IOANA VOICU - "Am crescut într-o casă vie"

- Prezentă pe micul ecran în emisiunea "Se zice că...", de la TVR1, puţini sunt cei care ştiu că "la bază", Ioana cea mult frumoasă este violonistă, urmaşă, pe linie de familie, a unui gigant al arcuşului românesc: Ion Voicu. Evocări pe fundal de coarde -

Bunicul şi vioara

- Profesia ta de prezentatoare TV împinge în umbră o parte extrem de frumoasă a vieţii tale, pe care aş vrea s-o evoci pentru cititorii revistei noas­tre. La "bază", tu eşti violonistă, urmaşă directă, pe linie de familie, a unei "legen­de": ma­rele violonist Ion Voicu, supra­nu­mit "Pa­ga­nini", care ţi-a fost bunic. Şi po­vestea muzicală nu se opreşte aici. Tatăl tău este dirijorul şi politicianul Mădălin Voicu, iar fratele tău mai mare, Mă­dălin Voicu Jr., este un reputat pianist.

- Bunicul a remarcat de foarte devreme că aveam datele necesare unui bun vio­lonist, aşa că după ce am împlinit cinci ani, a început să mă dăscălească, să mă intro­ducă în studiul viorii. Ăsta a fost în­cepu­tul... După moartea lui, am intrat la Liceul de muzică "George Enescu", deşi multă vre­me mi s-a părut că nu-mi place acest instrument care mă ţinea ore în şir cu ar­cuşul în mână. Voiam şi eu să ies pe-afa­ră, să mă joc cu copiii, să mă plimb cu fetele... Abia la paisprezece ani s-a produs un declic şi am rea­li­zat că, deşi e foarte di­ficil de stu­diat, vioara chiar îmi plăcea. N-aş putea să-ţi dau o ex­pli­caţie pentru ce s-a în­tâm­plat, nu ştiu cum am ajuns aşa de brusc la con­­vin­ge­rea asta! Cert e că du­pă această "tre­zi­re", m-am pus cu bur­­ta pe carte, cu mul­tă pa­siu­ne şi cu o mare do­rinţă de a face per­for­manţă artistică. De altfel, nici nu aveam de ales. Cres­când, deve­ni­sem conştientă de valoarea muzicală a bunicului şi a tatei şi mă simţeam cumva datoare să nu dezamă­gesc. Mai ales că aşteptările profesorilor în ceea ce mă privea erau foarte mari.

- Când ai realizat că bunicul tău, care îţi pu­sese vioara în mână, era, de fapt, un mare mu­zician?

- Pe la nouă-zece ani, când la şcoală, sala de concerte a pri­mit numele lui şi cu a­ceastă ocazie a fost organizat şi un concert memorial. Abia atunci am înţeles că sunt ne­poata unei somităţi şi că toată lumea se aş­tepta ca şi eu să cânt la vioară excepţio­nal. O vreme m-am simţit des­tul de apăsată de pre­siunea acestor nume impo­zan­te din familie, al buni­cului şi al tatei, dar, ul­terior, mi-am dat seama că eu sunt eu şi că tre­buie să-i fac pe oameni să mă per­ceapă ca ata­re, ca pe o fiinţă de sine stă­tă­toare, şi-atunci m-am relaxat. Oricum, pre­siunea asta nu mi-a afectat niciodată sentimentul de mân­drie pe care îl am: că sunt nepoata lui Ion Voicu şi fiica lui Mădălin Voicu!

Muzică şi pupături

- Cum e să creşti într-o familie cu perso­nalităţi aşa de celebre?

