"Formula AS" la MARILE LACURI

Călătorie în Împărăţia Apelor

- Paginile de faţă reprezintă doar o ademenire: dorinţa de a ne molipsi cititorii de frumuseţea nemaivăzută a Marilor Lacuri ale Dobrogei, de natura lor fulminantă, de istoria zăvorâtă în cetăţi şi de minunatele sate lipoveneşti. Fotografii şi impresii, care în numerele viitoare ale revistei se vor transforma în poveşti despre locuri şi oameni, în reportaje despre felul de a fi fericit, descoperind raiul ţării în care trăieşti. Raiul raiurilor de pe pământ. Apără-l, Doamne, şi fă-l să existe în veci de veci! -

MATEI FLORIAN
Înainte de începutul lumii

Cerul arată linişte până departe. Lacul şi pădurile Baba­dagului. Coli­nele Tulcei. Spinările îmbătrânite ale Mun­ţilor Do­brogei. Tă­ce­rea de cerneală a la­cului Razelm. Podişul. Câm­pia. Stuful. Un­de­va, departe, as­cun­să de cetatea Enisala, dincolo de fâşia sub­ţire a Grin­du­lui Lu­pi­lor, marea. Sunt toate împreună, laolaltă cu tine, de jur împre­ju­rul tău, şi te aşteaptă. E în­serarea, e ora al­bastră, e privirea care pleacă încet, de la tine, şi te lasă singur, pe o bancă de lemn. Sin­gur, ca la fa­cerea lumii, aştep­tându-ţi sufletul să se întoar­că, pen­tru ca apoi să te poţi lua de la ca­păt. Te laşi deoparte, eşti în si­guranţă pe banca ta de lemn, şi zbori. Zbori, ca orice om obosit, care se uită o vreme pe loc, îna­inte de începutul lumii. Pluteşti până pe meterezele scorojite ale cetăţii Enisala, îi adulmeci pietrele şi şopârlele adormite, te odihneşti acolo, sus, până ce soarele se va stinge, se va ascunde printre smârcuri. Iar apa se va face roşie. E un soare răpus acolo, înăuntru, şi cu el se vor hrăni broaştele, şi ţânţarii, şi peştii. Te vei hrăni şi tu cu ce a mai rămas din el. Un alt soare va apărea în loc, mâine, când lumea va în­cepe din nou. Îl vei găsi deasupra marilor lacuri, Razelm, Goloviţa, Zmeica, Sinoe, la Capul Doloş­man, printre ruinele cetăţii Argamum, roiurile înne­bu­nitoare de insecte şi iarba înaltă. Vei fi un alt om atunci, într-o nouă zi şi o nouă lume. Pentru că acum, nu ai încotro, zbori. Până când întunericul va înghiţi toate astea, până când te vei întoarce la tine, până când te vei găsi pe o bancă, până când te vei lua de la capăt. E linişte acum, e linişte până departe, e seară.

