BABU ION. Cântece pentru păsări și brazi
"Asta-i prima zicere pe care am învățat-o la fluieră. Se cheamă «De-a merge după oi»", îmi spune Babu Ion și apoi tace. Stă așa, cu privirea pierdută pe muntele ce se vede prin ferestruica deschisă a odăii. Așezat pe masă, în fața lui, fluierul e îmbrăcat într-o folie de alamă răsucită în spirale, încrustată cu sori și stele mărunte. Strălucește ca aurul, și patina celor peste o sută de ani îl face să pară un obiect ritualic, ce urmează să deschidă porțile altor lumi. Poate de-asta și stă Babu Ion cu palmele așezate pe masă, de parcă ar urma să facă o metanie. Mâinile lui, țepene de muncile grele de-o viață, au pielea arsă de soare și vânturi. Sunt crăpate ca niște scoarțe de copac, cu degetele groase și rășchirate. Tot cu privirea ațintită departe, spre zarea largă a ferestrei, bătrânul ia fluierul și îl duce la gură. Degetele încep să se miște peste stele și sori și un murmur duios începe să crească, ca un fior, prin aerul subțire de primăvară, încărcat de mirosul pomilor înfloriți. Porțile altor lumi s-au deschis și Ion este din nou un copil, un fecioraș bălai, ce duce mieii la păscut în zorii zilei. Oile sunt deja sus, în munte, doar mieii au rămas în ocol. Trebuie duși la păscut până ce soarele răsare, căci după ce razele lui ating iarba, mieii nu o mai mănâncă. O oaie bătrână conduce cioporul de miei, și Ion pășește în urma lor, cântând la fluier prima melodie învățată de la un bătrân din sat. Are pe cap un clop ciobănesc mic și negru, o cămașă albă, încinsă cu sfoară, peste care poartă o vestă de lână. Cântecul lui sună acum ca și atunci, plutind pe deasupra pământului, peste miei și peste florile înflorite, peste iarba crudă, trezită de primăvară. Lumile se amestecă, sunt toate deodată, Babu Ion e și copilul cu clop, și bătrânul de-acum. O viață topită într-un cântec.
"Am pchicat într-o zi și am rupt fluiera. Fai, ce jele o fo pe mine! Cât am plâns! Că mai crescusem și trebuia să merg cu oile în munte, și eu fără fluieră nu mă vedeam dus. Așa că tata mi-o comandat o fluieră nouă. Îi făcusem o dublură la căptușeală, aici, pe partea stângă, lângă inimă și numa aici o purtam, la piept. Învățasem de la un bătrân, așa, cam cum sunt eu acum, alte și alte ziceri, și după ce am primit fluiera nouă, abia așteptam să plec cu oile. Când am pornit, tăt pe lângă păduri mergeam, că îmi plăcea cum răsună cântecul meu. Și păsările veneau după mine, tot din brad în brad, să mă asculte. Când mă opream eu, începeau ele să ciricăiască și să ciripească și eu cântam de dragul lor și ele de dragul meu. Și tăt așa turluiam ziua întreagă, în urma oilor, și vântul doar adia, dar mie mi se părea că fagii hăi mai bătrâni și cetina toată se legănau după cântecul meu și izvoarele se mai domoleau ca să mă audă pe mine. Că eram tânăr și lor le cântam și mi se părea că toată suflarea numa pe mine mă ascultă și eu îs alesul muntelui. Când găseam câte un crâng, numa' ce mă opream, mă sprijineam în botă și începeam să-i zic în fluier. Ce fain era să văd oile cum odată se liniștesc și mâncă și m-ascultă!"