- Celebritatea nu i-a împiedicat niciodată pe bu­nicul şi pe tata să fie cât se poate de normali şi de afectuoşi. Să fi putut vedea atmosfera din fa­milia noastră: multă dragoste, multă căldură, multă tan­dreţe, multe îmbrăţişări, un capitol la care cam­pion era tata. Când eram mică, mă pupa atât de în­focat, încât, de fie­care dată când mă "ştampila", eu mă şter­geam cu mâna pe obraz, iar el, amuzat, îmi zicea: "Iar te ştergi? Hai să te mai pup o dată!" (râde) Am crescut într-o ca­să vie - cu prie­teni, cu petreceri, cu glu­me, cu dans, cu mu­zică - aşa cum erau şi casele bunicilor. De altfel, vizitele în­tre noi erau nesfârşite: când mergeam noi la bunici, când veneau ei la noi... "Tataii", bunicul Ion Voicu, era, la rândul lui, un om foarte cald, blând, generos şi amuzant. Din păcate, a murit pe când eu aveam abia şapte ani, aşa că am destul de puţine amintiri cu el, însă cea mai pregnantă e aceea legată de ouăle de ciocolată. Când a început să mă înveţe să cânt la vioară, ca să mă impulsioneze, fie că inter­pretarea mea era co­rectă, fie că mai greşeam ceva, la sfârşit, Tataii mă ducea la un magazin aflat în vecini şi-mi cumpăra ouă de ciocolată, despre care ştia că erau preferatele mele. Iar când bunica îl admonesta, spunându-i: "Nu-i mai da ouă de ciocolată, că nu mai mănâncă la masă!", el îi răspundea cu un calm imperial: "Lasă, dragă, că a cântat bine! Merită fe­tiţa!". Şi dacă tot am pomenit-o, să-ţi povestesc şi de bunica. Ea se trage din familia Cantacuzino şi, în­tr-adevăr, îşi onorează originea: e o femeie manie­rată, extrem de elegantă, de o vastă cultură şi cu o atitu­dine re­gală. De altfel, porecla ei e "Contesa". Sau, mai degrabă a fost, fiindcă atunci când eram mică, nu puteam să-i spun Buni şi varianta cea mai apropiată pe care am reuşit s-o rostesc a fost Buti, iar apela­tivul acesta l-a preluat întreaga familie. Ceea ce nu a supărat-o, fiindcă are un simţ al umo­rului foarte dezvoltat. Ea a fost cea care s-a ocupat de mine şi mi-a pregătit apariţiile în societate, ea m-a învăţat noţiunile de bază din domeniul istoriei artei, dar tot ea m-a învăţat şi cum să mă rujez. (râde) Nici nu-i era greu să-mi captiveze atenţia, căci eram gata fascinată de pre­zen­ţa ei aşa de elegantă şi de deco­rul rafinat în care tră­ia: mobilă stil, porţelanuri, cărţi, tablouri etc. Şi azi, când merg la ea, parcă mi-e şi teamă să mă aşez pe canapea, căci e o piesă foarte valoroasă. (râde) În plus, e o co­lecţionară îm­păti­mi­tă. Are tot felul de mi­nuni: o co­lec­ţie de cutiuţe foarte pre­ţioasă, o colecţie de mănuşi din dan­telă, o alta de binocluri de operă... De fie­­care dată când ne vedem, o în­treb ce noi achi­ziţii a mai făcut, prilej cu care trecem în revistă un ve­ri­tabil inventar de artă.

- Din galeria de portrete a familiei Voicu nu pot lipsi mama şi tatăl tău...

- Mama era figura cea mai severă din familie: când îi auzeam paşii pe parchet, ştiam că vine la mi­ne să mă verifice sau să mă doje­nească. Ea a dus greul în ceea ce a privit educaţia mea. Tata, fiind ex­trem de ocupat, mă prelua doar seara: mă corecta când studiam la vioară şi avea grijă să n-o iau "raz­na", adică să nu mă machiez prea tare, să nu am fusta prea scurtă, să nu uit de mine prin cluburi. Ceea ce nici nu am făcut. Am început să ies în clu­buri după ce am împlinit optsprezece ani şi nici atunci în exces. Înainte aveam de făcut teme, de studiat la vioară, de repetat cu orchestra (orchestra "Ly­ceum Strings", a Liceului de muzică "George Enes­­cu")... În ce-l priveşte pe tata, el este un ade­vărat personaj: un om care mereu vrea să înveţe, să se perfecţioneze şi să se ţină în pas cu timpul, iar asta nu doar în domeniul muzicii, ci în toate sfe­rele culturale şi în tot ceea ce ţine de viaţă, în general... Mai puţin pe partea cu tehnica, pe care nu dă doi bani. De când îl bat la cap să-şi ia un telefon "nor­mal", mo­dern, cu touch­screen... El are un telefon "antic" şi abia ce a învăţat să dea sms-uri şi să pună smiley faces. (râde) E un om extraordinar de su­fletist şi de gene­ros, e genul care îşi dă literalmente cămaşa de pe el dacă întâlneşte un sărman, pe cineva aflat în nevoie. E foarte iu­bi­tor, foarte cald, foarte haios, dar are şi un soi de ner­vo­zitate, o formă de lipsă de răbdare, care se accen­tuează atunci când e obosit. Sau când îi e foame. O trăsătură pe care am moştenit-o şi eu - când ne e foa­me, nu te mai înţelegi cu noi. Lasă-ne să mân­căm ceva şi după aceea stăm de vorbă despre ce vrei tu.

Marea "trădare"

- Urmează o mare întrebare: cum se face că după o copilărie petrecută într-o casă plină de mu­zică, după ce ai absolvit un liceu cu profil muzical şi toată lumea îţi aştepta apariţia pe scena Ate­ne­ului, tu ai ales Facultatea de Jurnalism?

