Bunicul și vioara
- Profesia ta de prezentatoare TV împinge în umbră o parte extrem de frumoasă a vieții tale, pe care aș vrea s-o evoci pentru cititorii revistei noastre. La "bază", tu ești violonistă, urmașă directă, pe linie de familie, a unei "legende": marele violonist Ion Voicu, supranumit "Paganini", care ți-a fost bunic. Și povestea muzicală nu se oprește aici. Tatăl tău este dirijorul și politicianul Mădălin Voicu, iar fratele tău mai mare, Mădălin Voicu Jr., este un reputat pianist.
- Bunicul a remarcat de foarte devreme că aveam datele necesare unui bun violonist, așa că după ce am împlinit cinci ani, a început să mă dăscălească, să mă introducă în studiul viorii. Ăsta a fost începutul... După moartea lui, am intrat la Liceul de muzică "George Enescu", deși multă vreme mi s-a părut că nu-mi place acest instrument care mă ținea ore în șir cu arcușul în mână. Voiam și eu să ies pe-afară, să mă joc cu copiii, să mă plimb cu fetele... Abia la paisprezece ani s-a produs un declic și am realizat că, deși e foarte dificil de studiat, vioara chiar îmi plăcea. N-aș putea să-ți dau o explicație pentru ce s-a întâmplat, nu știu cum am ajuns așa de brusc la convingerea asta! Cert e că după această "trezire", m-am pus cu burta pe carte, cu multă pasiune și cu o mare dorință de a face performanță artistică. De altfel, nici nu aveam de ales. Crescând, devenisem conștientă de valoarea muzicală a bunicului și a tatei și mă simțeam cumva datoare să nu dezamăgesc. Mai ales că așteptările profesorilor în ceea ce mă privea erau foarte mari.
- Când ai realizat că bunicul tău, care îți pusese vioara în mână, era, de fapt, un mare muzician?
- Pe la nouă-zece ani, când la școală, sala de concerte a primit numele lui și cu această ocazie a fost organizat și un concert memorial. Abia atunci am înțeles că sunt nepoata unei somități și că toată lumea se aștepta ca și eu să cânt la vioară excepțional. O vreme m-am simțit destul de apăsată de presiunea acestor nume impozante din familie, al bunicului și al tatei, dar, ulterior, mi-am dat seama că eu sunt eu și că trebuie să-i fac pe oameni să mă perceapă ca atare, ca pe o ființă de sine stătătoare, și-atunci m-am relaxat. Oricum, presiunea asta nu mi-a afectat niciodată sentimentul de mândrie pe care îl am: că sunt nepoata lui Ion Voicu și fiica lui Mădălin Voicu!
Muzică și pupături
- Cum e să crești într-o familie cu personalități așa de celebre?
- Celebritatea nu i-a împiedicat niciodată pe bunicul și pe tata să fie cât se poate de normali și de afectuoși. Să fi putut vedea atmosfera din familia noastră: multă dragoste, multă căldură, multă tandrețe, multe îmbrățișări, un capitol la care campion era tata. Când eram mică, mă pupa atât de înfocat, încât, de fiecare dată când mă "ștampila", eu mă ștergeam cu mâna pe obraz, iar el, amuzat, îmi zicea: "Iar te ștergi? Hai să te mai pup o dată!" (râde) Am crescut într-o casă vie - cu prieteni, cu petreceri, cu glume, cu dans, cu muzică - așa cum erau și casele bunicilor. De altfel, vizitele între noi erau nesfârșite: când mergeam noi la bunici, când veneau ei la noi... "Tataii", bunicul Ion Voicu, era, la rândul lui, un om foarte cald, blând, generos și amuzant. Din păcate, a murit pe când eu aveam abia șapte ani, așa că am destul de puține amintiri cu el, însă cea mai pregnantă e aceea legată de ouăle de ciocolată. Când a început să mă învețe să cânt la vioară, ca să mă impulsioneze, fie că interpretarea mea era corectă, fie că mai greșeam ceva, la sfârșit, Tataii mă ducea la un magazin aflat în vecini