Fluierele cu stele şi sori

- Risipiţi prin satele de pe crestele Munţilor Orăştiei, nouă bătrâni fluieraşi mai păstrează astăzi obiceiurile vechilor daci, cărora le sunt urmaşi, chiar pe vetrele unde au locuit. În cântecele lor, la fel de vechi ca şi lumea, s-a păstrat o simplitate şi o lumină care azi s-au pierdut. I-am întâlnit pe câţiva dintre ei şi i-am ascultat. Fluierele lor, împodobite cu sori şi stele, spun povestea unui Paradis pierdut. A unei Românii în care ne-ar fi plăcut să trăim, dar pe care, din păcate, nu o mai găsim decât în amintiri. Şi în "zicerile" la fluier ale câtorva bătrâni -

BABU ION. Cântece pentru păsări şi brazi

"Asta-i prima zicere pe care am învăţat-o la flu­ieră. Se cheamă «De-a merge după oi»", îmi spune Babu Ion şi apoi tace. Stă aşa, cu privirea pierdută pe muntele ce se vede prin ferestruica deschisă a odăii. Aşezat pe masă, în faţa lui, fluierul e îmbrăcat într-o folie de alamă răsucită în spirale, încrustată cu sori şi stele mărunte. Străluceşte ca aurul, şi patina celor peste o sută de ani îl face să pară un obiect ritualic, ce urmează să deschidă porţile altor lumi. Poate de-asta şi stă Babu Ion cu palmele aşezate pe masă, de parcă ar urma să facă o metanie. Mâinile lui, ţepene de muncile grele de-o viaţă, au pielea arsă de soare şi vânturi. Sunt crăpate ca nişte scoarţe de copac, cu degetele groase şi răşchirate. Tot cu pri­virea aţintită departe, spre zarea largă a ferestrei, bătrânul ia fluierul şi îl duce la gură. Degetele încep să se mişte peste stele şi sori şi un murmur duios începe să creas­că, ca un fior, prin aerul subţire de pri­mă­vară, încărcat de miro­sul pomilor înfloriţi. Porţile altor lumi s-au deschis şi Ion este din nou un copil, un fecio­raş bălai, ce duce mieii la păscut în zorii zilei. Oile sunt deja sus, în munte, doar mieii au rămas în ocol. Trebuie duşi la păscut până ce soarele răsare, căci după ce razele lui ating iarba, mieii nu o mai mănâncă. O oaie bătrână conduce cioporul de miei, şi Ion păşeşte în urma lor, cântând la fluier prima me­lodie învăţată de la un bă­trân din sat. Are pe cap un clop ciobănesc mic şi ne­gru, o cămaşă albă, încinsă cu sfoară, peste care poartă o vestă de lână. Cântecul lui sună acum ca şi atunci, plutind pe deasupra pă­mântului, peste miei şi peste florile înflorite, peste iarba crudă, trezită de primă­vară. Lumile se amestecă, sunt toate deodată, Babu Ion e şi copilul cu clop, şi bătrânul de-acum. O viaţă topită într-un cântec.
"Am pchicat într-o zi şi am rupt fluiera. Fai, ce jele o fo pe mine! Cât am plâns! Că mai crescusem şi trebuia să merg cu oile în munte, şi eu fără flu­ieră nu mă vedeam dus. Aşa că tata mi-o comandat o flu­ieră nouă. Îi făcusem o dublură la căptuşeală, aici, pe partea stângă, lângă inimă şi numa aici o purtam, la piept. Învăţasem de la un bă­trân, aşa, cam cum sunt eu acum, alte şi alte ziceri, şi după ce am primit flu­iera nouă, abia aşteptam să plec cu oile. Când am pornit, tăt pe lângă păduri mergeam, că îmi plăcea cum răsună cântecul meu. Şi păsările veneau după mine, tot din brad în brad, să mă asculte. Când mă opream eu, începeau ele să ciricăiască şi să ciripeas­că şi eu cântam de dragul lor şi ele de dragul meu. Şi tăt aşa turluiam ziua întreagă, în urma oilor, şi vântul doar adia, dar mie mi se părea că fagii hăi mai bă­trâni şi cetina toată se legănau după cântecul meu şi izvoarele se mai domoleau ca să mă audă pe mine. Că eram tânăr şi lor le cântam şi mi se părea că toată suflarea numa pe mine mă ascultă şi eu îs alesul mun­telui. Când găseam câte un crâng, numa' ce mă opream, mă sprijineam în botă şi începeam să-i zic în fluier. Ce fain era să văd oile cum odată se li­niştesc şi mâncă şi m-ascultă!"
