- Paginile de față reprezintă doar o ademenire: dorința de a ne molipsi cititorii de frumusețea nemaivăzută a Marilor Lacuri ale Dobrogei, de natura lor fulminantă, de istoria zăvorâtă în cetăți și de minunatele sate lipovenești. Fotografii și impresii, care în numerele viitoare ale revistei se vor transforma în povești despre locuri și oameni, în reportaje despre felul de a fi fericit, descoperind raiul țării în care trăiești. Raiul raiurilor de pe pământ. Apără-l, Doamne, și fă-l să existe în veci de veci! -
MATEI FLORIAN
Înainte de începutul lumii
Cerul arată liniște până departe. Lacul și pădurile Babadagului. Colinele Tulcei. Spinările îmbătrânite ale Munților Dobrogei. Tăcerea de cerneală a lacului Razelm. Podișul. Câmpia. Stuful. Undeva, departe, ascunsă de cetatea Enisala, dincolo de fâșia subțire a Grindului Lupilor, marea. Sunt toate împreună, laolaltă cu tine, de jur împrejurul tău, și te așteaptă. E înserarea, e ora albastră, e privirea care pleacă încet, de la tine, și te lasă singur, pe o bancă de lemn. Singur, ca la facerea lumii, așteptându-ți sufletul să se întoarcă, pentru ca apoi să te poți lua de la capăt. Te lași deoparte, ești în siguranță pe banca ta de lemn, și zbori. Zbori, ca orice om obosit, care se uită o vreme pe loc, înainte de începutul lumii. Plutești până pe meterezele scorojite ale cetății Enisala, îi adulmeci pietrele și șopârlele adormite, te odihnești acolo, sus, până ce soarele se va stinge, se va ascunde printre smârcuri. Iar apa se va face roșie. E un soare răpus acolo, înăuntru, și cu el se vor hrăni broaștele, și țânțarii, și peștii. Te vei hrăni și tu cu ce a mai rămas din el. Un alt soare va apărea în loc, mâine, când lumea va începe din nou. Îl vei găsi deasupra marilor lacuri, Razelm, Golovița, Zmeica, Sinoe, la Capul Doloșman, printre ruinele cetății Argamum, roiurile înnebunitoare de insecte și iarba înaltă. Vei fi un alt om atunci, într-o nouă zi și o nouă lume. Pentru că acum, nu ai încotro, zbori. Până când întunericul va înghiți toate astea, până când te vei întoarce la tine, până când te vei găsi pe o bancă, până când te vei lua de la capăt. E liniște acum, e liniște până departe, e seară.
CRISTIAN CURTE
Ținutul lipovenilor
Înainte să ajung la Jurilovca, atunci când spuneam Dobrogea, simțeam în palme și nări iarba scurtă, rară, țepoasă și arsă de soare, mirosind a praf și piatră încinsă. Dobrogea a fost mereu pentru mine bătrână și roasă de vremuri ca Munții Măcinului, plină de farmec și de neamuri, ca niciunde în România.
Nu știam că acolo unde podișul acesta străvechi se aruncă în mare, în preajma lacurilor Razelm și Sinoe, între pământ și apă se dă o luptă blândă și greu de povestit, dacă nu ai văzut-o cu ochii tăi. Plauri de stuf și papură se avântă rătăciți în bălțile verzi, încredințați că le vor birui, pentru ca, la capăt, să se recunoască învinși, lăsând întinderea lacurilor să stăpânească nestingherită, până la linia orizontului. Acolo străvezi o altă bătălie, mai veche, mai mare și mai grea, între marile lacuri, cu alaiurile lor nesfârșite de insulițe, ierburi, fluturi, păsări și pești, și Marea cea Mare, care se întinde albastră și adâncă, până la marginea cerului. Peste lupta apelor cu pământul au știut să împărățească lipovenii, cutreierând cu lotcile lor ca niște regi, peste lacuri, mare și cer.
Ei, cu casele lor plăpânde, dar vesele, alb-albastre, învelite în stuf, cu lotcile lor negre și unduioase, ca apele pe care le străbat, cu slavona lor, veche de sute de ani, moartă în restul lumii, dar vie aici, cu cântecele și straiele și inimile lor aprinse, ei, lipovenii, sunt miezul acestei lumi fabuloase, pe care nu poți doar să o vezi. Trebuie să o simți. Și abia după ce, ostenit de cetăți bătrâne, stors de soare și frumusețe, scăldat în apă dulce și apă sărată, ospătat cu toate neamurile de pești, îți închei drumul prin marile lacuri, realizezi că, de fapt, el, drumul pe ape și pământ, de-abia de acum începe.
