Barca înainta în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul îşi schimbase direcţia dinspre Est şi ameninţa să o răstoarne. Dar braţele vâslaşului se făcuseră una cu lopeţile care despicau apa cu putere şi duceau lotca mai aproape de ţărm, cu fiecare mişcare. Din locul în care şedea, copilul nu vedea decât două braţe trăgând la rame. Ştia că sunt ale bunicului şi asta îl liniştea. În mijlocul bărcii, între copil şi bătrân, se afla un morman de pietre ce părea tot mai greu, cu fiecare lovitură de val. A încercat să-i spună bunicului să arunce bolovanii în apă, că vor putea veni după alţii pe vreme bună, însă vorbele i-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu a deschis gura, de teamă ca bunicul să nu-l dojenească pentru frica lui. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se înteţise şi devenea tot mai rece. Ţărmul părea încă foarte departe şi lacul mai mare ca de obicei. Oameni şi păsări se puseseră la adăpost. După un timp, pe care îl măsurase în ore, au acostat, în sfârşit, în dreptul ogrăzii lor. Bătrânul şi copilul au descărcat pietrele din barcă şi le-au stivuit în dig. La fel cum făcuseră de alte zeci de ori, pentru a-şi proteja curtea de apa lacomă. Apoi bărbatul îşi luă de pe cap pălăria cea veche şi ridică privirea spre înalt, de parcă ar fi căutat ochii cerului. A stat o vreme aşa, privind cum vine furtuna. Băiatul nu l-a mai aşteptat. A fugit la magazia de lemne, şi-a luat harmoşca atârnată de-o grindă şi a început să cânte o melodie care îi tot sunase în minte pe drum. Armonica pe care o primise de la tatăl său era una de jucărie, iar el ştia să cânte doar după ureche, dar sunetele acelea care ţâşneau din clape îi potoleau spaima adunată în suflet, legănându-l uşor, ca braţele mamei. Şi-atunci a început să plângă. Pentru prima oară, după moartea părinţilor lui, într-un accident de maşină, din urmă cu aproape un an.
Afară se dezlănţuise potopul.
Ştie şi azi, după patruzeci de ani, melodia aceea, pe care acum o cântă desăvârşit. Este un cântec de dragoste, în care un bărbat plânge moartea iubitei. Melodia pe care, ca într-o presimţire întunecată, au înregistrat-o pe o casetă părinţii lui, cu o zi înainte de a-şi pierde viaţa. Le plăcea mult să cânte. Cântau cu foc şi din inimă, ca mai toţi lipovenii. După moartea lor, băiatul a schimbat cuvintele melodiei, transformând-o într-un cântec de jale şi dor. E singura melodie care îl face să lăcrimeze de câte ori o slobozeşte din armonica lui. Şi ca un făcut, de câte ori o cântă, afară plouă, ca atunci când a cântat-o pentru întâia oară, în magazia bunicului. Şi plouă şi-acum, în această după-amiază de Mai, când mi-o cântă şi mie.
Pima
Prietenii îi spun Pima. I se potriveşte însă mai bine numele din buletin: Pimon, Pimon Bejenaru, un nume straniu, puternic şi predestinat, la fel ca al tuturor strămoşilor săi lipoveni, prigoniţi şi porniţi în bejenie.
Pimon Bejenaru arată aşa cum îţi poţi imagina un lipovean, dacă nu ai văzut vreunul până acum: destul de înalt, voinic, cu părul des, dat pe spate, şi cu ceva nelămurit pe chip - ceva între dor, tristeţe, melancolie, bucurie ascunsă, toate topite într-un zâmbet stingher. L-am căutat pentru că i-a mers vestea în toată Dobrogea şi mai departe, până la Bucureşti, apoi în Rusia, Coreea, Serbia, Italia, Spania şi în alte câteva părţi ale lumii, pentru felul minunat în care mânuieşte armonica. A colindat pământul cu armonica lui, însoţind la fel de vestitele coruri tradiţionale din Sarichioi.
