Barca înainta în ritmul opintit al vâslelor, prin valurile tot mai mari. Vântul își schimbase direcția dinspre Est și amenința să o răstoarne. Dar brațele vâslașului se făcuseră una cu lopețile care despicau apa cu putere și duceau lotca mai aproape de țărm, cu fiecare mișcare. Din locul în care ședea, copilul nu vedea decât două brațe trăgând la rame. Știa că sunt ale bunicului și asta îl liniștea. În mijlocul bărcii, între copil și bătrân, se afla un morman de pietre ce părea tot mai greu, cu fiecare lovitură de val. A încercat să-i spună bunicului să arunce bolovanii în apă, că vor putea veni după alții pe vreme bună, însă vorbele i-au fost luate de vânt. Sau poate că nici nu a deschis gura, de teamă ca bunicul să nu-l dojenească pentru frica lui. Nori negri au închis, treptat, cerul, ca o cortină. Vântul se întețise și devenea tot mai rece. Țărmul părea încă foarte departe și lacul mai mare ca de obicei. Oameni și păsări se puseseră la adăpost. După un timp, pe care îl măsurase în ore, au acostat, în sfârșit, în dreptul ogrăzii lor. Bătrânul și copilul au descărcat pietrele din barcă și le-au stivuit în dig. La fel cum făcuseră de alte zeci de ori, pentru a-și proteja curtea de apa lacomă. Apoi bărbatul își luă de pe cap pălăria cea veche și ridică privirea spre înalt, de parcă ar fi căutat ochii cerului. A stat o vreme așa, privind cum vine furtuna. Băiatul nu l-a mai așteptat. A fugit la magazia de lemne, și-a luat harmoșca atârnată de-o grindă și a început să cânte o melodie care îi tot sunase în minte pe drum. Armonica pe care o primise de la tatăl său era una de jucărie, iar el știa să cânte doar după ureche, dar sunetele acelea care țâșneau din clape îi potoleau spaima adunată în suflet, legănându-l ușor, ca brațele mamei. Și-atunci a început să plângă. Pentru prima oară, după moartea părinților lui, într-un accident de mașină, din urmă cu aproape un an.
Afară se dezlănțuise potopul.
Știe și azi, după patruzeci de ani, melodia aceea, pe care acum o cântă desăvârșit. Este un cântec de dragoste, în care un bărbat plânge moartea iubitei. Melodia pe care, ca într-o presimțire întunecată, au înregistrat-o pe o casetă părinții lui, cu o zi înainte de a-și pierde viața. Le plăcea mult să cânte. Cântau cu foc și din inimă, ca mai toți lipovenii. După moartea lor, băiatul a schimbat cuvintele melodiei, transformând-o într-un cântec de jale și dor. E singura melodie care îl face să lăcrimeze de câte ori o slobozește din armonica lui. Și ca un făcut, de câte ori o cântă, afară plouă, ca atunci când a cântat-o pentru întâia oară, în magazia bunicului. Și plouă și-acum, în această după-amiază de Mai, când mi-o cântă și mie.
Pima
Prietenii îi spun Pima. I se potrivește însă mai bine numele din buletin: Pimon, Pimon Bejenaru, un nume straniu, puternic și predestinat, la fel ca al tuturor strămoșilor săi lipoveni, prigoniți și porniți în bejenie.
Pimon Bejenaru arată așa cum îți poți imagina un lipovean, dacă nu ai văzut vreunul până acum: destul de înalt, voinic, cu părul des, dat pe spate, și cu ceva nelămurit pe chip - ceva între dor, tristețe, melancolie, bucurie ascunsă, toate topite într-un zâmbet stingher. L-am căutat pentru că i-a mers vestea în toată Dobrogea și mai departe, până la București, apoi în Rusia, Coreea, Serbia, Italia, Spania și în alte câteva părți ale lumii, pentru felul minunat în care mânuiește armonica. A colindat pământul cu armonica lui, însoțind la fel de vestitele coruri tradiționale din Sarichioi.
M-a întâmpinat în biroul său de director al Căminului Cultural aflat aproape de malul lacului Razim. O încăpere mică, cu două mese, un dulap, un frigider, câteva scaune, o sobă de teracotă și multe instrumente muzicale. Dincolo de ea, se află sala de spectacole, unde face repetiții un cor de copii. Este universul lui, pentru care a muncit jumătate din viață. "Mereu mi-am dorit să cânt și să învăț și pe alții să cânte, dar până la revoluție n-am făcut decât să supraviețuiesc. Astăzi, aici, sunt fericit!" - spune, rotindu-și mâna de parcă ar arăta un imperiu. Și zâmbește. Iar când zâmbește, chiar că se face lumină în jurul lui!
