În ziua Învierii Domnului, am trecut întâmplător pragul Mânăstirii Poiana-Sohodol, din judeţul Alba, pentru a aşeza sub protecţie sfântă griji, păcate, dar şi muguri de bucurii. Locaşul acesta de pe coamele Apusenilor este o rugăciune continuă, rostită laolaltă de moţi şi dusă mai departe, spre cer, de călugări.
Bisericile mor îmbrăţişate
Miez de aprilie. O zi plăcută şi calmă. Parcă şi mugurii se tem să devină floare, ca nu cumva străduinţa lor să spargă din greşeală liniştea ce îmbracă munţii. La ora prânzului, în curtea mânăstirii "Înălţarea Domnului", din Poiana-Sohodol, nu e nici ţipenie de om. Obosiţi, credincioşii se odihnesc încă după slujba de Înviere, fiecare pe la casele lor. Doar stareţul Irineu Filip ne întâmpină, apărut parcă de nicăieri. Deschide uşa bisericii şi-ncepe nerugate, ca într-un soi de litanie să depene povestea locului. Aproape nu-i aud vorbele. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe sfinţii pictaţi pe catapeteasmă şi pe perete, ce aşteaptă, parcă, un semn, ca să coboare, şi ei, în biserică.
"Pictura a fost executată de fraţii Mihai şi Gavriil Moroşanu", spune stareţul. "Ei nu au prea pictat în Ardeal, doar în ctitorii voievodale din Moldova. Au făcut monumente istorice, Putna, Voroneţ, dar au lucrat şi în Israel şi la Muntele Athos. Când au realizat pictura de aici, erau la început de drum. Primul care a intenţionat să transforme bisericuţa aceasta sătească într-o mânăstire, a fost arhimandritul Dosoftei Morariu, numit preot paroh printre moţi. Înainte, fusese însă stareţ al mânăstirilor Putna şi Vorona şi a răbdat, timp de cinci ani, suferinţe grele în închisorile de la Gher şi Aiud. I s-a refuzat, însă, categoric, transformarea bisericii într-o mânăstire", spune stareţul.
Timp de şase ani, între 1966 şi 1972, Dosoftei Morariu a fost exclus din viaţa monahală, exact cât petrecuseînainte, în bisericuţa din Poiana-Sohodol, ca preot paroh. Şase ani de rugăciune şi de minuni, ce stau şi astăzi mărturie harului său. Mai întâi frumuseţea aparte a bisericii. Zidită în întregime din piatră, din exterior, ea pare un lăcaş oarecare, ci doar intrând, înţelegi că, uneori, distanţa între tine şi cer poate fi anulată instantaneu.
La câţiva paşi de la intrare, biserica e împărţită în două, de un zid mare şi gros, de susţinere, special întocmit aşa, pentru a sta împotriva capriciilor anotimpurilor din zonă, care fac, adesea, ravagii, culcând, tot ce le stă în drum, la pământ. Şi nici nu ştii, intrând pentru prima oară înăuntru, ce anume să admiri, să încerci să înţelegi mai întâi: pictura vie pe jumătate? Catapeteasma? Vitraliile? Bolţile perfect arcuite?
Icoana Maicii Domnului
"Icoana Maicii Domnului e încadrată într-o sculptură în lemn masiv, fără nici o fisură, cu toate că au trecut peste 40 de ani de când a fost făcută. Se vede că lemnul a fost special pregătit şi lucrat de o mână care a ştiut ce să facă. Şi icoana, şi catapeteasma sunt lucrate la Mânăstirea Neamţ. De aceea a şi fost ridicată biserica, în cele din urmă, la rang de mânăstire, ca să nu se degradeze minunăţiile acestea din interior. Din 1972 până în 1989, pe-aici s-au perindat o sumedenie de preoţi. Dar locul fiind izolat, condiţiile de trai grele, nu au stat prea mult. Din 1994 până în 1996, biserica a fost închisă, şi fresca a început să cadă... Eu sunt aici din 1996 şi de atunci focul n-a mai ars în biserică. Zidurile prind umezeală, şi se degradează pictura şi catapeteasma", spune Părintele Irineu. Şi abia ascultându-l, simţi, cumva, că frigul stă să-ţi intre în oase aburindu-ţi respiraţia şi cuvintele. Ridici ochii spre sfinţi şi nu vezi nimic altceva decât dorinţa şi bucuria lor de a coborî din pereţi.