M-a întâmpinat în biroul său de director al Căminului Cultural aflat aproape de malul lacului Razim. O încăpere mică, cu două mese, un dulap, un frigider, câteva scaune, o sobă de teracotă şi multe instrumente muzicale. Dincolo de ea, se află sala de spectacole, unde face repetiţii un cor de copii. Este universul lui, pentru care a muncit jumătate din viaţă. "Mereu mi-am dorit să cânt şi să învăţ şi pe alţii să cânte, dar până la revoluţie n-am făcut decât să supravieţuiesc. Astăzi, aici, sunt fericit!" - spune, rotindu-şi mâna de parcă ar arăta un imperiu. Şi zâmbeşte. Iar când zâmbeşte, chiar că se face lumină în jurul lui!
Chitara cu sârme
Începutul? Începutul ar putea fi pe când era la grădiniţă. Atunci, tatăl său a primit o harmoşcă de la nişte neamuri din Rusia, pe care i-a făcut-o cadou, iar el a cântat la ea, apăsându-i butoanele, cu o bucurie care nu l-a mai părăsit de atunci. Băiatul avea ureche bună, şi niţel mai târziu, pe la 11-12 ani, prindea din zbor notele şi le reproducea la armonică, precum şi la acordeon şi chitară. "Prima oară m-am îndrăgostit de chitară. Atât de tare, încât, pentru că nu-mi permiteam să-mi cumpăr, mi-am făcut una singur, din scândură şi sârme, ca să exersez. Zdrăngăneam la ea toate melodiile care se dădeau la radio". Dar nici acela nu a fost începutul. Poate că începutul a fost în casa unui văr, care avea acordeon şi îl lăsa să cânte la el. Era prin clasa a cincea sau a şasea. Da, atunci şi-a dat seama că are un dar special, că reţine uşor orice melodie şi o poate interpreta, chiar dacă nu ştia notele şi nu avea nici practică prea multă. Oricum ar fi, de mic, muzica i-a fost cel mai bun tovarăş în viaţă, singurul care i-a alinat dorul de părinţi, singurul care i-a ştiut toate dragostele şi toate durerile, singurul care nu l-a trădat niciodată.
"Părinţii au murit în 1975. Eram în clasa a patra. Un an mai târziu, eram topit după chitară. L-am rugat pe bunicul patern, care mă creştea, să-mi cumpere una. Mi-a spus că dacă vreau chitară, trebuie să câştig bani şi să mi-o plătesc. Nu din răutate, ci ca să vadă dacă nu e un moft pe care îl pun să cheltuie banii de pomană" - îşi aminteşte.
La 16 ani a plecat să lucreze muncitor necalificat, pe un şantier la Sibiu. Din prima leafă, de 700 de lei, şi-a împlinit visul. A fost în culmea fericirii când a ţinut chitara în mâini. Începea cu adevărat aventura vieţii sale. De la Sibiu a ajuns la Cernavodă, pe un alt şantier, acolo şi-a făcut şi liceul, la "seral". A fost sudor, zidar, mecanic, instalator, electrician, macaragiu - policalificat, după cum cereau timpurile. Voia un trai mai bun şi să urmeze Institutul de Subingineri. A venit însă revoluţia din decembrie 1989 şi a hotărât să se întoarcă în sat. Acum avea libertatea de a-şi croi viaţa după bunul plac. A făcut Şcoala Populară de Artă la Tulcea, unde a învăţat să cânte şi la orgă. Ştia deja la chitară, armonică, acordeon, muzicuţă şi baterie. Ştie şi acum. Uite! Câteva acorduri la fiecare instrument, ca să mă conving. Păi, trebuie să mă conving, nu? Să vin la repetiţiile lui cu copiii, pe care îi iniţiază în tainele acestor instrumente minunate, care "scot plânset de om şi râs ceresc". Pima zâmbeşte din nou şi zâmbetul lui luminos mă îndeamnă să duc mai departe povestea.
Bunicul şi marea
- De la cine aţi moştenit talentul?
- De la părinţii mei, care cântau foarte bine. Lipovenii cântă cu toţii, dar ai mei chiar erau deosebiţi. Nu o spun doar eu, ci şi cunoscuţii, rudele, toţi cei care i-au auzit vreodată. Bunica după tată cânta straşnic şi ea. Şi cât am fost crescut de bunici, am învăţat multe cântece vechi.
