MARILE LACURI - Tărâmul celor o mie de zei

Înainte de toate - ISTORIA

- Capul Doloşman, nordul Dobrogei. Cel mai spectaculos sit arheologic din ţara noastră: o cetate veche de aproape trei milenii, căţărată pe cel mai înalt promontoriu de pe malul lacului Razelm. Un loc care i-a magnetizat pe traci, pe greci, pe romani şi pe turci, pe lipoveni, pe bulgari şi pe ruşi, un tărâm binecuvântat de zeii şi Dumnezeul tuturor acestor popoare, şi pe care noi, cei de astăzi, nu am învăţat încă să-l preţuim la valoarea lui. Bun venit la Orgame, pe tărâmul celor o mie de zei! -

Povestea unui început de lume

Valurile şi vânturile au muşcat, veacuri la rând, din malul rotund, ca dintr-un fruct oprit. Din pofta dezlănţuită a naturii, din pasiunea sălbatică a apelor bântuite de doruri venind din depărtările facerii lumii, s-a zămislit o minune cum nu s-a mai pomenit la Pon­tul Euxin. Un colţ aspru de stâncă, înalt de zeci de me­tri, flancat de un ori­zont de ape albastre, în mij­locul unui tărâm blând şi roditor, bine­cu­vântat de soare şi îndestulat de Du­năre. Un paradis ca-n visele cele mai frumoase ale omenirii, în care nu trebuie decât să întinzi mâna ca să-ţi răsfeţi pân­tecele cu poamele pă­mân­tului şi cu peştii ape­lor. Iar deasupra, de ve­ghe peste acest paradis, o cetate dăinuită cu migală de natura care, zidin­du-se pe sine, ofrandă, la temelia propriei opere, a dat poveştii o grandoare de necuprins. O citadelă şlefuită în piatră, pe care o priveşti cu teamă, mic, de jos, din barca plutind pe apă, şi din care, odată ajuns sus, scrutezi depăr­tările, până la zeci de ki­lometri în zare, fără tea­ma că cineva ar îndrăzni să-ţi pună gând rău.
Capul Doloşman îi spune acum clonţului de stâncă ce desparte două dintre "Marile Lacuri" ale Dobrogei, Razimul şi Golo­viţa. Cunoscut doar oamenilor Deltei şi câtorva iniţiaţi pasionaţi de istorie şi de arheologie, acest loc unic - nu doar în România, ci şi în întreaga regiune din jurul Mării Negre - stă ascuns, departe de ignoranţa noas­tră, la 40 de kilometri, în linie dreaptă, la nord de vechea Histrie, care i-a fost surată de-a lungul a mii de ani de istorie, la mai puţin de o oră cu maşina de Tul­cea şi la câteva ore de vâslit de Gura Portiţei. Aşa sună reperele din zilele noastre. Superficială, cum ne-a fost povestită la şcoală, istoria noastră omite faptul că acest paradis e primul loc din România de azi pomenit în scrierile antice, menţionat ca cetate în opere de sea­mă, înainte de Histria coloniştilor greci, înainte de Argedava marelui Burebista, înainte de Sarmizegetusa lui Decebal, înainte de Ulpia Traiana. Primul loc care ne-a făcut cunoscuţi în lume...

Istoria într-un cuvânt: Orgame

"Orgame, cetatea de la Dunăre", scria, cu 6 secole înainte de Hristos, un celebru geograf şi scriitor din Grecia antică, într-una dintre lucrările sale, care avea să fie citată deseori de istorici, până şi în epoca medie­vală. "Este prima menţionare a unei localităţi de pe teritoriul României de azi, într-o operă antică. Acum mai bine de 2500 de ani, despre cetatea Orgame de la Capul Doloşman se vorbea ca despre un polis, un oraş în toată puterea cuvântului", spune arheologul Florin Topoleanu, fost director al Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea şi coordonator al săpăturilor arheologice de la Capul Doloşman.
Orgame: primul nume din istoria României, aşa cum o ştim noi, în 2015. Cu mii de ani în urmă, într-o vreme din care ne-au rămas ca mărturii doar oale şi ulcele, pe malul Mării Negre, într-un golf bine dosit, din care aveau să se for­meze, mai apoi, "Marile Lacuri" de apă dulce de la gurile Dunării, un oraş înfloritor, apărat de o ce­tate pe măsură, atrăgea atenţia lumii antice. Din tot ce s-a publicat şi s-a analizat până în prezent, specialiştii au ajuns la concluzia că Orgame a fost primul oraş înte­meiat de greci la Marea Neagră, mai devreme cu o gene­raţie decât mult mai cu­nos­cuta cetate a His­triei. Numai că, dacă Histria sau Tomisul vor păstra, după înfiinţare, un rol im­portant în fie­care epocă istorică ce avea să urme­ze, poves­tea oraşu­lui Or­game e învăluită într-o mantie de mister, vreme de se­co­le. "Orgame, ceta­tea de la Dunăre", învă­ţau, generaţie după gene­ra­ţie, arheologii şi isto­ricii pasionaţi de lumea anti­că, dar nimeni nu ştia unde s-ar fi putut afla acest Orgame.
Târziu abia, la începutul secolului XX, o altă descoperire, un document care menţiona teritoriile cetăţii Histria, pe la anul 100, pe vremea lui Decebal, dă primele indicii despre poziţionarea străvechii ce­tăţi. Documentul vorbea despre zona de nord a His­triei, iar în acea zonă nu se cunoşteau decât nişte ruine uitate de lume, undeva la Capul Doloşman... "Evri­ka!". Acolo trebuie să fi fost acel Orgame, "polisul" despre care grecii vorbeau cu două milenii şi jumătate în urmă! Profesorul ieşean de arheologie Paul Ni­corescu avea să înceapă de ur­genţă dezvelirea misterelor celui mai vechi nume din istoria noastră. Era în 1926, într-o epocă şi într-o Românie care ştiau să pună preţ pe trecut...

