- Johnny Răducanu, Dumnezeu să îl odihnească în Rai, care te-a descoperit şi ţi-a vegheat începuturile, spunea aşa de frumos despre tine: "Tudoriţa cântă pe viaţă şi pe moarte!" Vedea cât suflet pui, cât de intens trăieşti atunci când eşti pe scenă! La fel cânţi şi azi! De unde vine această pasiune?
- Da, "Tudoriţa", aşa îi plăcea lui Johnny să-mi spună, şi "etichetele" puse de el sunt valabile şi astăzi. Avea darul de a "citi" oamenii. Iar pasiunea vine din mine, cântecele mele sunt rupte din viaţa mea, din întâmplările trăite, mai frumoase sau mai triste, din emoţiile pe care mi le-au adus şi pe care le-am transpus pe scenă. Chiar şi piesele din repertoriul clasic de jazz, cântate de zeci de ani, deveneau ale mele, le "repovesteam", după cum simţeam eu că se potrivesc cu viaţa mea. Îmi priveam cu o oarecare invidie colegii de scenă care veneau la concerte ("cântări", cum se spune în breaslă), cu o veselie şi o seninătate, ca şi cum se pregăteau să înceapă un mare chef. Eu simţeam mereu o răspundere imensă, nu puteam cânta pur şi simplu, aveam nevoie de cel puţin o jumătate de zi ca să mă pregătesc sufleteşte, să tac mai mult, să vorbesc mai puţin, să mă concentrez la ceea ce am de făcut. Mereu mă întrebam dacă am muncit îndeajuns, dacă nu cumva mai era ceva de făcut, de reinterpretat, aveam permanent o dorinţă de perfecţiune care mă epuiza. În seara concertului, publicul mă trata ca pe o regină, iar dimineaţa, îmi începeam din nou truda aceasta de sclav, repetând, recompunând, şlefuind fiecare piesă, obsedată de perfecţiune. Trăiam cu valiza la uşă. Cântam în toată lumea, pe toate meridianele, muzica era totul pentru mine, devenise un mod de viaţă, nu îmi mai aparţineam deloc, deşi, uneori, aveam un sentiment de gol şi de uşoară tristeţe, care mă apăsa, simţeam că sunt şi alte date în "ecuaţia vieţii", de care nu ţineam cont. Leacul a venit de la Johnny. Eram în 1998, la un club de jazz de pe strada Zablovski, un cartier vechi al Bucureştiului, când, pe neaşteptate, m-a îndemnat să cânt o doină. L-am ascultat, şi după o clipă de ezitare, am început să cânt o doină a Mariei Tănase. Mi-am vărsat în ea tot focul vieţii mele de până atunci. A fost ca o terapie de uşurat sufletul. Am început să o cânt apoi şi în concerte, îmi oferea o forţă şi o susţinere emoţională pe care nu o simţisem până atunci, mă simţeam sigură pe mine şi liberă, era o experienţă aproape mistică, precum o rugăciune. Johnny a intuit că genul liric îmi dă adevărata forţă a interpretării şi a improvizaţiei. Când cântam cu el, iar publicul devenea exuberant şi gălăgios, el le spunea instrumentiştilor să tacă, iar mie îmi cerea: "Tudoriţo, ia cântă tu acum o doină, ca să-i mai liniştim!". Şi toată lumea se oprea, ca vrăjită, să mă asculte!
- Ai fost prima solistă din România care introducea doina în recitalurile de jazz, ca după scurt timp, să apară curentul etno-jazz în România, să devină o modă, să aibă succes.
În "anii grei", cu motanul Ram
- În plină glorie, ai dispărut de pe scenă. Se spunea că ai plecat definitiv în America...