și-mi cumpăra ouă de ciocolată, despre care știa că erau preferatele mele. Iar când bunica îl admonesta, spunându-i: "Nu-i mai da ouă de ciocolată, că nu mai mănâncă la masă!", el îi răspundea cu un calm imperial: "Lasă, dragă, că a cântat bine! Merită fetița!". Și dacă tot am pomenit-o, să-ți povestesc și de bunica. Ea se trage din familia Cantacuzino și, într-adevăr, își onorează originea: e o femeie manierată, extrem de elegantă, de o vastă cultură și cu o atitudine regală. De altfel, porecla ei e "Contesa". Sau, mai degrabă a fost, fiindcă atunci când eram mică, nu puteam să-i spun Buni și varianta cea mai apropiată pe care am reușit s-o rostesc a fost Buti, iar apelativul acesta l-a preluat întreaga familie. Ceea ce nu a supărat-o, fiindcă are un simț al umorului foarte dezvoltat. Ea a fost cea care s-a ocupat de mine și mi-a pregătit aparițiile în societate, ea m-a învățat noțiunile de bază din domeniul istoriei artei, dar tot ea m-a învățat și cum să mă rujez. (râde) Nici nu-i era greu să-mi captiveze atenția, căci eram gata fascinată de prezența ei așa de elegantă și de decorul rafinat în care trăia: mobilă stil, porțelanuri, cărți, tablouri etc. Și azi, când merg la ea, parcă mi-e și teamă să mă așez pe canapea, căci e o piesă foarte valoroasă. (râde) În plus, e o colecționară împătimită. Are tot felul de minuni: o colecție de cutiuțe foarte prețioasă, o colecție de mănuși din dantelă, o alta de binocluri de operă... De fiecare dată când ne vedem, o întreb ce noi achiziții a mai făcut, prilej cu care trecem în revistă un veritabil inventar de artă.
- Din galeria de portrete a familiei Voicu nu pot lipsi mama și tatăl tău...
- Mama era figura cea mai severă din familie: când îi auzeam pașii pe parchet, știam că vine la mine să mă verifice sau să mă dojenească. Ea a dus greul în ceea ce a privit educația mea. Tata, fiind extrem de ocupat, mă prelua doar seara: mă corecta când studiam la vioară și avea grijă să n-o iau "razna", adică să nu mă machiez prea tare, să nu am fusta prea scurtă, să nu uit de mine prin cluburi. Ceea ce nici nu am făcut. Am început să ies în cluburi după ce am împlinit optsprezece ani și nici atunci în exces. Înainte aveam de făcut teme, de studiat la vioară, de repetat cu orchestra (orchestra "Lyceum Strings", a Liceului de muzică "George Enescu")... În ce-l privește pe tata, el este un adevărat personaj: un om care mereu vrea să învețe, să se perfecționeze și să se țină în pas cu timpul, iar asta nu doar în domeniul muzicii, ci în toate sferele culturale și în tot ceea ce ține de viață, în general... Mai puțin pe partea cu tehnica, pe care nu dă doi bani. De când îl bat la cap să-și ia un telefon "normal", modern, cu touchscreen... El are un telefon "antic" și abia ce a învățat să dea sms-uri și să pună smiley faces. (râde) E un om extraordinar de sufletist și de generos, e genul care își dă literalmente cămașa de pe el dacă întâlnește un sărman, pe cineva aflat în nevoie. E foarte iubitor, foarte cald, foarte haios, dar are și un soi de nervozitate, o formă de lipsă de răbdare, care se accentuează atunci când e obosit. Sau când îi e foame. O trăsătură pe care am moștenit-o și eu - când ne e foame, nu te mai înțelegi cu noi. Lasă-ne să mâncăm ceva și după aceea stăm de vorbă despre ce vrei tu.
Marea "trădare"
- Urmează o mare întrebare: cum se face că după o copilărie petrecută într-o casă plină de muzică, după ce ai absolvit un liceu cu profil muzical și toată lumea îți aștepta apariția pe scena Ateneului, tu ai ales Facultatea de Jurnalism?