CRISTIAN CURTE
Ţinutul lipovenilor

Înainte să ajung la Jurilovca, atunci când spu­neam Dobrogea, simţeam în palme şi nări iarba scurtă, rară, ţepoasă şi arsă de soare, mirosind a praf şi piatră încinsă. Dobrogea a fost mereu pentru mine bătrână şi roasă de vremuri ca Munţii Măcinului, pli­nă de farmec şi de neamuri, ca niciunde în România.
Nu ştiam că acolo unde podişul acesta străvechi se aruncă în mare, în preajma lacurilor Razelm şi Sinoe, între pământ şi apă se dă o luptă blândă şi greu de povestit, dacă nu ai vă­zut-o cu ochii tăi. Plauri de stuf şi papură se avântă rătăciţi în bălţile verzi, încredinţaţi că le vor birui, pentru ca, la capăt, să se recunoască învinşi, lă­sând întinderea lacurilor să stă­pânească nestingherită, pâ­nă la linia orizontului. Acolo străvezi o altă bătălie, mai veche, mai mare şi mai grea, între marile lacuri, cu alaiurile lor nesfârşite de insuliţe, ier­buri, fluturi, păsări şi peşti, şi Marea cea Mare, care se în­tinde albastră şi adâncă, până la marginea cerului. Peste lup­ta apelor cu pământul au ştiut să împărăţească lipovenii, cu­treierând cu lotcile lor ca nişte regi, peste lacuri, mare şi cer.
Ei, cu casele lor plăpânde, dar vesele, alb-albastre, înve­lite în stuf, cu lotcile lor negre şi unduioase, ca apele pe care le străbat, cu slavona lor, ve­che de sute de ani, moartă în res­tul lumii, dar vie aici, cu cântecele şi straiele şi ini­mile lor aprinse, ei, lipovenii, sunt miezul acestei lumi fabuloase, pe care nu poţi doar să o vezi. Tre­buie să o simţi. Şi abia du­pă ce, ostenit de cetăţi bătrâne, stors de soare şi fru­mu­se­ţe, scăl­dat în apă dulce şi apă să­ra­tă, ospătat cu toa­te neamu­rile de peşti, îţi în­chei dru­mul prin ma­rile lacuri, rea­li­zezi că, de fapt, el, drumul pe ape şi pământ, de-abia de acum începe.

CLAUDIU TÂRZIU
Culorile primăverii la Enisala

De la înălţimea cetăţii Enisala, primăvara are alte culori decât cele obişnuite. Verdele nu mai e verde, ci seva translucidă care coboară gâlgâitoare din soare în tulpinile pomilor, în frunzele florilor, în fibra firului de iarbă. Albastrul nu mai e albastru, ci între­pătrunderea fecundă dintre cer şi apă, care se reflectă în solzii peştilor, în penajul păsărilor, în luciul lacu­rilor, în tulburarea norilor şi în ochii pescarilor. Gal­benul nu mai e galben, ci foiţa de aur a rugă­ciunilor, care se întinde între bisericile acestui ţinut, peste ape, peste câmpuri, case şi inimi îngenun­cheate. Roşul nu mai e roşu, ci plânsul armonicei, prin care lipovenii îşi domolesc nostalgia care îi bântuie de peste trei veacuri.
Nicio culoare nu înseamnă aici ceea ce înseamnă în realitatea noastră de muritori, aflaţi în trecere prin Enisala. Culorile despre care vorbesc nu se arată decât unora dintre noii veniţi: celor care sunt dispuşi să le vadă cu toate simţurile. Celor care trag tare în piept aerul răcit de vânturi neîncetate, până ce disting mirosul ierburilor de cel al urmelor pe care le lasă, în ele, jivinele. Celor care ascultă zborul lebedelor, cântecul cucului, forfota satului seara, târziu, bătaia valurilor în pereţii de stuf, până înţeleg că au intrat într-o poveste. Celor care îşi deschid făptura către floarea de salcâm, către ciorba cu apă din Dunăre şi către câte alte gusturi, numai şi numai ale acestor locuri. Celor care pipăie piatra zidită în gardurile scunde, în turnul cetăţii, în ruinele unor vechi aşezări şi morminte de la Capul Doloşman, căutând istoria. Celor care pot privi spre soare, până când încep să vadă adânc, în copilăria lor cea plină de zmeie nărăvaşe, ridicate în aer, şi curcubee pe care poţi merge până la capătul lumii. Primăvară la Enisala!