Chitara cu sârme
Dacă îl întrebi când a început să cânte, cu adevărat, nu știe prea sigur răspunsul. Parcă s-a născut cântând. Dar, da, sigur, a fost un moment când a știut că este făcut pentru muzică și numai pentru ea. Și din clipa aceea, chiar dacă a fost silit să facă munci brute, să stea printre străini, să îndure lipsuri și să-și amâne visul, a făcut totul cu gândul că într-o zi va cânta, va cânta, va cânta și-atât.
Începutul? Începutul ar putea fi pe când era la grădiniță. Atunci, tatăl său a primit o harmoșcă de la niște neamuri din Rusia, pe care i-a făcut-o cadou, iar el a cântat la ea, apăsându-i butoanele, cu o bucurie care nu l-a mai părăsit de atunci. Băiatul avea ureche bună, și nițel mai târziu, pe la 11-12 ani, prindea din zbor notele și le reproducea la armonică, precum și la acordeon și chitară. "Prima oară m-am îndrăgostit de chitară. Atât de tare, încât, pentru că nu-mi permiteam să-mi cumpăr, mi-am făcut una singur, din scândură și sârme, ca să exersez. Zdrăngăneam la ea toate melodiile care se dădeau la radio". Dar nici acela nu a fost începutul. Poate că începutul a fost în casa unui văr, care avea acordeon și îl lăsa să cânte la el. Era prin clasa a cincea sau a șasea. Da, atunci și-a dat seama că are un dar special, că reține ușor orice melodie și o poate interpreta, chiar dacă nu știa notele și nu avea nici practică prea multă. Oricum ar fi, de mic, muzica i-a fost cel mai bun tovarăș în viață, singurul care i-a alinat dorul de părinți, singurul care i-a știut toate dragostele și toate durerile, singurul care nu l-a trădat niciodată.
"Părinții au murit în 1975. Eram în clasa a patra. Un an mai târziu, eram topit după chitară. L-am rugat pe bunicul patern, care mă creștea, să-mi cumpere una. Mi-a spus că dacă vreau chitară, trebuie să câștig bani și să mi-o plătesc. Nu din răutate, ci ca să vadă dacă nu e un moft pe care îl pun să cheltuie banii de pomană" - își amintește.
La 16 ani a plecat să lucreze muncitor necalificat, pe un șantier la Sibiu. Din prima leafă, de 700 de lei, și-a împlinit visul. A fost în culmea fericirii când a ținut chitara în mâini. Începea cu adevărat aventura vieții sale. De la Sibiu a ajuns la Cernavodă, pe un alt șantier, acolo și-a făcut și liceul, la "seral". A fost sudor, zidar, mecanic, instalator, electrician, macaragiu - policalificat, după cum cereau timpurile. Voia un trai mai bun și să urmeze Institutul de Subingineri. A venit însă revoluția din decembrie 1989 și a hotărât să se întoarcă în sat. Acum avea libertatea de a-și croi viața după bunul plac. A făcut Școala Populară de Artă la Tulcea, unde a învățat să cânte și la orgă. Știa deja la chitară, armonică, acordeon, muzicuță și baterie. Știe și acum. Uite! Câteva acorduri la fiecare instrument, ca să mă conving. Păi, trebuie să mă conving, nu? Să vin la repetițiile lui cu copiii, pe care îi inițiază în tainele acestor instrumente minunate, care "scot plânset de om și râs ceresc". Pima zâmbește din nou și zâmbetul lui luminos mă îndeamnă să duc mai departe povestea.
Bunicul și marea
- De la cine ați moștenit talentul?
- De la părinții mei, care cântau foarte bine. Lipovenii cântă cu toții, dar ai mei chiar erau deosebiți. Nu o spun doar eu, ci și cunoscuții, rudele, toți cei care i-au auzit vreodată. Bunica după tată cânta strașnic și ea. Și cât am fost crescut de bunici, am învățat multe cântece vechi.
- Bunicul din barcă nu cânta?
- Ba da, dar mai rar. El era un om mai aspru, poate de aceea. Dar mă iubea și îmi voia binele. Și eu l-am iubit, însă m-am și temut de el.