Babilonul "Marilor Lacuri"

În biroul său de la Muzeul din Tulcea, doldora de cărţi şi de mici capodopere ceramice antice pe care le studiază cu acribie, Flo­rin Topoleanu îmi vorbeşte cu pasiune despre anii de pionierat ai arheologiei româneşti şi despre primele desco­periri fabuloase de la Orgame. E fascinat de vechea cetate grecească la care a săpat, ca arheo­log, încă din tinereţe, la fel cum e fascinat de tot ceea ce înseamnă zona aceasta de la întâlnirea Dunării cu Marea. "E o zonă cu adevărat specia­lă, şi istoric, şi cultural! Dincolo de orice parti-pris, e la nivelul Hune­doarei dacice, din acest punct de vedere. Zona aceasta a reprezentat, în permanenţă, o atracţie irezistibilă pentru toată lumea", spune arheolo­gul, atunci când ajunge la extinderea Imperiului Roman până la gurile Dunării şi la stăpânirea de către romani a cetăţii Orgame, Argamum, cum i-au latinizat ei nu­mele.
Apoi Flo­rin Topo­lea­­nu îmi vorbeşte des­pre cultura băştinaşilor, cu care grecii au intrat în contact. Îmi vorbeşte despre romanii care s-au întins până la Deltă, încă înainte să se războiască cu dacii. Unde-i mai pui, apoi, pe geno­vezi, veniţi aici prin secolul XIII, şi pe lipovenii fugiţi de urgia ţaristă, pe turcii care au stăpânit Dobrogea sute de ani, pe bulgari, pe ruşi... Timp de trei milenii, civilizaţii şi popoare, care de care mai diferite, venind din Asia Mică, din insulele Mediteranei, din inima Europei, de la Roma şi, mai apoi, din Genova, din Bal­cani şi din întinderile nesfârşite ale Rusiei, toate au găsit aici, între "Marile Lacuri", tărâmul făgăduin­ţei la care visaseră de generaţii!
Afară, la Tulcea, plouă infernal. Explorarea Capu­lui Doloşman şi a "Marilor Lacuri" se amână cu o zi. O zi pe care nerăbdarea o lungeşte la infinit. Trebuie să fie ceva ascuns în ierburile înalte ce înconjoară ruinele cetăţii sau ceva îngropat pe sub zidurile geno­veze, ce se înalţă, încă semeţe, pe dealul ce străjuieşte bălţile de la Enisala, o fi ceva ce primii colonişti greci au dus cu ei în mormintele somptuoase despre care îmi vorbeşte arheologul Topoleanu. Trebuie să fie ceva! Altfel, ce i-a atras pe toţi în preajma Razimului şi a Goloviţei? Ceva magic îi va fi adus aici, la gurile Dunării, ceva magic îi va fi făcut pe toţi să viseze la aceste meleaguri unice, precum visau miticii argonauţi la "lâna de aur".