- Bunicul din barcă nu cânta?
- Ba da, dar mai rar. El era un om mai aspru, poate de aceea. Dar mă iubea şi îmi voia binele. Şi eu l-am iubit, însă m-am şi temut de el.
- A tăcut. Până la urmă era ceva firesc să cânt şi eu. Aş fi vrut să tacă aşa şi mai târziu, când mi-am făcut o barcă din tot felul de materiale găsite prin curte. Dar atunci mi-a spus: "Desfă totul şi pune materialele la loc, ca să nu te bat". Şi l-am ascultat. Era un om foarte gospodar şi voia ca totul să fie într-o anumită ordine. El m-a învăţat să muncesc, ca să nu întind mâna la alţii. Aveam zece ani când m-a pus să urc în pod, singur, două tone de grâu. Am făcut-o. Mi-a prins bine mai târziu.
- Cu ce se ocupa bunicul?
- A fost pescar toată viaţa lui. Pescuia pe zi, pe noapte, vara, iarna, cu mâna, la copcă, cu setci, cu plase... Mergeam cu el adesea. M-a învăţat tot ce ştia.
- Există vreo întâmplare trăită alături de el, care să vă fi marcat în mod special amintirile din copilărie? O emoţie care să se transforme în muzică?
Vedenia din icoană
Când nu era la şcoală sau cu bunicul, la diverse treburi, micul Pimon era la biserică. Mai ales după ce se prăpădiseră ai lui, biserica era nu numai locul în care îşi găsea liniştea, dar şi acela în care îi simţea vii pe părinţii morţi. Cânta în corul bisericii, învăţa slavona veche (trei luni pe an, zi de zi, în vacanţele de vară, la fel ca toţi copiii de lipoveni), se ruga pentru sufletele răposaţilor din familia lui şi îi cerea lui Dumnezeu câte un hatâr, de pildă, o harmoşcă, sau măcar o chitară. Odată, când făcea canonul pentru cei morţi, i-a văzut pe părinţii lui, unul lângă altul, ţinându-se de mână, în spatele lui. Nu s-a întors ca să-i vadă, dar apăreau limpede în geamul care proteja icoana împărătească dinaintea căreia se ruga. Întâi nu a crezut şi s-a uitat în altă parte, pentru a alunga vedenia, şi-apoi din nou spre icoană. Erau acolo! Când şi-a întors capul, în biserică - nimeni. Din icoană, însă, îl priveau părinţii, cu o grijă întipărită pe chip, dar şi cu un fel de dojană în ochi. Nu ştia de ce. L-a chemat pe părintele paroh. Acesta l-a liniştit şi i-a spus să se roage, încercând să nu se mai gândească la părinţii dispăruţi, ci numai la Dumnezeu. Până nu a reuşit să-şi golească mintea de orice gând şi să şi-o umple numai cu Hristos, părinţii n-au plecat din icoană. Poate că asta era umbra mustrătoare din privirea alor lui: că e încă departe cu mintea de Dumnezeu, că se roagă de formă. Pe urmă, nu i-au mai apărut aievea, ci numai în vis. Şi nu l-au mai speriat.
- Cum v-aţi alinat, în cele din urmă, dorul de părinţi?
- Cu rugăciune şi muzică. De fapt, rugăciunea e muzică, şi muzica, uneori, rugăciune.
- În ce fel vă mângâia muzica?
- Păi, de exemplu, cântam melodia pe care o cântaseră părinţii mei înainte să moară. Şi simţeam atunci că mi se rupe sufletul, dar mi se şi uşurează. O vreme, pe urmă, nu mai simţeam apăsarea aceea de piatră de moară pe inimă.
- V-aţi astâmpărat şi alte doruri cu muzica?
- Oh, da! Când eram îndrăgostit fără speranţă, ori mă despărţeam de iubită, şi chiar şi atunci când eram vesel şi iubit, compuneam pe loc o melodie. Când aveam o bucurie sau o supărare mare, mă autodepăşeam în muzică. Am compus aşa zeci, poate sute de cântece, la chitară şi la harmoşcă. Dar am şi cântat unele vechi, care sunau altfel în inima mea, în funcţie de ce simţăminte trăiam. Când eşti emoţionat, se simte şi în ce cânţi.