- Ce-a spus când v-ați făcut chitara aceea cu sârme?
- A tăcut. Până la urmă era ceva firesc să cânt și eu. Aș fi vrut să tacă așa și mai târziu, când mi-am făcut o barcă din tot felul de materiale găsite prin curte. Dar atunci mi-a spus: "Desfă totul și pune materialele la loc, ca să nu te bat". Și l-am ascultat. Era un om foarte gospodar și voia ca totul să fie într-o anumită ordine. El m-a învățat să muncesc, ca să nu întind mâna la alții. Aveam zece ani când m-a pus să urc în pod, singur, două tone de grâu. Am făcut-o. Mi-a prins bine mai târziu.
- Cu ce se ocupa bunicul?
- A fost pescar toată viața lui. Pescuia pe zi, pe noapte, vara, iarna, cu mâna, la copcă, cu setci, cu plase... Mergeam cu el adesea. M-a învățat tot ce știa.
- Există vreo întâmplare trăită alături de el, care să vă fi marcat în mod special amintirile din copilărie? O emoție care să se transforme în muzică?
- Sunt multe, dar cea mai puternică dintre ele s-a petrecut într-o zi când ne aflam pe partea cealaltă a lacului, spre mare, și era să fim omorâți de câțiva pescari ucraineni. Rămăsesem fără mâncare și am scos din setcile lor doi, trei pești, ca să-i frigem. Ne-au văzut și au năvălit peste noi, cu bâte și cuțite. Bunicul a reușit să-i alunge cu un harpon. Dacă l-ar fi doborât pe el, sigur nu mă lăsau în viață, martor, chiar dacă eram doar un copil. Povestea asta ar merita cântată. Mi-ați dat o idee.
Vedenia din icoană
Când nu era la școală sau cu bunicul, la diverse treburi, micul Pimon era la biserică. Mai ales după ce se prăpădiseră ai lui, biserica era nu numai locul în care își găsea liniștea, dar și acela în care îi simțea vii pe părinții morți. Cânta în corul bisericii, învăța slavona veche (trei luni pe an, zi de zi, în vacanțele de vară, la fel ca toți copiii de lipoveni), se ruga pentru sufletele răposaților din familia lui și îi cerea lui Dumnezeu câte un hatâr, de pildă, o harmoșcă, sau măcar o chitară. Odată, când făcea canonul pentru cei morți, i-a văzut pe părinții lui, unul lângă altul, ținându-se de mână, în spatele lui. Nu s-a întors ca să-i vadă, dar apăreau limpede în geamul care proteja icoana împărătească dinaintea căreia se ruga. Întâi nu a crezut și s-a uitat în altă parte, pentru a alunga vedenia, și-apoi din nou spre icoană. Erau acolo! Când și-a întors capul, în biserică - nimeni. Din icoană, însă, îl priveau părinții, cu o grijă întipărită pe chip, dar și cu un fel de dojană în ochi. Nu știa de ce. L-a chemat pe părintele paroh. Acesta l-a liniștit și i-a spus să se roage, încercând să nu se mai gândească la părinții dispăruți, ci numai la Dumnezeu. Până nu a reușit să-și golească mintea de orice gând și să și-o umple numai cu Hristos, părinții n-au plecat din icoană. Poate că asta era umbra mustrătoare din privirea alor lui: că e încă departe cu mintea de Dumnezeu, că se roagă de formă. Pe urmă, nu i-au mai apărut aievea, ci numai în vis. Și nu l-au mai speriat.
- Cum v-ați alinat, în cele din urmă, dorul de părinți?
- Cu rugăciune și muzică. De fapt, rugăciunea e muzică, și muzica, uneori, rugăciune.
- În ce fel vă mângâia muzica?
- Păi, de exemplu, cântam melodia pe care o cântaseră părinții mei înainte să moară. Și simțeam atunci că mi se rupe sufletul, dar mi se și ușurează. O vreme, pe urmă, nu mai simțeam apăsarea aceea de piatră de moară pe inimă.
- V-ați astâmpărat și alte doruri cu muzica?
- Oh, da! Când eram îndrăgostit fără speranță, ori mă despărțeam de iubită, și chiar și atunci când eram vesel și iubit, compuneam pe loc o melodie. Când aveam o bucurie sau o supărare mare, mă autodepășeam în muzică. Am compus așa zeci, poate sute de cântece, la chitară și la harmoșcă. Dar am și cântat unele vechi, care sunau altfel în inima mea, în funcție de ce simțăminte trăiam. Când ești emoționat, se simte și în ce cânți.
