Au mai rămas puţine sate în care să te plimbi la întâmplare, pe uliţe, şi să ştii, fără dubiu, că te afli în Maramureş. Porţile masive, cu roata soarelui încrustată în ele, şi casele vechi, din lemn, îţi arată că te afli pe drumul cel bun. Aşa e şi în Breb, satul în care prinţul Charles a achiziţionat trei proprietăţi, pentru a le păstra ca pe vremuri, atrăgând pe urmele lui şi-alţi străini. Sunt multe lucruri ce atrag turiştii în Breb. Însă atunci când un om iese în poartă, pune mâna streaşină la ochi şi mă întreabă ce fac aici, unde merg, eu îi spun "La Vasile Oanea." "A", zice, "la Poetu". "La Poetu."
Calendarul cu poveşti
Casa cea mare, din lemn, construită de bunicul său şi refăcută de el, când s-a întors din armată, are trei încăperi. În cea mai spaţioasă dintre ele, bucătăria, dulapurile sunt pline-ochi cu casete audio, rafturile cu casete video, lăzile lungi, din lemn, gem de caiete scrise de mână.
Kathleen Laraia McLaughlin, o fotografă americană ce a colindat în numeroase rânduri satele maramureşene, mi-a povestit, odată, că în satul Breb trăieşte un om fascinant, un soi de cronicar ţăran, care strânge de mai bine de treizeci de ani mărturii legate de viaţa satului său. S-au strâns vreo 360 de filme foto, pe care le-a trimis de-a lungul anilor la developat la Sighet sau la Baia, 250 de casete audio, ore de filmări şi multe, multe caiete în care, pe lângă jurnalul, poeziile şi visele sale, este scrisă cronica satului.
"Am început în 1983, ca într-un moment de cotitură, în care mi-am zis: «Mă, de-acum o să fiu altul, alt om». Nici nu mai ştiu exact ce m-a apucat atunci, în 1983, că aveam atâta de muncă la 7 hectare, numai eu şi cu mama. Eram epuizat de muncă, da' mă tot gândeam, satul acesta e de la 1360, atâtea sute de ani, şi n-a scris nimeni nimic despre el? Nici la biserică nu ştiu dacă s-o păstrat ceva. Cineva trebuie s-o facă. Sunt lucruri pe care le fac mulţi oameni, cum ar fi a săpa, a cosi, dar lucrul acesta, a scrie, nu-l face nimeni şi trebuie să rămână undeva scris. Asta m-a determinat să încep cronica şi jurnalul. Jurnalul e cu lucruri personale, cât lapte am scos în ziua aia, unde am mai mers, cu cine m-am văzut, cum o fo vremea. Cronica are evenimentele satului, cum scria cela, Neculce, letopiseţul. Un calendar al evenimentelor din Breb. La început, notam pe foi de hârtie, la lucru, pe unde mă apuca, şi acum am la mine mereu un pix şi un carnet. De atunci scriu la cronică, îs şi lucruri urâte, că unii s-or aruncat în fântână, alţii s-or otrăvit, cronica asta nu-i de arătat la oricine, nu-i de publicat cât trăiesc eu. Că se mai supără unu' şi-ţi dă în cap, unii oameni îs ciudaţi."
Pe lângă cuvântul scris, Oanea a transpus în imagini evenimentele satului, nunţi, botezuri, unde era bine primit de săteni. Acum priveşte şi ascultă cu plăcere vechile înregistrări, revede chipuri uitate sau încearcă să-i recunoască pe copiii ce veneau la colindat, la 4-5 ani, şi acum sunt oameni în toată firea. I-ar fi plăcut să fi putut filma mai demult, pentru a păstra obiceiuri ce nu se mai ţin. Jocul din Breb, de pildă, mai are loc numai demonstrativ, organizat pentru turiştii de la pensiuni, şi e ca un scenariu, fără focul şi spontaneitatea de altădată. "Dacă aveai de mutat o casă sau altă treabă serioasă, veneau oamenii din sat să te ajute, şi ca răsplată, dădeai la sfârşit o petrecere. Mâncare, băutură, ceteraşul satului. Acolo am văzut singura dată jocul ursului. Doi bătrâni din sat, ca doi actori excepţionali, aveau un dialog comic, uneori cu cuvinte pornografice, pornit de la viaţa de zi cu zi din sat. Totul era improvizat, se mişcau aplecaţi, ca doi urşi, iar refrenul era sacadat: «Tăt a-şe/ Şi iar a-şe». Se râdea mult. «Iese baba din colibă/ Tăt a-şe/ Şi iar a-şe/ Cu un boţ de mămăligă». De atunci nu am mai văzut aşa ceva şi tare rău îmi pare că nu aveam cu ce-i filma."