Şi auzi, ca prin vis, povestea care curge şi curge, desluşind alte şi alte taine ale locului. Biserica cea veche, a satului fusese din lemn. Pe-atunci, înaintea războaielor mondiale, în sat era lume multă şi biserica satului ajunsese neîncăpătoare. Şi s-au apucat moţii să ridice alta. Piatră cu piatră, adusă cu carele trase de boi, a fost pusă de jur împrejurul bisericii vechi, ca un brâu, cuprinzând-o înăuntru. Moţii aceşti credincioşi, din creierii munţilor, nu s-au îndurat să strice bisericuţa din lemn, înainte de a o finaliza pe aceea de piatră. Aşa că au îmbrăţişat-o cu drag şi-au zidit-o, ca pe Ana meşterului Manole, aşezând, lângă fiecare piatră din zid rugăciuni de iertare. Abia când biserica de piatră a fost terminată, cea veche, de lemn, a fost şi ea dărâmată, dar oamenii o simt şi acum înăuntru, ca pe un suflet de care nu se pot lepăda.
"Fără a fi fost şcoliţi, oamenii acelor vremuri,au lucrat cu o trăire aparte, cu o înţelepciune de invidiat. Ceea ce au făcut au făcut cu drag şi credinţă, ştiind că doar sufletul poate rezista timpului", spune Părintele Irineu.
Îmbrăcaţi frumos, doi câte doi, sfinţii mângâie lumina ce încearcă să pătrundă în biserică, aşteptând, parcă, să-i facă plutitori şi pe ei. O rază ici, una colea, se aşază cuminte în sufletul fiecăruia dintre credincioşii care intră, voit sau doar întâmplător, în biserică.
"În ziua de azi, e mare lucru să găseşti oameni bucuroşi că trăiesc"
Iisus Hristos Pantocrator
Vorbeşte calm stareţul, cu o mustrătoare înţelegere a omeneştilor slăbiciuni de dincolo de zidurile mânăstirii.
Bolta fără muchii a bisericii
Într-un colţ al bisericii, doi străini, un domn şi-o doamnă, fac notă discordantă cu toţi ceilalţi. Se vede că nu sunt de-ai locului. Par a fi orăşeni, sunt îmbrăcaţi în pantaloni şi-s plini de noroi până-n genunchi. Nefiresc, oarecum, pentru ziua de Paşti. Dar nimeni nu-i priveşte ciudat. Localnicii şi-au ocupat cuminţi locurile şi n-au ochi decât pentru icoane şi urechi pentru rugăciuni. Aici, sub cerul rozaliu de pe bolta bisericii, e loc pentru toţi.
Ceea ce rămâne
Răstignirea Domnului
Învierea Domnului
"De-atâta timp de când sunteţi aici, nu v-a venit niciodată să renunţaţi?", întreb. Părintele Irineu zâmbeşte. "Ei, nu! De destule ori! Şi nu din cauza frigului. Nu. Eu n-am fost obişnuit cu oamenii de parohie, eu veneam din mânăstire, unde e altă rânduială, alt fel de-a fi. A fost foarte greu! La început, sătenii au fost împotriva mea, pentru că n-au fost obişnuiţi cu rânduiala cea dreaptă. Am găsit multe lucruri la nelalocul lor. Dar deşi e greu să-i faci pe oameni să înţeleagă, am reuşit, totuşi, şi au început să realizeze că orice fac, fac pentru sat şi pentru ei. Sunt lucruri care rămân. Să aibă la ce să se întoarcă: la biserică, la morţii lor din cimitir. Contează foarte mult!".
Părintele Irineu iese din altar şi face semnul crucii peste toţi cei prezenţi. "Hristos a înviat!". Chiar şi pentru femeia aceea tristă, ce a venit la biserică cu hainele pline de noroi. I-s ochii-n lacrimi. "Adevărat a înviat!", răspunde încet. Mai e puţin şi va izbucni primăvara adevărată.
Vitraliile ce filtrează lumina
Părintele Dosoftei Morariu
S-a născut la 18 august 1913, lângă Botoşani. A urmat Seminarul monahal de la Cernica. Ulterior, şi-a început studiile de teologie la facultatea din Cernăuţi, dar le-a întrerupt după un an, pentru a participa la acţiunea misionară de peste Nistru. În 1947, îşi finalizează studiile de teologie la Sibiu. Din 1948, slujeşte la Mânăstirea Antim din Bucureşti, dar şi la Catedrala Patriarhală. În 1956, Dosoftei Morariu a devenit stareţul Mânăstirii Putna, apoi preot misionar în Ardeal. La biserica din Poiana-Sohodol, jud. Alba, a fost preot paroh, între anii 1966-1972. A publicat două cărţi: "Viaţa şi nevoinţele Sfântului Serafim de Sarov" şi "Despre dumnezeiescul har".
Căi de acces
Mânăstirea Poiana Sohodolului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