Baladă pentru nopţi de vară şi nunţi geroase
Pimon îmi cântă câteva melodii de-ale lui. Chitara îi zbârnâie în mâini. Apoi trece la acordeon, pe care repede îl schimbă cu armonica. Pare că nu face nici un efort pentru a smulge din aceste instrumente cele mai fine acorduri. Iar vocea te cucereşte. Dar piesele de rezistenţă rămân cântecele bătrâneşti. Te cutremură ascultându-le, chiar dacă nu înţelegi o boabă din limba lor. E şi meritul lui Pimon, care moare în fiecare baladă şi învie în fiecare cântec de petrecere. Transfigurat, cu ochii închişi, îmbrăţişează armonica, o întinde, o strânge, o cuprinde într-un fel de dans ritual, în care om şi instrument se răsucesc într-un fir nevăzut, o muzică răvăşitoare, care îi leagă pe toţi cei ce ascultă, într-un sentiment sfâşietor de tristeţe, dar şi de năvalnică bucurie, din care n-ai vrea să mai ieşi niciodată.
Baladele sunt cele mai grele. Le-a deprins de pe la bătrâni minunaţi, ca Uleana Mitri, care i-a fost model în cântecul din gură. Sau de la diferiţi lăutari pe care îi urmărea pe la nunţi şi petreceri. Înainte, lipovenii aveau copii mulţi, nu ca acum, unul, doi, şi erau şi nunţi multe. Unde mai pui că atunci când plecau sau se întorceau de la muncă, cântau. Pe câmp cântau, la pescuit cântau, în pauza de masă cântau, iar când se făcea iarnă şi crivăţul sufla mai tare, se urcau în sănii mari, trase de cai viguroşi şi căptuşite cu blănuri groase, şi porneau cântând pe la prieteni şi rude din alte sate. Cântau de răsunau lacurile. Erau tot atâtea prilejuri de a învăţa cântece vechi, de sute de ani, multe aduse din Rusia, altele născute din dorurile lipovenilor dobrogeni. Iar Pimon Bejenaru absorbea tot. Era prezent peste tot unde răsuna o harmoşcă, un baian, o chitară. Stătea cu un carneţel în mână şi îşi nota versurile. Pentru note, pe care nici nu le ştia scrie, nu avea nevoie de carnet, căci le ţinea minte. "Era câte un lăutar mai dibaci, după care mă duceam prin toate satele, pe unde cânta. Ascultam într-un colţ şi notam, dar nu puteam reţine toate versurile din prima, aşa că trebuia uneori să aştept ore în şir ca să repete melodia, şi-atunci completam de unde rămăsesem".
Ce spune balada pe care mi-o cântă chiar acum? E despre o fată care se căsătoreşte printr-un aranjament al părinţilor. Altădată, şi la lipoveni, ca şi la alte neamuri, fetele nu se măritau cu cei pe care îi iubeau, ci cu cei pe care părinţii îi socoteau potriviţi. O astfel de dramă răsună acum în biroul acesta mic, în care ne aflăm, şi care, sub vraja muzicii, devine o insulă pe mare, colorată de costume lipoveneşti prinse într-un dans, când sălbatic, când blajin, în jurul a doi miri străini unul faţă de altul, tânjind fiecare după altcineva.
"Pe cine am iubit am părăsit, pe cine n-am cunoscut am luat..." - se tânguie Pimon.
Lipovenii iubesc cel mai mult baladele. Pentru că sunt expresia cea mai adâncă a sufletului lor. Chiar dacă ştiu să se şi bucure, lipovenii par că ştiu şi mai bine să sufere. Pimon se străduieşte să mă contrazică şi-mi cântă o melodie veselă, de pescari, în care lipoveanul vine de pe baltă obosit, bea ceva, se ceartă cu nevasta şi o găseşte vinovată pentru asta pe soacră-sa. Râde. Pentru prima oară. Dar e mai mult o prelungire a zâmbetului său timid, decât un râs adevărat.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