Premiul cel mare
Vasile Oanea a făcut opt clase la şcoala din Breb, şi marea sa supărare e că nu a continuat. Că părinţii nu l-au înţeles că-i place cartea şi nu l-au ajutat să meargă mai departe, la liceu, chiar dacă aveau pământ destul. "N-au văzut că mie-mi place partea frumoasă a lumii, cultura. De multe ori, părinţii greşesc, se interesează numai cu ce se îmbracă copilul, ce mănâncă, dar nu stau să se gândească «Măi, ce-i place pruncului aista, ce-a să iasă din el, cum să se dezvolte şi spiritual, nu numai fizic?». Cu tata nu m-am înţeles în veci, era un ţăran pe care nu-l interesa nimic altceva decât munca lui. Meream cu el la săpat şi-mi spunea să nu mai şuier, eram şi eu tânăr, îmi mai plăcea un cântec, că el nu poate lucra aşa. Pe mama o interesa numai educaţia religioasă, citea toată ziua din cărţi, ea nu se bucura atunci când câştigam un premiu la şcoală, spunea că-s prostii... Dar a fost mereu iubitoare cu mine, chiar şi când aveam 60 de ani, se purta ca la 15, să am tot ce-mi trebuie".
Vasile a rămas în sat să muncească pământul şi, din când în când, a mai pornit prin ţară. Nu este genul poetului care priveşte melancolic apariţia stelelor pe cer, ci un ţăran care munceşte la fel de mult precum consătenii săi. "Pentru ce mănânc nu dau un ban, am aproape totul din curte. Cu restul e mai greu, din munca pământului îţi ajunge cu ţârâita, doar cât să trăieşti." Aşa că în tinereţe a mai lucrat pe câte un şantier sau a mers până în Dobrogea să aducă acasă porumb. "Mergeam spre toamnă, când aici era mai puţin de muncă. Odată am cules, am tot cules, tot mai era de recoltat şi ne-a prins iarna, mergea zăpada pe câmp cum merge apa, aşa bătea vântul. Mă, da' tare mai eram atunci. Am încărcat porumbu' în saci, că ne plătea în porumb, am urcat sacii în tren, până la Sighet, aici ne aşteptau cu căruţa, cu maşina, şi-i duceam acasă." Deşi tatăl său îl ocăra că n-o să fie în stare să facă armata, a primit o diplomă pentru cel mai bun soldat din unitate şi s-a ales şi cu o prietenie pe viaţă. Colegul său de armată, oltean din Vişina, l-a vizitat împreună cu familia sa la Breb, iar Vasile i-a întors vizita. S-a simţit că-i în altă lume în Oltenia. A fost de câteva ori şi la Bucureşti. Şi-a prezentat, în cadrul expoziţiei lui Mircea Cantor, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, 600 dintre fotografiile făcute în Breb şi s-a simţit ca o vedetă, cu toată lumea punându-i întrebări şi felicitându-l. Altă dată, a fost invitat într-o emisiune aniversară de radio. "Erau acolo poeţi, actori, Florin Zamfirescu, Victor Rebengiuc, oameni civilizaţi, speciali, atât de frumos s-au purtat cu mine, aşa de bine m-au primit, că mi-ar ajunge să trăiesc mii de ani din acea bucurie. Acesta e premiul cel mare, nu că-ţi dă un milion sau o carte premiu la vreun concurs."
"Mutul" satului
Prima poezie i-a fost publicată în "Glas maramureşean", şi de atunci i-au mai apărut versuri în reviste sau au fost citite în emisiuni de radio sau de televiziune. Cu cărţile primite obligatoriu de la cooperativă, de la contractele cu tauri, sau cumpărate cu mare plăcere de pe unde a mai umblat, Vasile şi-a format o cultură generală care l-a ajutat să participe la diferite concursuri. "Cum făcea Eminescu, că dacă avea ceva bani, în loc de ghete îşi cumpăra Goethe, aşa eram şi eu. Nu iau cărţile cu mine la câmp, acolo nu ştii când se schimbă vremea şi-i păcat de ele să se strice. Citesc seara, când mă întorc de la lucru, aşa, ca o rugăciune. Dar şi-aşa aveam bai cu mama, care spunea că nu mă prea vede rugându-mă. Eu îi spuneam că rugăciunea poate fi şi în gând şi că, oricum, Dumnezeu ne ştie toate gândurile. Şi citeam până adormeam. Până nu am început să mai câştig concursuri şi să colaborez cu publicaţii, oamenii nu m-au prea înţeles. Unora nu le place să discute cu cineva care ştie mai multe ca ei. Eu mă bucuram când cunoşteam pe cineva mai deştept, era ca o victorie pentru mine. Aş vrea să fiu mai mult înţeles decât respectat, e ca la mulţumesc, am atâta
Fotografiile autorului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