Şi iarăşi începe Babu Ion să zică la fluieră, şi parcă toată frumuseţea de-atunci se revarsă din văzduhuri peste noi. Se întâmpla ca prin pădure să se audă câteo­dată şi fluierul altui cioban, şi-atunci Ion zicea una şi mai întoarsă, şi mai învârtită, cât să nu se poată nimeni ţine după el. Şi tot aşa, până noaptea târziu, când, după mulsul oilor, se culcau toţi la stână, în jurul focului. Dar dacă ursul sau lupii se apropiau, începeau câinii să bată. Atunci Ion se trezea în mij­lo­cul nopţii şi înte­ţea focul şi striga la ei. Scotea fluierul şi începea să zică încetişor, şi rămânea lângă foc, până dimineaţa. "Era linişte, se vedeau stelele aşe, să pui mâna pă ele, şi focul te încălzea şi undeva ştiai că te-ascultă o băciţă în coliba ei. Te-apuca, aşe, un foc din piept, şi îl suflai în fluieră, de parcă direct în stele îl suflai, şi ele parcă-parcă licăre mai tare. Câteodată era lună plină tătă noaptea. Se vedea tăt-tăt ce se miş­ca pe poiană şi pe mun­te. Ooo, de câte ori vedeam ursu, cum tăt se apropie, şi îl lă­sam să vină binişor. Câteodată se băga pâ­nă aproape, de ne aler­ga caii şi vacile, şi eu luam câte o croambă (creangă) din foc şi aruncam după el, că altfel nu-l potoleam."
Oricât de vesel ar cân­ta Babu Ion, melo­diile lui sunt domolite, au în adân­curi un fir de dor ce le ţi­ne legate de o tristeţe ne­sfâr­şită. Nu închide nicio­dată ochii când cântă. Îi ţi­ne larg deschişi, pri­veşte me­reu undeva, în depăr­tare. O privire senină, cu­ră­ţată poate de traiul acela simplu şi greu, pe munţi, doar cu oile, o privire cură­ţată în ver­dele adânc al pădu­rilor, în liniştea plaiu­rilor suspen­date între cer şi pământ, sub pul­berea tainică a lunii.
- Era frumos pe-atunci? îl întreb.
- Oi, Doamne! Atâta era de frumos... Mai frumos decât îţi cânt eu! Poate că asta ne-o împins până la anii ăştia, de-am trăit atâta, eu mai am numa câtva şi ajung la 80.
- La fluier când mai cântaţi?
- Când am timp. Când n-am timp şi mă sfădeşte muierea că de ce stau degeaba, merg şi lucru prin curte şi fluier aşe, din gură. Noi aşe am fost învăţaţi aicea, să facem totul în cântec, aşa o fo traiul nostru. Când merg după vaci, cânt şi... trece.
- Ce să treacă, Babule?
- Trece timpu, doru... uit că-s bătrân...
Cu cântecele lui Babu Ion în suflet am pornit din nou prin munţii dacilor. Pe dru­murile de piatră şi pământ, apoi pe potecile abia ghicite, pe lângă casele de lemn pără­site şi cotropite de păduri, prin curţi năpă­dite de buruieni hulpave şi încolăcite flă­mând pe ziduri şi ferestre. Pe la Strugari, pe la Scîrna, pe la Şteaua Mică. Pădurea, de un verde nou, intens, mă înghiţea de fie­care dată în pântecul ei, ca al unui peşte ver­­de şi uriaş, ce zbura printre nori, dea­supra munţilor, amestecând în unduirile lui stolurile de fluturi albi cu florile de cireş săl­ba­tic, iarba de la pi­cioa­­rele mele cu mu­gu­rii cren­gilor ce se uneau dea­supra, în bolţi. Şi când zborul s-a ter­mi­nat, am ajuns pe Valea Rea, departe de drumul principal, printre case ce stă­teau risipite în cotloanele muntelui.