CIPRIAN RUS
Istorie la firul ierbii

Liniştea te înghite ca un năvod uriaş, de îndată ce faci primii paşi printre vechile case pescăreşti din preajma "Marilor Lacuri". Îţi ia ceva timp să înţelegi noua ordine, să-ţi scuturi simţurile amorţite de lu­minile orbitoare, de huruiala şi de miasmele marilor oraşe, şi să le redai micilor bucurii de fiecare clipă ale naturii. Să te încarci de culorile câmpului, de verdele crud al grâului şi de galbenul plin de viaţă al rapiţei, să asculţi în neştire orăcăitul broaştelor îmbă­tate de drăgosteală şi să te minunezi de ritualurile păsărilor, să stai pierdut cu ochii pe cer şi să ghiceşti ritmul valurilor izbindu-se de ţărm, undeva, în de­părtări. Să te rupi de ritmul artificial al metropolei şi să admiri, de pe margine, cu teama de a nu zgân­dări, cumva, pacea locului.
E ceva nelumesc în liniştea aceasta a "Marilor Lacuri", trebuie să fie un secret în nobleţea cu care tărâmul acesta dintre Dunăre şi Mare îşi trăieşte istoria, oră de oră, zi de zi, an de an, secol după se­col. E ceva ascuns în ierburile înalte ce înconjoară ruinele de la Capul Doloşman, sau ceva îngropat pe sub zidurile încă semeţe de la Enisala. O fi ceva ce primii colonişti greci au dus cu ei în mormintele somptuoase de pe dealurile pline cu viţă-de-vie din jurul Jurilovcăi. Trebuie să fie ceva! Altfel, ce i-a atras aici, în preajma Razelmului şi Goloviţei şi pe traci, şi pe daci, şi pe greci, şi pe romani, şi pe genovezi, şi pe lipoveni, şi pe turci, şi pe bulgari, şi pe ruşi? Ceva magic îi va fi adus pe toţi aici, la gurile Dunării, ceva magic îi va fi făcut pe toţi să viseze la aceste meleaguri unice, precum visau miticii argonauţi la "lâna de aur"...
Pe malul Razelmului, la poalele faimoasei cetăţi greceşti Orgame, apa aduce şi acum, laolaltă cu scoici şi alge, monede antice, bucăţi de amfore sau ceramică din vremuri străvechi. Împrejurul cetăţii, orice grapă poate scoate la lumină vreun colţ de amfiteatru grec. Niciun loc din România - cu excepţia cetăţilor Hunedoarei - nu e mai bogat în istorie decât tărâmul „Marilor Lacuri"! Aici s-au aşezat primii greci la Pontul Euxin, aici au poposit primii creştini în zona noastră, aici sunt primii noştri martiri, aici sunt secole şi secole de istorie scrisă cu majuscule de marile civilizaţii ale lumii, de la daci şi greci până la romani şi oto­mani. Istorie adevărată, la firul ierbii! Atât de puţin avem de făcut - doar câteva proiecte coe­rente de cultură şi de arheologie (dacă bulgarii au putut, putem şi noi!) - ca să ne apropiem de fabu­losul mister al "Marilor Lacuri"...

CĂTĂLIN MANOLE
Cu pelicanii, în zbor

Cine n-ar da orice să mai fie măcar o zi copil? Nu spun că asta e întru-totul posibil, dar într-o oa­recare măsură, de la Enisala până la Jurilovca şi Gura Portiţei e imposibil să nu simţi emoţia de a fi din nou, un pic, un pic de tot, copilul care ai fost când­va. Toate sunt atât de diferite de ceea ce ştiai, în­cât ai, pentru un moment, senzaţia aceea din co­pi­lărie, că descoperi lumea, că tu o numeşti şi tu o or­donezi. Nu e vorba doar de "oamenii mari", lipo­ve­nii bărboşi, care îţi spun, până în miez de noapte, poveşti cu monştrii de sub ape, cu furtuni pe mare şi lupi urlând a moarte, în timp ce eşti rătăcit pe gheţuri nesfârşite. Nu e vorba nici de limba cu accent rusesc sau casele cu ferestre albastre, printre care te plimbi ca într-un basm. E alt­ceva. E senzaţia aceea că tot ce te înconjoară încă nu are graniţe clare, că toate locurile şi lucrurile încă nu au intrat în cuvinte, că limitele lor nu sunt bine definite. Nici peştii, nici munţii din depărtare şi nici apele nu au încă un nume. Dacă pământul nu e chiar pământ şi marea nu e chiar mare, aşa cum nici lacul nu e chiar lac, înseamnă că toate sunt încă posibile, cum era la început. Viaţa e încă un miracol, neîn­chi­să în cuvinte mici: misterioasă şi şăgal­nică. Aşa se face că, pentru câteva zile, într-un tărâm de vis, am putut să zbor în cerc cu pe­licanii, am putut vor­bi cu lebedele şi am ştiut că peştii din adâncuri mă aud şi mă înţeleg. Pe plaja de la Gura Portiţei, în apro­pie­rea căreia s-au scu­fun­dat corăbii, am căutat amforele a­run­cate de valuri, iar în cetatea de la Enisala, m-am hotărât să fiu împăratul de peste şapte mări şi şapte ţări, care trăieşte fericit cu regina lui. Pentru câteva zile, am crezut din nou în bunătatea şi blândeţea oamenilor ce trăiesc într-un nesfârşit început al lumii.