Raiul dintre fluviu şi mare

"Le arătam, la un moment dat, unor prieteni, ima­gini de la Capul Doloşman, imagini foarte specta­cu­loase. «De unde ziceţi că sunt?», îi provoc. «Italia!», spun unii. «Grecia!», spun alţii. «Nici vorbă, prieteni dragi, sunt de la noi, de la Jurilovca!»", îmi povestise Florin Topoleanu, cu o zi înainte. Înţeleg perfect acum, când privesc Capul Doloşman din unduirea bărcii, uimirea amicilor arheologului tulcean. Un pro­montoriu înalt se rupe din mare, iar sus, din coama înverzită a dealului, răsar, ca un refuz al uitării, ve­chile ziduri greco-romane. Duc aparatul foto la ochi, iar cadrele developează, unul după altul, imagini desprinse, parcă, din ilustratele cu spectaculoasele ţărmuri ale Italiei, Greciei sau Croaţiei, acolo unde cetăţile de piatră se nasc din spuma mării. Nicăieri la Marea Neagră nu mai există un ţărm atât de înalt, de aproape 40 de metri! Asemenea argonauţilor care au pornit, în vremuri mitice, din vechea Eladă, ca să caute "lâna de aur" prin părţile Pontului Euxin, primii temerari greci care s-au aventurat în această zonă, în căutare de hrană (grânarul daco-geţilor făcuse ocolul lumii) vor fi fost uimiţi să descopere un loc care semăna atât de mult cu ţărmurile lor de acasă! Dar surpriza a fost şi mai mare. Îndărătul coastei stâncoase ce intra pe atunci în Marea Neagră, navigatorii greci aveau să găsească chiar raiul pe pământ! Nici vorbă de stâncile seci ale Greciei, în care doar măslinii pot creşte: aici, la gurile Dunării, era pământul cel mai fertil pe care îl găsiseră vreodată. Aici, oamenii locu­lui erau pricepuţi într-ale agriculturii, iar roadele pă­mântului valorau greutatea lor în bijuterii de preţ. Zeci de ani, poate secole, vor fi adăstat comercianţii greci în golful de la Capul Doloşman. Aduceau vinuri, ulei de măsline, ceramică şi podoabe pentru căpeteniile localnicilor şi duceau înapoi, în Atena sau în insulele din Asia Mică, pe care le colonizaseră deja, grâne şi fructe cum nu se mai pomeniseră prin părţile acelea. Cu timpul, unii dintre ei nu s-au mai dat duşi. Prin­seseră prea mare drag de acest colţ de rai dintre fluviu şi mare. S-au rugat zeilor să le dea binecuvântarea să rămână aici, la gurile Dunării, iar zeii au coborât deasupra Dobrogei, în chip de pescăruşi, să vadă cu ochii lor belşugul aflat. Unii dintre zei, se spune, nu s-au mai dat nici ei duşi, şi bântuie şi azi întinderile de apă şi stuf de la Capul Doloşman...

Mesaje de dincolo de moarte

Venind la pas dinspre Jurilovca, pe un drum asfal­tat recent, care a introdus, din păcate, monumentul antic de la Orgame pe harta amatorilor de mici şi grătare întinse pe bucăţi de piatră smulse din ziduri vechi, nici nu îţi dai seama când ai ajuns la Capul Do­loşman. Înconjurate de vaste terenuri agricole, culti­vate şi dichisite precum gazoanele englezeşti, şi apoi de o pajişte acoperită de ierburi sălbatice, ruinele cetăţii se scaldă într-o oază de vegetaţie.
Exact înainte de intrarea pe poarta cetăţii, un cerc din pietre, cu diametrul de 40 de metri, e urma celui mai vechi mormânt grecesc din bazinul Mării Negre, una dintre descoperirile arheologice cele mai impor­tante din România. Ghidul nostru ad-hoc, profesorul de istorie Paul Condrat, fiu al locului şi un obişnuit al cetăţii, la care a săpat pe vremea când era elev la Juri­lovca, ne dezvăluie secretul celui mai mare şi mai vechi dintre mormintele grecilor antici. "Peste aceste pietre, în jurul cadavrului care era incinerat la faţa locului, a fost ridicat un tumul de pământ impre­sionant. Fără îndoială, este vorba despre un personaj de vază. Pe lângă faptul că amenajarea funerară este cu totul aparte, în jurul mor­mântului s-au găsit in­diciile unui cult special. Ge­neraţii întregi au adus aici ofrande în amintirea celui decedat!".
Dacă mormântul mare­lui colonist e învăluit într-o aură de glorie, în imediata apropiere, vechea lume grea­că ne dezvăluie un mor­mânt care ascunde o dramă: o poveste cutremu­rătoare, despre căderea din graţiile zeilor! Arheologii au descoperit la Orgame mor­mântul unei tinere, se pare dintr-o familie cu sta­re, care a fost înhumată, şi nu incinerată, cum era le­gea la greci. Indiciile duc la concluzia că tânăra a fost pedepsită prin decapitare, semn că făcuse păcat de moarte în faţa zeilor, motiv pentru care nu mai putea fi demnă să fie incinerată!