- A fost o perioadă grea în viaţa mea. Înfruntând o complicată problemă de sănătate, m-am retras timp de doi ani din viaţa scenică. Nici măcar nu ştiam dacă voi mai cânta vreodată. Eram bolnavă grav şi preocuparea mea era de a înţelege ce înseamnă vindecarea! Am închis computerul şi telefoanele, şi m-am trezit, deodată, că am foarte mult timp. Iar cea mai mare parte a lui am început să o dedic căutărilor interioare, să înţeleg cine sunt, cine este acel cineva cu care-mi împart viaţa. Şi am aflat. Cârmaciul nu eram eu. Destinul îmi era pus în mâna lui Dumnezeu. El mă ducea pe drumul vieţii, pe cel al cântecului şi-al sănătăţii. În acea perioadă am început să compun: o voce a sufletului meu îşi căuta drum ca să iasă la iveală, iar eu aveam timp să o ascult... Şi am reînceput să cânt, simţind că îmi este mult mai uşor, că muzica mea curge într-un mod diferit, mult mai lin decât în anii de început, că nu mai simt crisparea şi teama, că sunt inundată de o bucurie interioară, pe care o aşteptasem ani la rând. Erau cântece pe care le cântam în singurătate, fără public, dar care îmi produceau o emoţie atât de mare, că plângeam şi mă rugam continuu: eram fericită că trăiesc cu atâta intensitate. Şi boala a trecut...
Rugăciune şi incantaţie
"Toate suferinţele noastre vin din sentimentul de însingurare"
Cu Ian, băieţelul ei
- Răspunsul e cuprins în povestea mea. Am continuat pe drumul pe care doina mi-l deschisese, şi am abordat alte cântece lirice, de inspiraţie etno. Am mers mai departe cu vocea, explorând incantaţia, cântecul din interior, o formă muzicală originară, venită din muzica ritualică. Acum sunt eu însămi, atât de bogată şi atât de dornică să împart cu publicul lumea mea, lumea cântecelor mele. Am început să lucrez foarte mult cu vocea mea, continuu să-mi perfecţionez tehnica vocală, împreună cu un drag şi vechi prieten, profesorul Dan Priscornic, de la Iaşi, un adevărat maestru al artei cântului, a cărui ucenică am fost încă de când eram studentă la Matematici, în "dulcele târg". Tehnica domniei sale e inspirată de la călugării benedictini, care sunt convinşi că Sfântul Duh poate fi invocat prin sunet. Suprapus cu Rugăciunea inimii, deprinsă de la părintele meu duhovnic, cântul devine o practică spirituală. Vocea creşte, la fel şi sufletul, şi conştiinţa. Astăzi, singura mea grijă este aceea de a-mi curăţa "instrumentul" prin post, prin tăcere, prin rugăciune, prin alimentaţie, prin exerciţiile zilnice de respiraţie şi de tehnică vocală. Ca vocea mea să mă ducă acolo unde îmi doresc să ajung, aproape de cer şi de îngeri. Şi am fost uimită să văd că vocea vindecă, că sunetele acelea melodioase armonizează, la nivel celular, toate structurile vii. De bună seamă, toţi preoţii şi slujitorii tuturor religiilor ştiu asta, pentru că unind rugăciunea cu incantaţia, simţi cum sufletul tău atinge o stare de copleşitoare bucurie. Trecând prin această grea încercare a bolii, însuşindu-mi o viaţă spirituală mai profundă decât avusesem până atunci, am fost binecuvântată să pot conştientiza şi eu această stare de graţie, care nu numai că m-a vindecat, dar mi-a trasat şi o altă direcţie în muzica mea. M-am convins că vindecarea se produce întâi la nivel mental, şi că toate suferinţele noastre vin din sentimentul de separare, de însingurare. Şi cred cu tărie că prin intermediul muzicii (nu orice fel de muzică, ci cea armonioasă, ritualizată, aşa cum era la origine) se poate ajunge la acea stare de bucurie care nu ne lasă să ne mai simţim singuri, în care percepem timpul prezent, ca fiind darul cel mai de preţ. Într-un fel copilăros spus, să fii spiritual înseamnă să ai grijă de fărâma de divin din tine, acea parte care luminează şi scânteiază... Cum? Nu există reţete, pot spune doar ce înseamnă muzica pentru mine: ea mă ajută să găsesc scânteia aceea, lumina... Odată, fetiţa mea, Maria, când avea vreo trei ani (acum are 20 şi e studentă la Psihologie), l-a auzit la radio pentru prima dată pe Luciano Pavarotti cântând. A venit repede la mine şi mi-a spus: "Mama, Dumnezeu e la radio!" Cam aşa e cu muzica.