Și iarăși începe Babu Ion să zică la fluieră, și parcă toată frumusețea de-atunci se revarsă din văzduhuri peste noi. Se întâmpla ca prin pădure să se audă câteodată și fluierul altui cioban, și-atunci Ion zicea una și mai întoarsă, și mai învârtită, cât să nu se poată nimeni ține după el. Și tot așa, până noaptea târziu, când, după mulsul oilor, se culcau toți la stână, în jurul focului. Dar dacă ursul sau lupii se apropiau, începeau câinii să bată. Atunci Ion se trezea în mijlocul nopții și întețea focul și striga la ei. Scotea fluierul și începea să zică încetișor, și rămânea lângă foc, până dimineața. "Era liniște, se vedeau stelele așe, să pui mâna pă ele, și focul te încălzea și undeva știai că te-ascultă o băciță în coliba ei. Te-apuca, așe, un foc din piept, și îl suflai în fluieră, de parcă direct în stele îl suflai, și ele parcă-parcă licăre mai tare. Câteodată era lună plină tătă noaptea. Se vedea tăt-tăt ce se mișca pe poiană și pe munte. Ooo, de câte ori vedeam ursu, cum tăt se apropie, și îl lăsam să vină binișor. Câteodată se băga până aproape, de ne alerga caii și vacile, și eu luam câte o croambă (creangă) din foc și aruncam după el, că altfel nu-l potoleam."
Oricât de vesel ar cânta Babu Ion, melodiile lui sunt domolite, au în adâncuri un fir de dor ce le ține legate de o tristețe nesfârșită. Nu închide niciodată ochii când cântă. Îi ține larg deschiși, privește mereu undeva, în depărtare. O privire senină, curățată poate de traiul acela simplu și greu, pe munți, doar cu oile, o privire curățată în verdele adânc al pădurilor, în liniștea plaiurilor suspendate între cer și pământ, sub pulberea tainică a lunii.
- Era frumos pe-atunci? îl întreb.
- Oi, Doamne! Atâta era de frumos... Mai frumos decât îți cânt eu! Poate că asta ne-o împins până la anii ăștia, de-am trăit atâta, eu mai am numa câtva și ajung la 80.
- La fluier când mai cântați?
- Când am timp. Când n-am timp și mă sfădește muierea că de ce stau degeaba, merg și lucru prin curte și fluier așe, din gură. Noi așe am fost învățați aicea, să facem totul în cântec, așa o fo traiul nostru. Când merg după vaci, cânt și... trece.
- Ce să treacă, Babule?
- Trece timpu, doru... uit că-s bătrân...
Cu cântecele lui Babu Ion în suflet am pornit din nou prin munții dacilor. Pe drumurile de piatră și pământ, apoi pe potecile abia ghicite, pe lângă casele de lemn părăsite și cotropite de păduri, prin curți năpădite de buruieni hulpave și încolăcite flămând pe ziduri și ferestre. Pe la Strugari, pe la Scîrna, pe la Șteaua Mică. Pădurea, de un verde nou, intens, mă înghițea de fiecare dată în pântecul ei, ca al unui pește verde și uriaș, ce zbura printre nori, deasupra munților, amestecând în unduirile lui stolurile de fluturi albi cu florile de cireș sălbatic, iarba de la picioarele mele cu mugurii crengilor ce se uneau deasupra, în bolți. Și când zborul s-a terminat, am ajuns pe Valea Rea, departe de drumul principal, printre case ce stăteau risipite în cotloanele muntelui.
MIHAI ALIONESCU. Hore și șezători
Am nimerit la Mihai Alionescu, un alt bătrân dintre ultimii fluierași ai Munților Orăștiei. N-a trebuit să îl rog prea mult, și fluierul a început să răsune sub imensitatea albastră a primăverii. Cântecul lui avea ceva de basm. Era incredibil cum lemnul acela de prun, preschimbat în fluier, îmi desena atât de clar în suflet ceva greu de pus în cuvinte. Notele acelea duioase conturau aievea povești, întâmplări, înțelesuri uitate ale lumii vechilor daci, și poate chiar de mai-nainte. Un instrument fermecat, care odată pornit, revărsa întreg trecutul.
