese ale României, de poziții de principiu în teme de mare impact pentru noi toți, precum exploatările de la Roșia Montană sau Certej, precum gazele de șist, jaful din păduri sau organismele modificate genetic și alte și alte probleme de care depind, până la urmă, poziționarea noastră în context european și mondial, viitorul nostru ime­diat și moștenirea pe care o lăsăm noilor generații, inte­lectualii noștri iau poziții dilematice, la propriu și la figurat, nuanțează și relati­vi­zează, că o fi, că o păți, nu au toate da­tele la dispoziție ca să emită păreri savante, po­zează în apostoli ai corecti­tu­dinii politice, nu care cumva să deran­jeze pe cineva. Nu e unul mai răsărit care să își asume o po­ziție națională! O scaldă toți, cosmopolit, se tem ca dracul de tămâie să fie tratați ca naționaliști și mai scriu, din când în când, cu scârbă sau lehamite, dacă se poate cât mai con­ceptual și mai generic, despre biata țărișoară pe care ei în­șiși ar trebui să o apere, cu forța și cu reputația lor.
Până la urmă, se vede limpede acum, după 25 de ani, că pu­ține lucruri am câștigat, cu adevărat, la Revoluție, în afa­ra libertății de a spune ce gândim. Dar ce folos că o avem, dacă se tem de ea tocmai cei care ar trebui să o fo­losească primii?