MIHAI ALIONESCU. Hore şi şezători

Am nimerit la Mihai Alionescu, un alt bătrân dintre ultimii fluieraşi ai Munţilor Orăştiei. N-a trebuit să îl rog prea mult, şi fluierul a început să răsune sub imensitatea albastră a primăverii. Cântecul lui avea ceva de basm. Era incredibil cum lemnul acela de prun, preschimbat în fluier, îmi desena atât de clar în suflet ceva greu de pus în cuvinte. Notele acelea duioase conturau aievea poveşti, întâmplări, înţelesuri uitate ale lumii vechilor daci, şi poate chiar de mai-nainte. Un instrument fermecat, care odată pornit, revărsa întreg trecutul.
"Îi cântec şi nu-i cântec. E de fapt viaţa noastră. Am cântat acu «Munte, munte, brad frumos». Aşa vorbeam noi cu muntele şi cu brazii şi ei ne răspun­deau, eram una cu ei. Pe noi ne cunoşteau, ne ştiau bucuriile şi supărările şi tătă viaţa. Că meream la făcut de fân câte 20 de ficiori, zece lucrau şi ofta iarba la fiecare coasă, şi zece zâceau la fluieră. Apoi schim­bam şi coseau hăi hodiniţi şi ziceau din fluieră co­saşii. Tăt aşa merea lucru'. Apăi, când făceam nedee, noi tăt hoream şi jucam numai după fluiere! Numa' ce vedeai de Paştele Mic cum încep să coboare fetele şi feciorii de prin Tîrsa, de prin Luncani, de prin Runc. Unii erau călare, alţii pe jos. Se umpleau dea­lurile şi pote­cile de cămeşile lor albe, care tăt cobo­rau în va­le. Că aşa se purta pe-atunci, că­meşi albe, cusute numai cu negru, pe la mâneci şi pe la gulere, ţesute în casă. Şi fe­tele străluceau de frumuseţe, erau ca florile, şi jucau uşu­rel, tăt cu ochii plecaţi, şi flă­căii frământau pământu' de numa'. Sâmbătă seara se fă­cea joc, duminica după sluj­bă se făcea iar. Cântam 3-4 fluieraşi pe rând şi lumea juca. Pentru unii tre­buia mai aspru, pentru alţii mai... len­to, aşe. Strigau pe dealuri strigături, sau cum se zice, minciuni. «I-auzi mândră, cucu cântă, ieşi afară de-l ascultă!». Sau «Ţine Doamne vara lungă, să mai ies odat în luncă, s-aud brazii vojoind, moaţele-n frun­ză cântând, şi mândra la boi mânând!». Pe-atunci se făcea clacă şi oamenii lucrau împreună, femeile aduceau ghemele lucrate cu flori pe ele, stăteam la curăţat de cucuruz până noaptea târziu, la flăcăruia lămpii, şi altfel se legau discuţiile şi altfel se cunoş­teau oamenii între ei, că nu era pe-atunci să lucri pe bani pentru altu, numa' din omenie."