BOGDAN LUPESCU
Pravoslavnicii apelor

Băbuţe înmiresmate. Lipovence mirosind a vânt, a soare, a floare proaspătă... Femei multe, ieşind în faţa caselor albe, cu uşi şi ferestre al­bas­tre-n canaturi, ca să sădească flori, pe tro­tua­rele largi dinspre uliţa imensă şi însorită. E plin satul de flori de femei vesele şi rubiconde, înveş­mântate în mulţimi de culori. Două catedrale albastre se înalţă deasupra acestei încântătoare grădini cu case şi oameni cuminţi, Sarichioiul, un mic Paradis rupt de lume, la marginea ulti­melor lacuri de dinaintea infinitului albastru al mării...
Oameni ce-şi iubesc satele. Le deretică, le păs­trează spiritul de-acum peste trei veacuri, când s-au statornicit aici strămoşii lor staroveri, supravieţuind solitari în aceste oaze de culoare de pe ţărmurile pustii ale întinselor lacuri. Nicio hârtiuţă nu vezi aruncată pe uliţe, niciun detaliu nu ştirbeşte puritatea acestor aşezări ca nişte muzee vii; curţile, casele, trotuarele, tăpşanele dinaintea porţilor sunt îngrijite şi măturate, în fiecare zi, cu sfinţenie. Cu sfinţenie! Aşa trăiesc şi muncesc aceşti pravoslavnici ai apelor, oa­meni curaţi, cum rar am văzut, la suflet şi la tru­puri, o curăţie ce s-a păstrat ca o lege, din vechea şi încăpăţânata lor credinţă în Dumnezeu, pe ritul vechilor rascolnici... Niciun pas nu fac fără rugăciune. De-aceea par uneori pierduţi în visare. Toţi au, într-un colţ de odaie, altare cu icoane vechi şi cruci de lemn, la care se închină-n fiecare zi, cu stăruinţă de călugări. În fiecare casă stă câte-un înger, un fel de duhuri vii, pe care unii chiar le văd, le aud, ba chiar şi vorbesc cu ele, aflând mereu că niciodată casa bătrânească nu se părăseşte, căci doar acolo vor fi feriţi de toate relele lumii...
Sate ale duhurilor, plutind peste ape şi case, sunt aceste misterioase Sarichioi, Enisala, Jurilovca, de la gurile Dunării, despre care voi scrie în curând. Iar către seară, bătrânele înflorate se strâng la colţul uliţelor, pe băncuţele lor scunde, şi cântă. Se nime­resc câteva vecine şi deodată, tot şuşotind între ele, una îngână un început de cânt... Cântă în răspăr, pe glasuri tânguite, cu mătăniile lor lungi în palme, cântă a alean, privind colosalul lac Razelm, dincolo de care e marea, atât de departe, că ele n-au fost ni­cio­dată, sau doar uneori, când bărbaţii lor pescari le-au adus cândva şi pe ele să privească infinitul, de unde au venit oamenii dintâi... "Dunai, Dunai şi­rochi, i berega razlilsea...", şi apele se lovesc de ţărm, cu valuri ca de mare, însoţindu-le parcă un­dui­torul bocet. "Dunăre, Dunăre largă, ce acoperi malurile..." Şi de aici începe povestea.