"Îi cântec și nu-i cântec. E de fapt viața noastră. Am cântat acu «Munte, munte, brad frumos». Așa vorbeam noi cu muntele și cu brazii și ei ne răspundeau, eram una cu ei. Pe noi ne cunoșteau, ne știau bucuriile și supărările și tătă viața. Că meream la făcut de fân câte 20 de ficiori, zece lucrau și ofta iarba la fiecare coasă, și zece zâceau la fluieră. Apoi schimbam și coseau hăi hodiniți și ziceau din fluieră cosașii. Tăt așa merea lucru'. Apăi, când făceam nedee, noi tăt hoream și jucam numai după fluiere! Numa' ce vedeai de Paștele Mic cum încep să coboare fetele și feciorii de prin Tîrsa, de prin Luncani, de prin Runc. Unii erau călare, alții pe jos. Se umpleau dealurile și potecile de cămeșile lor albe, care tăt coborau în vale. Că așa se purta pe-atunci, cămeși albe, cusute numai cu negru, pe la mâneci și pe la gulere, țesute în casă. Și fetele străluceau de frumusețe, erau ca florile, și jucau ușurel, tăt cu ochii plecați, și flăcăii frământau pământu' de numa'. Sâmbătă seara se făcea joc, duminica după slujbă se făcea iar. Cântam 3-4 fluierași pe rând și lumea juca. Pentru unii trebuia mai aspru, pentru alții mai... lento, așe. Strigau pe dealuri strigături, sau cum se zice, minciuni. «I-auzi mândră, cucu cântă, ieși afară de-l ascultă!». Sau «Ține Doamne vara lungă, să mai ies odat în luncă, s-aud brazii vojoind, moațele-n frunză cântând, și mândra la boi mânând!». Pe-atunci se făcea clacă și oamenii lucrau împreună, femeile aduceau ghemele lucrate cu flori pe ele, stăteam la curățat de cucuruz până noaptea târziu, la flăcăruia lămpii, și altfel se legau discuțiile și altfel se cunoșteau oamenii între ei, că nu era pe-atunci să lucri pe bani pentru altu, numa' din omenie."
Nu e de ajuns să înveți notele acelor cântece, nu e de ajuns să știi pe ce găuri ale fluierului să ții degetele. Bătrânii cântă așa cum trăiesc, cântecele nu sunt doar melodii, e chiar viața lor, așa trăiau. O viață în care fiecare lucru e o poveste, o întâmplare care nu se poate uita. De pildă, facerea unui ciubăr. Secretul unui ciubăr ros de timp, în care se ascunde rânduiala simplă și smerită a vieții, așa cum noi astăzi nu mai știm sau nu mai avem curajul să o trăim.
"Ciubărul ăsta l-am făcut eu cu tata", spune badea Mihai. "Mi-aduc aminte ca acu'. Ne-am pornit în zori. Tata o făcut o rugăciune înainte, ca Dumnezău să îngăduie ceea ce vrem noi. Eram în postul Crăciunului și în zilele acelea aveam blide anume, în care nu se mânca niciodată de dulce. Am luat desajii țesuți de mama, i-am pus pe cal și am pornit la pădure. Acolo, tata a început să caute un brad, nici mai mare, nici mai mic decât ne trebuia. Și numa' îi ciocănea să audă cum sună, că hăl de era bun trebuia să sune într-un anume fel. Și când a zis care-i bun, ne-am pus în fața lui și am mai zis o rugăciune. Și către Dumnezău, și către brad. Abia apoi am îndrăznit să îl tăiem. L-am făcut boace, așe, cam la doi coți, și le-am încărcat în desaji, pe cal, și așe le-am adus acasă, eu tăt zicând din fluieră, în urma calului. Aici tata le-a curățat și le-a legat cu cercuri tăt de lemn și așe s-o făcut un ciubăr și ne-am folosit de el și ne-am bucurat de el până azi".
Deși ar putea să aleagă traiul mai ușor de la oraș, unde are copii și nepoți, Mihai Alionescu nu vrea în ruptul capului să plece din cleanțurile sălbăticite ale munților. Acolo e casa lui. Încă mai ține animale și face fânul, deși a trecut de 70 de ani. Stă iarna întreagă în munte, cu soția, și se bucură când mai apucă încă o primăvară. Găleata cu apă de la izvor o duc acum din două drumuri. Degetele, când crapă până la sânge, și le unge cu rășină de brad. Pun bucate deoparte, pentru copiii de la oraș, că "mâncarea-i tătă otrăvită, și până și la apă or îmblat." E seară și nevasta lui badea Mihai se aude strigând pe dealuri: "Pui, pui, pui, puuuuuui!".