Cu chitaristul american Stanley Jordan
Cu Teodossi Spassov
- Cum arată viaţa ta când cobori de pe scenă? Mai ai energie pentru familie, pentru alte preocupări?
- Înainte, viaţa mea se împărţea în timp liber şi muncă, dar acum preocupările mele se întrepătrund... Atâtea s-au schimbat, parcă şi culorile au devenit mai intense, înţelegerea mai profundă!... Încerc să nu mai fiu contracronometru, să nu trăiesc tensionat, să mă las vieţii, firescului ei, să tac când am chef, să mă plimb prin pădure, dar îmi place şi forfota unei zile cu casa plină, în care aud continuu cuvântul "mama"! Îmi place să stau cu motanul meu, Ram, în poală, cu privirea pierdută pe cer... Desenez mandale şi pictez. Îmi place să merg la Oneşti, oraşul meu natal (destul de rar se întâmplă, din păcate), să-mi regăsesc atmosfera copilăriei, casa veche părintească, să suprapun cele două lumi.
- Zmeul nu zboară câteodată prea sus pentru cei printre care trăieşti?
- Mă străduiesc să menţin legătura cu solul şi să rămân în normalitate. Îmi temperez tentaţia de a încerca să schimb destinele celor pe care îi iubesc, deşi asta îmi pare foarte greu, e o temă la care lucrez mult cu mine. Familia mea a fost în permanenţă alături de mine în toate aceste încercări şi căutări ale mele, toţi ai mei m-au susţinut cu iubire, cu încredere, fără spaime, fără temeri! Râdem mult şi ne îmbrăţişăm mult, căutăm să facem lumină acolo unde era întuneric. Soţul meu este sufletul meu pereche şi prietenul meu cel mai bun, unul altuia ne facem visele să devină realitate şi ne creştem copiii împreună. "Căsătoria înseamnă să-l introduci pe Dumnezeu în ecuaţie!" - am citit asta în "Formula AS", într-un interviu luat unui preot de la Mânăstirea Oaşa, şi chiar cred că e aşa! Am o familie minunată, încă o binecuvântare şi un dar imens, pentru care sunt recunoscătoare! Mama mea este alături de noi şi Dumnezeu îi dă putere ca să ne poată ajuta, la rândul ei, şi să se bucure împreună cu noi. Suntem o familie mare şi frumoasă, încercăm cu toţii să trăim în armonie şi iubire, avem prieteni minunaţi şi le mulţumesc tuturor pentru tot ajutorul, pentru toată susţinerea morală pe care am simţit-o din partea lor.