CLAUDIU TÂRZIU
Culorile primăverii la Enisala
De la înălțimea cetății Enisala, primăvara are alte culori decât cele obișnuite. Verdele nu mai e verde, ci seva translucidă care coboară gâlgâitoare din soare în tulpinile pomilor, în frunzele florilor, în fibra firului de iarbă. Albastrul nu mai e albastru, ci întrepătrunderea fecundă dintre cer și apă, care se reflectă în solzii peștilor, în penajul păsărilor, în luciul lacurilor, în tulburarea norilor și în ochii pescarilor. Galbenul nu mai e galben, ci foița de aur a rugăciunilor, care se întinde între bisericile acestui ținut, peste ape, peste câmpuri, case și inimi îngenuncheate. Roșul nu mai e roșu, ci plânsul armonicei, prin care lipovenii își domolesc nostalgia care îi bântuie de peste trei veacuri.
Nicio culoare nu înseamnă aici ceea ce înseamnă în realitatea noastră de muritori, aflați în trecere prin Enisala. Culorile despre care vorbesc nu se arată decât unora dintre noii veniți: celor care sunt dispuși să le vadă cu toate simțurile. Celor care trag tare în piept aerul răcit de vânturi neîncetate, până ce disting mirosul ierburilor de cel al urmelor pe care le lasă, în ele, jivinele. Celor care ascultă zborul lebedelor, cântecul cucului, forfota satului seara, târziu, bătaia valurilor în pereții de stuf, până înțeleg că au intrat într-o poveste. Celor care își deschid făptura către floarea de salcâm, către ciorba cu apă din Dunăre și către câte alte gusturi, numai și numai ale acestor locuri. Celor care pipăie piatra zidită în gardurile scunde, în turnul cetății, în ruinele unor vechi așezări și morminte de la Capul Doloșman, căutând istoria. Celor care pot privi spre soare, până când încep să vadă adânc, în copilăria lor cea plină de zmeie nărăvașe, ridicate în aer, și curcubee pe care poți merge până la capătul lumii. Primăvară la Enisala!
CIPRIAN RUS
Istorie la firul ierbii
Liniștea te înghite ca un năvod uriaș, de îndată ce faci primii pași printre vechile case pescărești din preajma "Marilor Lacuri". Îți ia ceva timp să înțelegi noua ordine, să-ți scuturi simțurile amorțite de luminile orbitoare, de huruiala și de miasmele marilor orașe, și să le redai micilor bucurii de fiecare clipă ale naturii. Să te încarci de culorile câmpului, de verdele crud al grâului și de galbenul plin de viață al rapiței, să asculți în neștire orăcăitul broaștelor îmbătate de drăgosteală și să te minunezi de ritualurile păsărilor, să stai pierdut cu ochii pe cer și să ghicești ritmul valurilor izbindu-se de țărm, undeva, în depărtări. Să te rupi de ritmul artificial al metropolei și să admiri, de pe margine, cu teama de a nu zgândări, cumva, pacea locului.
E ceva nelumesc în liniștea aceasta a "Marilor Lacuri", trebuie să fie un secret în noblețea cu care tărâmul acesta dintre Dunăre și Mare își trăiește istoria, oră de oră, zi de zi, an de an, secol după secol. E ceva ascuns în ierburile înalte ce înconjoară ruinele de la Capul Doloșman, sau ceva îngropat pe sub zidurile încă semețe de la Enisala. O fi ceva ce primii coloniști greci au dus cu ei în mormintele somptuoase de pe dealurile pline cu viță-de-vie din jurul Jurilovcăi. Trebuie să fie ceva! Altfel, ce i-a atras aici, în preajma Razelmului și Goloviței și pe traci, și pe daci, și pe greci, și pe romani, și pe genovezi, și pe lipoveni, și pe turci, și pe bulgari, și pe ruși? Ceva magic îi va fi adus pe toți aici, la gurile Dunării, ceva magic îi va fi făcut pe toți să viseze la aceste meleaguri unice, precum visau miticii argonauți la "lâna de aur"...
Pe malul Razelmului, la poalele faimoasei cetăți grecești Orgame, apa aduce și acum, laolaltă cu scoici și alge, monede antice, bucăți de amfore sau ceramică din vremuri străvechi. Împrejurul cetății, orice grapă poate scoate la lumină vreun colț de amfiteatru grec. Niciun loc din România - cu excepția cetăților Hunedoarei - nu e mai bogat în istorie decât tărâmul „Marilor Lacuri"! Aici s-au așezat primii greci la Pontul Euxin, aici au poposit primii creștini în zona noastră, aici sunt primii noștri martiri, aici sunt secole și secole de istorie scrisă cu majuscule de marile civilizații ale lumii, de la daci și greci până la romani și otomani. Istorie adevărată, la firul ierbii! Atât de puțin avem de făcut - doar câteva proiecte coerente de cultură și de arheologie (dacă bulgarii au putut, putem și noi!) - ca să ne apropiem de fabulosul mister al "Marilor Lacuri"...