DOINEL. Învârtitele tinereții
Cel mai tânăr dintre cei ce mai știu a cânta la fluier vechile ziceri este Doinel. Stă în Bobaia, un sat risipit sub munte, de la Boșorod în sus. Are o casă mare, înconjurată de grădini, cu șură și staul de oi. Cumva, gospodăria lui mi-a dat imaginea felului în care trăiau oamenii odată pe aici. Nu doar pentru că locuiesc împreună trei generații - părinții lui, el și soția și copiii lor, ci pentru că într-o rânduială a locului, moștenită și respectată, au tot ce le trebuie în vârful muntelui, un cheag omenesc obținut prin muncă grea, de dimineața și până seara. Țin vaci, porci, cai, au livezi, fac fânul și lucrează pământul.
Ca și cum mi-ar dezvălui un mare secret, Doinel mă duce și îmi arată câteva zeci de oi. Țurcane enorme, cum nu am mai văzut vreodată, cu lână albă și lungă. "Aici am doar câteva, le țin de drag, restul sunt date la stână. Astea sunt oi cum aveau bunicii noștri, la început. Mai târziu, oamenii au început să țină și oi țigaie, că aveau lână mai fină, dar bătrânii numai din oaie de țurcană își făceau țesături, că era cea mai rezistentă și cea mai călduroasă".
Apoi am intrat în casă. Doinel, încă mirosind a fân și a staul, și-a scos fluierele. A început să îmi cânte învârtite și bătute. Îți venea să joci, să chiui și să bei "vinars". Cântecele lui nu aveau magia celor cântate de bătrâni, dar aveau focul și vigoarea tinereții, forța celui ce ține și se bucură să muncească pentru o gospodărie bogată. Cânta repede și aprig, cu multe întorsături, bătând ritmul cu piciorul în podea. "No, cine mai poate să zică așa pe munții aștia, să mi-l arăți!", mi-a spus la sfârșit și mi-am adus aminte că așa povesteau și bătrânii, de concursurile din tinerețe, de la hore, când se "ocoșeau" unii în fața celorlalți. Numai că Doinel nu mai are concurenți. E cel mai tânăr și ultimul care a mai învățat cântecele bătrânilor. Cântă la hore și nedei, dar ele nu se mai țin duminica în fața bisericii. Oamenii se întâlnesc în localuri sau la căminul cultural al satului. Poate de-asta, încă îi mai cheamă și îi mai "poartă" pe fluierași, la întâlniri și spectacole. Amintiri din trecut. Să-i vadă și să îi asculte pe cei ce spun din fluier povestea acestor locuri, povestea lor. Măcar pentru câteva momente, cât ține "zicerea", trăiesc și ei acele vremuri curate, de demult, visează cu ochii deschiși la acele timpuri și la acel fel de a trăi viața împreună cu muntele.
Epilog
Pe Ioan Susan l-am găsit în grădina lui din Orăștioara. Cânta din fluier prunilor, corcodușilor și cireșilor înfloriți. Nu cred că există pe lume cântec mai trist decât atunci când ciobanul și-a pierdut oile. Cerul se înroșise de amurg sau de jale. Peste bocetul încetișor al fluierului ningea cu petale albe. O deznădejde sfâșietoare plutea peste iarbă și flori.
"Eu îs mai din sus, din Strugari", îmi spune Susan. "Aveam cal și puneam șaua pe el și coboram la țară doar să iau gaz de lampă și dohan. Meream tăt cu oile prin munți. Aveam locurile mele, izvoarele mele... Toți s-or dus, câte unu, câte unu. Am mai rămas câțiva, rătăciți. S-a domnit lumea, nu mai e cum era odată. Multe lucruri or dispărut și nu se mai întorc. Sama asta de oameni, cum am fost noi cândva, nu se mai întoarce."
Lângă noi, tăcută și cu ochii mari, negri, se așează soția lui Ioan. Tace, cu mâinile în poală, și îl ascultă cum cântă. Apoi tac amândoi. Se uită la mine. Se uită peste dealuri. Pomi rotunzi, albi, înfloriți pe verdele costișelor. Ioan începe iarăși să cânte încetișor și trist. Femeia își face curaj și zice șoptit:
- Mă! Zi una mai veselă. Zi una de-aia din gât, cum ziceai tu!
- Amu nu-i timpu', zice Ioan. Și după ce oftează, începe iarăși să cânte tânguitor, așa, stând într-o rână pe iarba tânără.
Femeia se ridică cu greu, își scutură șorțul. Se îndepărtează cu pași mărunți și spune ca pentru ea:
- Dă-o-n călcătură de supărare!