Paradisul pierdut

Intru pe poarta cetăţii, o poartă-capcană, pe care aveai mult de furcă să o poţi trece în caz de asediu, şi păşesc pe lespezile în­verzite de pe unul dintre fostele drumuri principale ale vechiului oraş. Sunt în mijlocul unui paradis pier­dut, sălbăticit de verdele nebun al primăverii dobro­gene. Câteva săptămâni i-au luat naturii să-şi recâş­tige cetatea pe care marile imperii grec şi roman au stăpânit-o vremelnic doar! Dacă pe vremuri mirosea a mirodenii aduse de navi­gatorii greci de peste mări şi ţări, acum miroase a mentă şi a flori de câmp, iar urzicile, înalte de un stat de om, sunt vajnici cer­beri pe ruinele în­gro­pate în pământ, popu­late de miliarde de gâze, al căror zumzet e sin­gurul semn ce aminteşte de forfota de odinioară a cetăţii. Ce univers fa­bulos trebuie să fi fost la Orgame! Merg de-a lungul străzilor princi­pale şi nu pot să nu-mi imaginez râvna şi entu­ziasmul cu care primii colonişti au ridicat, pia­tră cu piatră, cetatea de pe malul apei. De-a stân­ga şi de-a dreapta drumului sunt fundaţiile de piatră ale caselor care, în vremurile antice, aveau zidăria as­cunsă sub o tencuială sub­ţire, de argilă. Dar, mai impresionant decât aceste urme de locuire, e simplul fapt că păşeşti printr-o cetate care a fost locuită aproape 2000 de ani, 700 înainte şi încă vreo 1000 după Hristos. Aici a fost primul mare centru comer­cial grecesc de la Marea Neagră, aici a fost una dintre cetăţile cu care dacii vor fi fost me­reu în contact, aici au avut romanii unul dintre avanposturile lor de la marginea imperiului. Bogăţia acestor minunate întâlniri dintre civilizaţii avea să mi-o arate arheologul Topo­leanu în vitrinele Muzeului din Tul­cea. Ceramică de cel mai înalt nivel al epocii antice, piese de decor şi am­fore pline, cândva, de licori, un veri­tabil tezaur format din misterioase vârfuri de săgeată, găsite, toate, în jurul Jurilovcăi, despre care specia­liştii cred că ar fi fost nişte monede timpurii... Trebuie doar să scormo­neşti pământul în jurul Capului Do­loşman ca să dai peste semnele isto­riei timpurii a acestor locuri!

Altarul închinat mării

Tot aici, la Argamum, vor fi venit şi primii creştini să propovăduiască legea cea nouă. Câteva ruine vechi de biserici te ţintuiesc în loc. Sunt urmele primelor biserici creştine de pe teritoriul Ro­mâ­niei de azi. Arheologii au descoperit trei bazilici la Do­loşman, ca şi variate obiecte inscripţionate cu simboluri creştine, lucru ce spune multe despre importanţa cetăţii Ar­gamum, ca centru al lumii creştine, în primele secole de după Iisus! În afara cetăţii, la peste un kilometru, s-a găsit o a patra bazilică, ridicată pes­te un loc de cult al roma­nilor. Şi chiar dacă zidurile s-au prăbuşit, îţi poţi lesne ima­gina murmurul rugăciunilor, pur­tat de vânturi spre largul mă­rii.
O biserică fără ziduri, cu altarul şi cristelniţa lipite de malul Razimului! Stâlpii sunt doar cioturi de marmură, pe ca­re-i poţi ridica tu, cu rugăciunile tale, până sus, la cer, iar deasu­pra, o catapeteasmă din senin şi nori albi şi diafani, mai ceva ca-n frescele Renaşterii! Priveşti în zare, din balconul altarului de la Argamum, până departe, iar rugile, precum cânturile primilor preoţi creştini, duc acolo unde, ca-n clipele de dinaintea Facerii, cerul, apa şi pământul erau totuna...
Cobor din cetate pe mal. De-a stânga am Razimul, de-a dreapta Goloviţa, în depărtare, la doi paşi, e mis­terioasa insulă Bisericuţa, punct strategic în sistemul de apărare al cetăţii Argamum. Apa îmi fâşâie domol la picioare, aducând cu ea pietre mici, colorate, scoici şi bucăţi de ceramică antică. Trebuie doar să întinzi mâna ca să culegi, din apă, istoria. Îmi duc la ureche o scoică. Marea îmi îngână un cântec misterios, care amestecă, într-o armonie divină, incantaţiile tracilor, cântecele vechilor coruri greceşti, cu psalmii primilor preoţi creştini, care au pus aici semnul crucii, singurul pe care timpul nu l-a şters niciodată.

Fotografii de ANDREI CHERAN