Cântece de vindecare
Cu Maria, în India
- E vorba, într-adevăr, de o "revelaţie", pe care am trăit-o concret, ca pe o mică minune, într-un studio din Cluj. Înregistram nişte piese cu Mircea Kiraly, sfătuitorul şi muzicianul cu care am lucrat sistematic în acest timp, şi care a fost martorul tuturor acestor schimbări spirituale. Într-o zi, i-am spus să apese pe butonul "înregistrare" şi să mă lase să cânt fără întrerupere. Simţeam cum un cântec urcă în mine, îl aveam de câteva zile în minte. L-am înregistrat atunci, pe loc, şi l-am numit chiar aşa, "Healing Song", "Cântec de vindecare", pentru că, după ce l-am cântat, m-am simţit foarte liniştită, împăcată, împlinită. Parcă se înfăptuise un ritual asupra mea. Imediat au apărut proiecte mari, internaţionale, ca şi cum s-a deschis brusc o uşă prin care muzicieni valoroşi veneau în România ca să cânte cu mine. Chitaristul american Stanley Jordan a fost primul cu care am susţinut, în întreaga lume, concertul denumit "De la doină la blues". Împreună cu el am explorat sufletul meu românesc şi am mers mai departe, ajungând la sursa comună, unde am găsit rădăcinile doinei, dar şi rădăcinile blues-ului, ale muzicii klezmer... Apoi, cu Lars Danielsson, "Impressions from Pangaea", iar cu Benny Rietveld, "Celebrations of the Spirit", un alt proiect de succes, care a fost încununat de înregistrarea, în luna februarie a acestui an, a unui album în Statele Unite ale Americii, la Las Vegas, şi pe care îl voi lansa în toamnă. Managerul meu de proiect, Simona Ripley, i-a trimis lui Benny Rietveld (fost basist al lui Miles Davis, şi de 12 ani directorul muzical al lui Carlos Santana), ceea ce compuneam eu, iar el a fost atât de încântat, încât mi-a propus să îmi facă aranjamentele muzicale pentru toate aceste piese pe care nu le cântasem niciodată. Mi-a spus: "Ia un reportofon cu tine şi înregistrează orice cântec îţi sună în minte, apoi trimite-mi toate înregistrările aşa cum sunt!" O vară întreagă am luat cu mine reportofonul, cântam şi trimiteam pe e-mail cântecele care curgeau ca un fluviu. După şase luni de la această experienţă fascinantă, mi-a trimis orchestraţiile, şi după alte şase luni, înregistram alături de el şi de o parte a secţiei ritmice a orchestrei lui Carlos Santana, albumul "Celebrations of the spirit". Cu Theodosii Spassov, un mai vechi colaborator al meu, mare muzician bulgar şi cunoscător al folclorului balcanic, am demarat proiectul "Incantaţii în muzica lui Bela Bartok", ce va debuta luna viitoare, în 13 iunie, pe scena Operei Maghiare din Cluj. Voi apărea alături de mari instrumentişti ca Marian Georgescu, Tuddy Zaharescu, Cristian Soleanu, şi mulţi alţii, cu care am cântat de-a lungul anilor, în diverse formule. Împreună vom cânta piese de jazz clasic, "îmbrăcate" în nişte aranjamente orchestrale superbe, voi trece în revistă muzica anilor în care cântam cu dragul de Johnny Răducanu în "Lăptăria lui Enache", ca un remember şi un omagiu pentru el, dar şi pentru alţii dintre aceia care nu mai sunt dar de la care am învăţat enorm (Alin Constanţiu, Anca Parghel) şi, de asemenea, voi aduce în faţa publicului şi o parte din "incantaţiile" la care lucrez acum.
La nuntă
- Cum te-ai simţit săptămâna trecută, la concertul de la Sala Radio, unde ai cântat "nebuneşte" alături de big band-ul dirijat de Ionel Tudor?
- Am avut aceeaşi bucurie care pune stăpânire pe mine atunci când urc pe o scenă, faţă în faţă cu un public select. Am avut însă şi mari emoţii pentru noile proiecte pe care le-am propus, îndrăznind să aduc alături de mine trei studente de la Conservatorul din Cluj, două la percuţie şi una la violoncel, ca să mă acompanieze la trei dintre piesele care se vor regăsi pe viitorul meu album. E vorba de "Mândruţul meu", pe motivele unei compoziţii inspirate din folclorul ardelenesc a lui Bela Bartok, de "Sânzienele", o piesă solară, compusă de mine şi orchestrată de Mircea Kiraly, de la Cluj, şi o alta, "Profetul", compusă tot de mine şi inspirată de poemele pline de înţelepciune orientală ale lui Khalil Gibran. Din fericire, publicul a receptat foarte bine aceste înnoiri, exprimate într-un limbaj muzical îndrăzneţ, pe care le voi repeta şi în concertele viitoare. De asemenea, am fost foarte emoţionată ştiind că toată familia mea de la Cluj asculta în direct concertul difuzat pe postul Radio România Cultural. Bucurii peste bucurii.
Scurtă fişă biografică:
Teodora & Benny - concert la Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