- Adevărul e și mai crud! Am dat admitere la Conservator și am și intrat - o instituție în care accesul e foarte greu și reușita este comparabilă cu o adevărată victorie. Numai că, în paralel, fără ca tata să știe, m-am înscris și la Mediapro, la Regie de Teatru și TV. Și, un an de zile, am mers cu ambele, în paralel. Dar după acel an, am decis că vreau să renunț la Conservator, pentru că nu-mi plăcea atmosfera. Totul era mult prea didactic și monoton, mă simțeam îngrozitor de sufocată, parcă am fi fost nu la școală, ci într-o închisoare. Așa că, într-o zi, l-am invitat pe tata la un restaurant și, în timp ce așteptam mâncarea, i-am făcut anunțul. Mă gândeam că o să ia foc, dar, spre marea mea surprindere, după o pauză de câteva secunde, foarte calm, m-a întrebat: "Da' de ce?". I-am explicat, l-am asigurat că, totuși, nu vreau să abandonez vioara și atunci, la fel de calm, mi-a zis: "Bine! N-are niciun rost să mă opun, că tu, dacă nu vrei să faci ceva, nu faci! Da' dacă renunți la Conservator, ce faci în loc?". I-am expus planul B, acela cu regia și televiziunea, și cu asta discuția s-a încheiat.
- De unde pasiunea pentru televiziune?
- De mică eram fascinată de știri. Seara, când începea Jurnalul, eu și bunicul eram nedezlipiți din fața televizorului. Apoi, de două ori am fost în platoul emisiunii "Duminica în familie", a Mihaelei Rădulescu. Fusese invitat tata și m-a luat și pe mine. Mi-am dat seama că mă simțeam cât se poate de relaxată printre camere de filmat și reflectoare, că-mi plăcea forfota din culise, dar și de pe platou... Așa m-a cuprins pasiunea. Ca atare, după ce-am terminat cu Conservatorul, am continuat la Mediapro și, după încă un an, am dat admitere și la Universitatea Hyperion, la Jurnalism Radio și TV, unde am și absolvit. În paralel cu școala, în 2008, m-am angajat la MTV. Apoi m-am mutat la "Music Channel", unde prezentam știrile muzicale și mondene, dar și un "Top Latino", după care am făcut pauză un an, pentru ca apoi să revin, angajându-mă la "Dolce Sport", unde am avut o emisiune a mea. Și de-acolo am ajuns aici, la TVR1, unde-mi place cel mai mult, fiindcă am cel mai mult de învățat.
- Ești coprezentatoare a emisiunii "Se zice că...". Ce te "ademenește" în ceea ce faci?
- Proiectul acesta a venit ca o provocare pentru mine. Este mult mai complex și mai dificil decât toate cele anterioare. Mi-am dorit mult o emisiune a cărei ștachetă să fie mai sus decât ceea ce am cunoscut eu până acum. Punctual, "Se zice că..." are un format de tip magazin, cu subiecte de discuție variate, care implică multă documentare din partea mea, și invitați de calitate, de la care am ce învăța.
- Cu vioara ce-ai mai făcut? Ai pus-o în cui? Ți-ar fi oferit un destin special...
- Continuu să studiez la vioară, deși într-un ritm mai lejer. Și chiar am în minte două proiecte: un recital, împreună cu fratele meu, Mădălin Voicu Jr., eu la vioară, și el la pian, dar și un concert cu orchestră și cu tata dirijor. Pe de altă parte, m-a bătut gândul să încep să cânt și cu vocea. Îmi place foarte mult să cânt! Am, totuși, niște rețineri, căci nu-mi place felul în care funcționează industria muzicii din România și mai ales perspectiva asupra artiștilor. E o viziune superficială, lipsită de respect, nu se ia în considerare valoarea, ci, mai curând, mondenitatea personajului.
Despre iubire, cu drag
- Pe agenda dorințelor tale mai există priorități?