Nu e de ajuns să înveţi notele acelor cântece, nu e de ajuns să ştii pe ce găuri ale fluierului să ţii degetele. Bătrânii cântă aşa cum trăiesc, cântecele nu sunt doar melodii, e chiar viaţa lor, aşa trăiau. O viaţă în care fie­care lucru e o poveste, o întâmplare care nu se poate uita. De pildă, facerea unui ciubăr. Secretul unui ciu­băr ros de timp, în care se ascunde rânduiala simplă şi smerită a vieţii, aşa cum noi astăzi nu mai ştim sau nu mai avem curajul să o trăim.
"Ciubărul ăsta l-am făcut eu cu tata", spune ba­dea Mihai. "Mi-aduc aminte ca acu'. Ne-am pornit în zori. Tata o făcut o rugăciune înainte, ca Dumnezău să îngăduie ceea ce vrem noi. Eram în postul Crăciu­nului şi în zilele acelea aveam blide anume, în care nu se mânca niciodată de dulce. Am luat desajii ţesuţi de mama, i-am pus pe cal şi am pornit la pădure. Acolo, tata a început să caute un brad, nici mai mare, nici mai mic decât ne trebuia. Şi numa' îi ciocănea să audă cum sună, că hăl de era bun trebuia să sune într-un anume fel. Şi când a zis care-i bun, ne-am pus în faţa lui şi am mai zis o rugăciune. Şi către Dumne­zău, şi către brad. Abia apoi am îndrăznit să îl tăiem. L-am făcut boace, aşe, cam la doi coţi, şi le-am încăr­cat în desaji, pe cal, şi aşe le-am adus acasă, eu tăt zicând din fluieră, în urma calului. Aici tata le-a curăţat şi le-a legat cu cercuri tăt de lemn şi aşe s-o făcut un ciubăr şi ne-am folosit de el şi ne-am bucurat de el până azi".
Deşi ar putea să aleagă traiul mai uşor de la oraş, unde are copii şi nepoţi, Mihai Alionescu nu vrea în ruptul capului să plece din cleanţurile sălbăticite ale munţilor. Acolo e casa lui. Încă mai ţine animale şi face fânul, deşi a trecut de 70 de ani. Stă iarna în­trea­gă în munte, cu soţia, şi se bucură când mai apu­că încă o primăvară. Gă­leata cu apă de la izvor o duc acum din două dru­muri. Degetele, când crapă până la sânge, şi le unge cu răşi­nă de brad. Pun bu­cate deo­parte, pentru co­piii de la oraş, că "mân­carea-i tă­tă otrăvită, şi până şi la apă or îm­blat." E seară şi nevasta lui badea Mihai se aude stri­gând pe dealuri: "Pui, pui, pui, puuuuuui!".