- Adevărul e şi mai crud! Am dat admitere la Con­servator şi am şi intrat - o instituţie în care accesul e foarte greu şi reuşita este comparabilă cu o adevărată victorie. Numai că, în paralel, fără ca tata să ştie, m-am înscris şi la Mediapro, la Regie de Teatru şi TV. Şi, un an de zile, am mers cu am­bele, în paralel. Dar după acel an, am decis că vreau să renunţ la Con­ser­vator, pentru că nu-mi plăcea at­mosfera. Totul era mult prea didactic şi monoton, mă simţeam îngrozitor de su­fo­cată, parcă am fi fost nu la şcoală, ci într-o închi­soa­re. Aşa că, într-o zi, l-am in­vitat pe tata la un res­tau­rant şi, în timp ce aşteptam mân­carea, i-am făcut anunţul. Mă gân­deam că o să ia foc, dar, spre marea mea sur­prindere, după o pauză de câteva secunde, foarte calm, m-a întrebat: "Da' de ce?". I-am explicat, l-am asigurat că, totuşi, nu vreau să aban­donez vioara şi atunci, la fel de calm, mi-a zis: "Bine! N-are niciun rost să mă opun, că tu, dacă nu vrei să faci ce­va, nu faci! Da' dacă renunţi la Con­ser­vator, ce faci în loc?". I-am expus pla­nul B, acela cu regia şi te­levi­ziunea, şi cu asta discuţia s-a încheiat.

- De unde pasiunea pen­tru televiziune?


- De mică eram fas­ci­nată de ştiri. Seara, când începea Jur­nalul, eu şi bunicul eram ne­dezlipiţi din faţa te­le­vizo­ru­lui. Apoi, de două ori am fost în platoul emisiunii "Du­mi­nica în familie", a Mihaelei Ră­dulescu. Fu­sese invitat tata şi m-a luat şi pe mine. Mi-am dat seama că mă simţeam cât se poate de relaxată printre ca­mere de filmat şi reflectoare, că-mi plăcea forfota din cu­lise, dar şi de pe platou... Aşa m-a cu­prins pasiunea. Ca ata­re, după ce-am terminat cu Con­­­servatorul, am continuat la Mediapro şi, după încă un an, am dat ad­mitere şi la Uni­ver­sita­tea Hyperion, la Jurna­lism Radio şi TV, unde am şi absolvit. În paralel cu şcoala, în 2008, m-am angajat la MTV. Apoi m-am mutat la "Music Channel", unde pre­zen­tam şti­rile mu­zicale şi mondene, dar şi un "Top La­ti­no", după care am făcut pauză un an, pentru ca apoi să revin, angajându-mă la "Dolce Sport", unde am avut o emisiune a mea. Şi de-acolo am ajuns aici, la TVR1, unde-mi place cel mai mult, fiindcă am cel mai mult de învăţat.

- Eşti coprezentatoare a emisiunii "Se zice că...". Ce te "ademeneşte" în ceea ce faci?
- Proiectul acesta a venit ca o provocare pen­tru mine. Este mult mai complex şi mai di­ficil decât toate cele anterioare. Mi-am dorit mult o emisiune a cărei ştachetă să fie mai sus decât ceea ce am cu­noscut eu până acum. Punc­tual, "Se zice că..." are un format de tip ma­ga­zin, cu subiecte de discuţie variate, care implică multă documentare din partea mea, şi invitaţi de calitate, de la care am ce învăţa.

- Cu vioara ce-ai mai făcut? Ai pus-o în cui? Ţi-ar fi oferit un destin special...

- Continuu să studiez la vioară, deşi într-un ritm mai lejer. Şi chiar am în minte două proiecte: un recital, îm­preună cu fra­tele meu, Mădălin Voicu Jr., eu la vioa­ră, şi el la pian, dar şi un concert cu orchestră şi cu ta­ta dirijor. Pe de altă parte, m-a bătut gân­dul să încep să cânt şi cu vocea. Îmi place foarte mult să cânt! Am, totuşi, nişte reţi­neri, căci nu-mi place felul în care funcţio­nează in­dustria muzicii din România şi mai ales pers­pec­tiva asupra artiştilor. E o viziune superfi­cială, lipsită de respect, nu se ia în con­side­rare valoarea, ci, mai cu­rând, mon­de­nitatea personajului.

Despre iubire, cu drag

- Pe agenda dorin­ţelor tale mai există pri­o­rităţi?

