De mică am fost învăţată că cel pe care trebuie să-l iubesc cel mai mult este Dumnezeu. N-am să uit niciodată când în Duminica Floriilor, mama mă îmbrăca frumos şi mă ducea la biserică să mă împărtăşească. Până pe la şapte ani, am copilărit mai mult pe la bunici, la ţară, şi nu era duminică să nu merg la biserică împreună cu ei. Bunicul meu a fost zeci de ani mâna dreaptă a preotului. Nu lipsea de la nicio slujbă, iar când se făcea o reparaţie la biserică, el era acolo şi muncea cot la cot cu meşterii. În ultimul an din viaţă (a murit la şaptezeci şi opt de ani) se urca pe turlele bisericii să vadă cum pun muncitorii tabla cea nouă şi să fie sigur că nu se face treaba de mântuială.
Nu mă consider o mare credincioasă şi am, şi eu, ca orice om, greşeli mai mari sau mai mici, aşa că ceea ce vă voi povesti poate că nu este altceva decât răsplata lui Dumnezeu pentru dragostea ce i-au purtat-o bunicii mei. Deci, dacă Dumnezeu mă iubeşte, s-ar putea să mă iubească datorită lor.
În martie, 2009 m-am dus să stau o vreme la ei. Îmi plăcea să mă întâlnesc cu primăvara la ţară. Într-o seară, după ce am stat la poveşti cu bunicul (subiectul povestirii fuseseră anii copilăriei sale, trăită în Bulgaria), m-am retras în camera mea. În odaie era foarte întuneric. Dar cu toate că îmi este foarte frică de noapte, n-am aprins becul şi nici la televizor n-am dat drumul, ci m-am urcat în pat şi mă gândeam la prietenul meu, de care eram foarte îndrăgostită. Patul este poziţionat în aşa fel încât eram cu spatele la geam şi cu faţa la peretele pe care bunica a pus două icoane, o candelă şi o cruce argintie, cam de 25 cm lungime, ce-l avea pe Iisus Hristos răstignit - făcut din fosfor (cred), deoarece se vedea pe întuneric. La un moment dat, dinspre geam a apărut o lumină foarte puternică, de culoare portocalie-roşiatică care bătea exact spre cruce. M-am uitat mirată pe fereastră, deoarece nu avea de unde să vină lumină, pe cer nu era lună, nu aveam bec în partea aceea a casei şi nu ardea lumina nici la vecini. Între timp, s-a format un cerc de foc în jurul crucii, şi deşi m-am speriat, n-am ţipat, n-am fugit, nici becul nu l-am aprins, ci m-am aşezat în genunchi şi am început să mă închin foarte repede. În clipa următoare, Iisus de pe cruce s-a desprins exact în poziţia în care era răstignit şi a început să plutească până la mine şi înapoi, de vreo patru-cinci ori. M-am ridicat repede, am aprins becul, m-am uitat la ceas şi am văzut că era 18.25. Tremuram toată, simţeam un amestec de frică şi bucurie, îmi venea să plâng, dar să şi râd.
Nu le-am spus nimic bunicilor, pentru că eram convinsă că nu mă vor crede. Nu ştiam dacă este un semn de bine sau de rău. A fost de bine, pentru că după două luni de zile, m-am căsătorit cu băiatul acela cu care eram prietenă de doi ani, fără ca în această perioadă să vorbim foarte serios despre căsătorie. Ne-am hotărât dintr-odată, aşa cum şi lumina aceea din casa bunicilor a apărut dintr-odată.