CĂTĂLIN MANOLE
Cu pelicanii, în zbor
Cine n-ar da orice să mai fie măcar o zi copil? Nu spun că asta e întru-totul posibil, dar într-o oarecare măsură, de la Enisala până la Jurilovca și Gura Portiței e imposibil să nu simți emoția de a fi din nou, un pic, un pic de tot, copilul care ai fost cândva. Toate sunt atât de diferite de ceea ce știai, încât ai, pentru un moment, senzația aceea din copilărie, că descoperi lumea, că tu o numești și tu o ordonezi. Nu e vorba doar de "oamenii mari", lipovenii bărboși, care îți spun, până în miez de noapte, povești cu monștrii de sub ape, cu furtuni pe mare și lupi urlând a moarte, în timp ce ești rătăcit pe ghețuri nesfârșite. Nu e vorba nici de limba cu accent rusesc sau casele cu ferestre albastre, printre care te plimbi ca într-un basm. E altceva. E senzația aceea că tot ce te înconjoară încă nu are granițe clare, că toate locurile și lucrurile încă nu au intrat în cuvinte, că limitele lor nu sunt bine definite. Nici peștii, nici munții din depărtare și nici apele nu au încă un nume. Dacă pământul nu e chiar pământ și marea nu e chiar mare, așa cum nici lacul nu e chiar lac, înseamnă că toate sunt încă posibile, cum era la început. Viața e încă un miracol, neînchisă în cuvinte mici: misterioasă și șăgalnică. Așa se face că, pentru câteva zile, într-un tărâm de vis, am putut să zbor în cerc cu pelicanii, am putut vorbi cu lebedele și am știut că peștii din adâncuri mă aud și mă înțeleg. Pe plaja de la Gura Portiței, în apropierea căreia s-au scufundat corăbii, am căutat amforele aruncate de valuri, iar în cetatea de la Enisala, m-am hotărât să fiu împăratul de peste șapte mări și șapte țări, care trăiește fericit cu regina lui. Pentru câteva zile, am crezut din nou în bunătatea și blândețea oamenilor ce trăiesc într-un nesfârșit început al lumii.
BOGDAN LUPESCU
Pravoslavnicii apelor
Băbuțe înmiresmate. Lipovence mirosind a vânt, a soare, a floare proaspătă... Femei multe, ieșind în fața caselor albe, cu uși și ferestre albastre-n canaturi, ca să sădească flori, pe trotuarele largi dinspre ulița imensă și însorită. E plin satul de flori de femei vesele și rubiconde, înveșmântate în mulțimi de culori. Două catedrale albastre se înalță deasupra acestei încântătoare grădini cu case și oameni cuminți, Sarichioiul, un mic Paradis rupt de lume, la marginea ultimelor lacuri de dinaintea infinitului albastru al mării...
Oameni ce-și iubesc satele. Le deretică, le păstrează spiritul de-acum peste trei veacuri, când s-au statornicit aici strămoșii lor staroveri, supraviețuind solitari în aceste oaze de culoare de pe țărmurile pustii ale întinselor lacuri. Nicio hârtiuță nu vezi aruncată pe ulițe, niciun detaliu nu știrbește puritatea acestor așezări ca niște muzee vii; curțile, casele, trotuarele, tăpșanele dinaintea porților sunt îngrijite și măturate, în fiecare zi, cu sfințenie. Cu sfințenie! Așa trăiesc și muncesc acești pravoslavnici ai apelor, oameni curați, cum rar am văzut, la suflet și la trupuri, o curăție ce s-a păstrat ca o lege, din vechea și încăpățânata lor credință în Dumnezeu, pe ritul vechilor rascolnici... Niciun pas nu fac fără rugăciune. De-aceea par uneori pierduți în visare. Toți au, într-un colț de odaie, altare cu icoane vechi și cruci de lemn, la care se închină-n fiecare zi, cu stăruință de călugări. În fiecare casă stă câte-un înger, un fel de duhuri vii, pe care unii chiar le văd, le aud, ba chiar și vorbesc cu ele, aflând mereu că niciodată casa bătrânească nu se părăsește, căci doar acolo vor fi feriți de toate relele lumii...
Sate ale duhurilor, plutind peste ape și case, sunt aceste misterioase Sarichioi, Enisala, Jurilovca, de la gurile Dunării, despre care voi scrie în curând. Iar către seară, bătrânele înflorate se strâng la colțul ulițelor, pe băncuțele lor scunde, și cântă. Se nimeresc câteva vecine și deodată, tot șușotind între ele, una îngână un început de cânt... Cântă în răspăr, pe glasuri tânguite, cu mătăniile lor lungi în palme, cântă a alean, privind colosalul lac Razelm, dincolo de care e marea, atât de departe, că ele n-au fost niciodată, sau doar uneori, când bărbații lor pescari le-au adus cândva și pe ele să privească infinitul, de unde au venit oamenii dintâi... "Dunai, Dunai șirochi, i berega razlilsea...", și apele se lovesc de țărm, cu valuri ca de mare, însoțindu-le parcă unduitorul bocet. "Dunăre, Dunăre largă, ce acoperi malurile..." Și de aici începe povestea.