- Da, mai am o pa­siune înrădăcinată a­dânc: călătoriile. Îmi pla­ce să vântur lu­mea, să descopăr locuri şi oameni noi, cu cât mai diverşi ca structură, cu atât mai bine. Nu pot să rezist acestei che­mări a ne­cunoscutului! E ceva mai presus de mine. Supre­mul vis ar fi să fac înconjurul pă­mântului, deşi nu nea­părat în balon! În rest, viaţa mea e plină de prio­rităţi normale: di­mine­ţi­le, încerc să-mi impun să mă­nânc câte ceva (eu n-aş mânca de­loc, dar ştiu că aşa e sănătos), apoi ies la plimbare cu căţe­luşa mea, Dolly, care e cea mai mi­nunată din tot uni­versul, după care merg la sală sau alerg în parc, în funcţie de stare, apoi, merg la televiziune sau, dacă am liber, mă uit la nişte seriale pe care le urmă­resc cu asiduitate ori ies cu pri­etenele mele în oraş. Iar în week-end-uri, merg la o cafea în Cen­­trul Vechi, într-un club sau, dacă apare vreun film bun, la cine­ma­tograf. Asta, când nu plec din Bucureşti.

- Dragostea nu figurează în agenda ta? La 26 de ani, ar trebui să fie prima dintre pri­orităţi...

- Chiar este, vizează tot timpul locul întâi. (râde) Iu­bi­rea e cea mai importantă pen­tru mi­ne, nu cred c-aş putea să exist fă­ră ea. Mie, senti­mentul de iu­bire, faptul de a iubi pe cineva şi de a mă şti iubită, îmi dă o stare de linişte, de beatitu­dine şi îmi dă echilibru. Fi­reş­te, sunt conştientă că nu în­tot­deauna poveştile de iubire au final fericit. Există şi eşecuri, lacrimi şi suferinţă. Dar cine nu riscă nu câştigă! Dragostea ca-n filme nu se găseşte pe toate dru­­murile, deşi do­rinţele mele nu sunt ieşite din co­mun: am nevoie de un om iu­bitor, cald, în­ţele­gă­tor, blând, ca­re să ţină cu casa, care s-o iu­bească pe Dolly şi, obligatoriu, ca­re să nu mă mintă. Min­ciu­na e incom­pa­tibilă cu ideea de cu­plu, nu o to­le­rez sub nicio for­mă. Da­că m-ai min­ţit, s-a ter­­mi­nat. Adevă­rul, ori­­cât de dureros, e de pre­ferat min­ciu­nii.

- Şi actualul tău prieten are toate a­ces­te ca­lităţi?

- Le are pe majo­ri­tatea. (râde)

- Tatăl tău, dom­nul Mădălin Voicu, s-a arătat mereu mân­dru de apar­te­nen­ţa sa la etnia ţi­gă­­neas­că. Subscrii la ea şi tu sau această încren­gătură te stân­jeneş­te?

- Nu mă stânjeneşte deloc, dimpotrivă, ader la ea, deşi la mine sângele ţigănesc e mai diluat, adică apartenenţa mea la această etnie e într-un raport de doar o pătrime. Însă niciodată nu am ascuns lucrul ăsta şi niciodată nu m-am simţit ruşinată. Mi s-a părut ceva firesc, mai ales că am fost crescută cu cre­dinţa că oamenii buni şi cinstiţi sunt buni şi cinstiţi indiferent de etnie, aşa cum oamenii răi şi ne­cinstiţi sunt răi şi ne­cinstiţi indiferent de etnie. E adevărat că imaginea rro­milor, la modul gene­ral, nu e una tocmai po­zitivă, dar asta se dato­rează faptului că "uscă­turile" au fost mai vizi­bile decât "vârfu­rile". Există o mulţime de rromi sau ţigani, cum vrei să le spui, care sunt corecţi, educaţi, cu bun simţ. Cred că ar fi mai util, pentru noi toţi, să nu mai jude­căm oamenii aşa, la grămadă, şi nu doar în alb şi negru.

- Crezi că sfertul ăsta de sânge ţigănesc ţi-a dăruit ceva special?

- Ţiganii sunt foarte sufletişti, foarte iubitori şi extraordinar de ataşaţi de ideea de familie. E posibil ca moştenirea aceasta să fi întărit aceste trăsături ale familiei noastre.

- Pentru cei care citesc acest interviu ai vreo reţetă de viaţă?

- "Totul se întâmplă cu un mo­tiv" - ăsta e prin­ci­piul meu. Sunt sigură că, ceea ce gândeşti, aia ţi se întâmplă. Întotdeauna încerc să mă văd în contexte pozitive, ca să atrag realităţi pozitive.