DOINEL. Învârtitele tinereţii

Cel mai tânăr dintre cei ce mai ştiu a cânta la fluier vechile ziceri este Doinel. Stă în Bobaia, un sat risipit sub munte, de la Boşorod în sus. Are o casă mare, în­conjurată de grădini, cu şu­ră şi staul de oi. Cumva, gospodăria lui mi-a dat ima­ginea felului în care trăiau oamenii odată pe aici. Nu doar pentru că locuiesc îm­preună trei generaţii - pă­rinţii lui, el şi soţia şi copiii lor, ci pentru că într-o rân­duială a lo­cului, moştenită şi respec­tată, au tot ce le trebuie în vârful muntelui, un cheag omenesc obţi­nut prin mun­că grea, de dimineaţa şi până seara. Ţin vaci, porci, cai, au livezi, fac fânul şi lucrează pământul.
Ca şi cum mi-ar dezvălui un mare secret, Doinel mă duce şi îmi arată câteva zeci de oi. Ţurcane enor­me, cum nu am mai văzut vreodată, cu lână albă şi lun­gă. "Aici am doar câ­teva, le ţin de drag, restul sunt date la stână. Astea sunt oi cum aveau bunicii noştri, la început. Mai târziu, oamenii au început să ţină şi oi ţigaie, că a­veau lână mai fină, dar bătrânii numai din oaie de ţurcană îşi făceau ţesături, că era cea mai rezistentă şi cea mai călduroasă".
Apoi am intrat în casă. Doinel, încă mirosind a fân şi a staul, şi-a scos fluiere­le. A început să îmi cânte în­vârtite şi bătute. Îţi venea să joci, să chiui şi să bei "vinars". Cântecele lui nu aveau magia celor cântate de bătrâni, dar aveau focul şi vigoarea tinereţii, forţa celui ce ţine şi se bucură să muncească pentru o gos­po­dărie bogată. Cânta repede şi aprig, cu multe întor­sături, bătând ritmul cu piciorul în podea. "No, cine mai poate să zică aşa pe munţii aştia, să mi-l arăţi!", mi-a spus la sfârşit şi mi-am adus aminte că aşa po­ves­teau şi bătrânii, de concursurile din tinereţe, de la hore, când se "oco­şeau" unii în faţa ce­lor­lalţi. Numai că Doi­nel nu mai are concu­renţi. E cel mai tânăr şi ultimul care a mai în­vă­ţat cântecele bătrâni­lor. Cântă la hore şi nedei, dar ele nu se mai ţin du­minica în faţa bisericii. Oamenii se întâlnesc în loca­luri sau la cămi­nul cultural al satului. Poa­te de-as­ta, încă îi mai chea­mă şi îi mai "poartă" pe flu­ie­raşi, la întâlniri şi spe­c­tacole. Amintiri din tre­cut. Să-i vadă şi să îi as­culte pe cei ce spun din flu­ier povestea a­cestor lo­curi, povestea lor. Măcar pentru câteva momente, cât ţine "zicerea", tră­iesc şi ei acele vremuri curate, de demult, vi­sează cu o­chii deschişi la acele tim­puri şi la acel fel de a trăi viaţa împreună cu mun­tele.

Epilog

Pe Ioan Susan l-am gă­sit în grădina lui din Orăş­tioara. Cânta din fluier pru­­nilor, corcoduşilor şi cire­şi­lor înfloriţi. Nu cred că există pe lume cântec mai trist decât atunci când ciobanul şi-a pierdut oile. Cerul se înroşise de amurg sau de jale. Peste bocetul înce­tişor al fluierului ningea cu pe­tale albe. O deznădejde sfâşie­toare plutea peste iarbă şi flori.
"Eu îs mai din sus, din Stru­gari", îmi spune Su­san. "Aveam cal şi puneam şaua pe el şi co­bo­ram la ţară doar să iau gaz de lampă şi dohan. Meream tăt cu oile prin munţi. Aveam locurile mele, izvoarele mele... Toţi s-or dus, câte unu, câte unu. Am mai ră­mas câţiva, rătăciţi. S-a dom­nit lumea, nu mai e cum era oda­tă. Multe lucruri or dispărut şi nu se mai în­torc. Sama asta de oameni, cum am fost noi cândva, nu se mai întoarce."
Lângă noi, tăcută şi cu ochii mari, negri, se aşează soţia lui Ioan.Tace, cu mâinile în poală, şi îl ascultă cum cântă. Apoi tac amândoi. Se uită la mine. Se uită peste dealuri. Pomi rotunzi, albi, înfloriţi pe verdele costişelor. Ioan începe iarăşi să cânte încetişor şi trist. Femeia îşi face curaj şi zice şoptit:
- Mă! Zi una mai veselă. Zi una de-aia din gât, cum ziceai tu!
- Amu nu-i timpu', zice Ioan. Şi după ce oftează, începe iarăşi să cânte tânguitor, aşa, stând într-o rână pe iarba tânără.
Femeia se ridică cu greu, îşi scutură şorţul. Se îndepărtează cu paşi mărunţi şi spune ca pentru ea:
- Dă-o-n călcătură de supărare!