Baladă pentru nopți de vară și nunți geroase
Pimon îmi cântă câteva melodii de-ale lui. Chitara îi zbârnâie în mâini. Apoi trece la acordeon, pe care repede îl schimbă cu armonica. Pare că nu face nici un efort pentru a smulge din aceste instrumente cele mai fine acorduri. Iar vocea te cucerește. Dar piesele de rezistență rămân cântecele bătrânești. Te cutremură ascultându-le, chiar dacă nu înțelegi o boabă din limba lor. E și meritul lui Pimon, care moare în fiecare baladă și învie în fiecare cântec de petrecere. Transfigurat, cu ochii închiși, îmbrățișează armonica, o întinde, o strânge, o cuprinde într-un fel de dans ritual, în care om și instrument se răsucesc într-un fir nevăzut, o muzică răvășitoare, care îi leagă pe toți cei ce ascultă, într-un sentiment sfâșietor de tristețe, dar și de năvalnică bucurie, din care n-ai vrea să mai ieși niciodată.
Baladele sunt cele mai grele. Le-a deprins de pe la bătrâni minunați, ca Uleana Mitri, care i-a fost model în cântecul din gură. Sau de la diferiți lăutari pe care îi urmărea pe la nunți și petreceri. Înainte, lipovenii aveau copii mulți, nu ca acum, unul, doi, și erau și nunți multe. Unde mai pui că atunci când plecau sau se întorceau de la muncă, cântau. Pe câmp cântau, la pescuit cântau, în pauza de masă cântau, iar când se făcea iarnă și crivățul sufla mai tare, se urcau în sănii mari, trase de cai viguroși și căptușite cu blănuri groase, și porneau cântând pe la prieteni și rude din alte sate. Cântau de răsunau lacurile. Erau tot atâtea prilejuri de a învăța cântece vechi, de sute de ani, multe aduse din Rusia, altele născute din dorurile lipovenilor dobrogeni. Iar Pimon Bejenaru absorbea tot. Era prezent peste tot unde răsuna o harmoșcă, un baian, o chitară. Stătea cu un carnețel în mână și își nota versurile. Pentru note, pe care nici nu le știa scrie, nu avea nevoie de carnet, căci le ținea minte. "Era câte un lăutar mai dibaci, după care mă duceam prin toate satele, pe unde cânta. Ascultam într-un colț și notam, dar nu puteam reține toate versurile din prima, așa că trebuia uneori să aștept ore în șir ca să repete melodia, și-atunci completam de unde rămăsesem".
Ce spune balada pe care mi-o cântă chiar acum? E despre o fată care se căsătorește printr-un aranjament al părinților. Altădată, și la lipoveni, ca și la alte neamuri, fetele nu se măritau cu cei pe care îi iubeau, ci cu cei pe care părinții îi socoteau potriviți. O astfel de dramă răsună acum în biroul acesta mic, în care ne aflăm, și care, sub vraja muzicii, devine o insulă pe mare, colorată de costume lipovenești prinse într-un dans, când sălbatic, când blajin, în jurul a doi miri străini unul față de altul, tânjind fiecare după altcineva.
"Pe cine am iubit am părăsit, pe cine n-am cunoscut am luat..." - se tânguie Pimon.
Lipovenii iubesc cel mai mult baladele. Pentru că sunt expresia cea mai adâncă a sufletului lor. Chiar dacă știu să se și bucure, lipovenii par că știu și mai bine să sufere. Pimon se străduiește să mă contrazică și-mi cântă o melodie veselă, de pescari, în care lipoveanul vine de pe baltă obosit, bea ceva, se ceartă cu nevasta și o găsește vinovată pentru asta pe soacră-sa. Râde. Pentru prima oară. Dar e mai mult o prelungire a zâmbetului său timid, decât un râs adevărat.
Ploaia a încetat. Dincolo de ferestrele biroului a dat soarele. E pace și dincoace, în camera mică, aglomerată de instrumente muzicale. Pima tace, căzut pe gânduri. E vremea să ne luăm rămas bun. Îi strâng mâna și îi mai pun o ultimă întrebare. Care e cea mai mare dorință a lui, legată de muzică? "Să dau tradiția mai departe. Să-i învăț pe cei mici cântecele vechi, bătrânești, ca să nu se stingă odată cu generația noastră. Fără ele, sufletul lipovenilor s-ar risipi".