- Da, mai am o pasiune înrădăcinată adânc: călătoriile. Îmi place să vântur lumea, să descopăr locuri și oameni noi, cu cât mai diverși ca structură, cu atât mai bine. Nu pot să rezist acestei chemări a necunoscutului! E ceva mai presus de mine. Supremul vis ar fi să fac înconjurul pământului, deși nu neapărat în balon! În rest, viața mea e plină de priorități normale: diminețile, încerc să-mi impun să mănânc câte ceva (eu n-aș mânca deloc, dar știu că așa e sănătos), apoi ies la plimbare cu cățelușa mea, Dolly, care e cea mai minunată din tot universul, după care merg la sală sau alerg în parc, în funcție de stare, apoi, merg la televiziune sau, dacă am liber, mă uit la niște seriale pe care le urmăresc cu asiduitate ori ies cu prietenele mele în oraș. Iar în week-end-uri, merg la o cafea în Centrul Vechi, într-un club sau, dacă apare vreun film bun, la cinematograf. Asta, când nu plec din București.
- Dragostea nu figurează în agenda ta? La 26 de ani, ar trebui să fie prima dintre priorități...
- Chiar este, vizează tot timpul locul întâi. (râde) Iubirea e cea mai importantă pentru mine, nu cred c-aș putea să exist fără ea. Mie, sentimentul de iubire, faptul de a iubi pe cineva și de a mă ști iubită, îmi dă o stare de liniște, de beatitudine și îmi dă echilibru. Firește, sunt conștientă că nu întotdeauna poveștile de iubire au final fericit. Există și eșecuri, lacrimi și suferință. Dar cine nu riscă nu câștigă! Dragostea ca-n filme nu se găsește pe toate drumurile, deși dorințele mele nu sunt ieșite din comun: am nevoie de un om iubitor, cald, înțelegător, blând, care să țină cu casa, care s-o iubească pe Dolly și, obligatoriu, care să nu mă mintă. Minciuna e incompatibilă cu ideea de cuplu, nu o tolerez sub nicio formă. Dacă m-ai mințit, s-a terminat. Adevărul, oricât de dureros, e de preferat minciunii.
- Și actualul tău prieten are toate aceste calități?
- Le are pe majoritatea. (râde)
- Tatăl tău, domnul Mădălin Voicu, s-a arătat mereu mândru de apartenența sa la etnia țigănească. Subscrii la ea și tu sau această încrengătură te stânjenește?
- Nu mă stânjenește deloc, dimpotrivă, ader la ea, deși la mine sângele țigănesc e mai diluat, adică apartenența mea la această etnie e într-un raport de doar o pătrime. Însă niciodată nu am ascuns lucrul ăsta și niciodată nu m-am simțit rușinată. Mi s-a părut ceva firesc, mai ales că am fost crescută cu credința că oamenii buni și cinstiți sunt buni și cinstiți indiferent de etnie, așa cum oamenii răi și necinstiți sunt răi și necinstiți indiferent de etnie. E adevărat că imaginea rromilor, la modul general, nu e una tocmai pozitivă, dar asta se datorează faptului că "uscăturile" au fost mai vizibile decât "vârfurile". Există o mulțime de rromi sau țigani, cum vrei să le spui, care sunt corecți, educați, cu bun simț. Cred că ar fi mai util, pentru noi toți, să nu mai judecăm oamenii așa, la grămadă, și nu doar în alb și negru.
- Crezi că sfertul ăsta de sânge țigănesc ți-a dăruit ceva special?
- Țiganii sunt foarte sufletiști, foarte iubitori și extraordinar de atașați de ideea de familie. E posibil ca moștenirea aceasta să fi întărit aceste trăsături ale familiei noastre.
- Pentru cei care citesc acest interviu ai vreo rețetă de viață?
- "Totul se întâmplă cu un motiv" - ăsta e principiul meu. Sunt sigură că, ceea ce gândești, aia ți se întâmplă. Întotdeauna încerc să mă văd în contexte pozitive, ca să atrag realități pozitive.