Boala
În "Formula AS" am aflat pentru prima dată de Părintele Arsenie Boca, Sfântul din Ardeal, de care mi s-a lipit sufletul pentru totdeauna. Părintele spunea că cei ce mor de cancer ajung în cer. Bunicul meu a murit de cancer în săptămâna luminată, adică în săptămâna Paştelui. Fix la un an de la moartea lui, doctorii mi-au pus şi mie diagnosticul de epiteliom bazocelular (cancer de piele, pe care l-am făcut de la o aluniţă pe care am rupt-o fără să vreau şi pe care am neglijat-o foarte mult timp). Cu şase luni înainte să aflu că sunt bolnavă, am visat că eram într-o cameră de spital cu mai multe paturi, iar pe unul din ele stătea o bătrână care m-a întrebat ce diagnostic mi-au pus doctorii, iar eu am răspuns că aceştia m-au găsit sănătoasă şi că nu am nimic. Bătrâna a făcut o pauză şi mi-a zis: "Ai cancer, dar nu vor să-ţi zică!". M-am trezit din somn şi am început să râd de visul pe care l-am avut. După şase luni, visul se transformase în realitate, iar pe bătrână chiar am întâlnit-o în camera de spital. Era din Petroşani şi avea aceeaşi boală ca şi mine, dar în stadiu avansat. Am trecut prin momente foarte grele şi am primit foarte multe semne de la Dumnezeu. În iunie 2013, m-am operat, şi pentru că mă simţeam foarte rău (făcusem şedinţe de radioterapie) am început să mă rog foarte mult. Ştiam că este bine să-ţi alegi un sfânt ocrotitor la care să te rogi când ai nevoie. În acea perioadă, am citit mai tot ce se putea citi despre Părintele Arsenie Boca şi mă gândeam că nu mi-l pot alege ca sfânt ocrotitor, din cauză că nu este sanctificat. Am citit foarte multe acatiste, dar simţeam că nu mi se leagă sufletul de niciunul. În această perioadă, îl visam tot mai des pe Părintele Arsenie Boca şi observam că mă simt din ce în ce mai bine. De mai multe ori l-am visat tânăr, doar o singură dată bătrân, şi mi-a vorbit de câteva ori în vis.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am trecut prin asemenea chin, pentru că am reuşit să-l cunosc cu adevărat, să-l iubesc cu adevărat şi să mă cunosc pe mine şi sufletul meu cu adevărat.
Chilia din vârful muntelui
Acum o lună de zile, am avut, iarăşi, un vis frumos, care mi-a alungat îndoielile. Am visat că urcam nişte munţi foarte înalţi, cu multă repeziciune, şi parcă mai mult zburând decât mergând; treceam prin aburi, prin nori, iar sub mine se vedeau mari prăpăstii. Am ajuns într-un sat unde mă aştepta o femeie cam de 60 ani, îmbrăcată într-o rochie albă, cu flori, care cum m-a văzut, mi-a spus că mă va însoţi pe tot drumul. Satul în care trăia era foarte frumos, cu foarte multă verdeaţă, cu foarte puţini oameni, foarte puţine case - acestea erau frumos zugrăvite şi în loc de garduri erau flori mici, de toate culorile. Mi-am continuat drumul, cu femeia în urma mea şi, dintr-odată, în faţa noastră se întindea o câmpie de un verde ireal, iar deasupra cerul, care era foarte aproape de pământ, şi câţiva nori, pe care, dacă aş fi întins mâna, sigur i-aş fi atins. Dintr-un nor, doar pe-o parte, curgeau picături de ploaie care străluceau, iar din câmpie ţâşnea, ici şi colo, apă (ca din fântânile arteziene). Atâta frumuseţe n-am văzut şi n-am să văd niciodată. Mi-am continuat drumul, dar dintr-odată el a început să urce pe stânci şi pe munţi, devenise foarte obositor. Pentru că urcam din ce în ce mai greu, femeia m-a luat de mână şi mă trăgea după ea. Cu mari eforturi, în cele din urmă am ajuns în vârful muntelui, unde era o chilie. Cum intrai în ea, imediat în dreapta, pe peretele cu uşă, era o icoană foarte veche, acoperită cu o ţiplă (probabil ca să o protejeze). Pe ea era pictat sfântul Arsenie Boca. Era o icoană făcătoare de minuni şi am ridicat ţipla de pe ea şi am sărutat-o. În aceeaşi icoană, undeva, în depărtare, se vedea şi Iisus răstignit. M-am aplecat să mai sărut o dată icoana, dar atunci m-am trezit.
La aproximativ o săptămână de la acel vis, eram acasă, în tura liberă şi făceam mâncare în bucătărie, când aud uşa de la intrare şi îl văd apoi pe soţul meu că bagă capul pe uşa de la bucătărie şi-mi arată revista "Formula AS". Din fugă, am văzut numele părintelui Arsenie Boca scris mare, într-un titlu de pe o pagină. Exista şi o fotografie identică cu aceea văzută în vis. Am lăsat mâncarea, am început să citesc şi am rămas şocată. Cel care semna articolul în care se vorbea despre părintele Arsenie Boca spunea că minunile care se înfăptuiesc la mormântul de la Prislop şi miile de credincioşi care îl caută săptămână de săptămână vorbesc de la sine despre puterea şi sfinţenia lui. Am ştiut, atunci, că textul acela e scris pentru mine. Că părintele Arsenie Boca nu e sfânt de la cei care acordă rangul acesta, ci e sfânt de la Dumnezeu. Mi-am ales bine ocrotitorul. Îl am alături de mine, zi de zi, în toată viaţa mea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
