Intoleranţele alimentare

Dosar medical

De fapt, ar putea fi atât de simplu: meste­căm ceva care ne place, mâncarea alunecă în jos pe esofag, ajunge în stomac, par­curge intestinul - şi găseşte calea de ieşire. Ar putea fi simplu. Totuşi, deseori nu este. Căci în tubul diges­tiv pot interveni multe perturbări: câteodată enzimele nu lucrează corespunzător, aşa cum se întâmplă în cazul intoleranţei la lactoză, care duce la balonări, diaree şi senzaţii de greaţă. Persoanele care suferă de malabsorbţia fructozei au crampe abdominale de fie­care dată când o consumă. Iar cei ce nu tolerează his­tamina sau glutenul sunt obligaţi să renunţe la anu­mite alimente.
În prezent, tot mai numeroşi pacienţi sunt diag­nosticaţi cu diverse intoleranţe, una dintre explicaţii fiind şi aceea că simptomele respective sunt mai cunoscute astăzi decât erau în urmă cu nişte ani. Alimentaţia modernă joacă şi ea un rol în această privinţă. Astfel, unele soiuri noi de fructe conţin o cantitate mai mare de fructoză, substanţă la care, în medie, un adult din trei reacţionează cu tulburări intestinale. Asemenea neplăceri sunt sâcâitoare, însă de regulă inofensive, spre deosebire de alergiile ali­mentare, care se manifestă mai rar, dar sunt mai peri­culoase. Ele afectează patru până la opt la sută din populaţia Europei. Inamicul este reprezentat de aler­genii ascunşi într-o serie întreagă de alimente. Ade­sea, câteva bucăţele de arahide sau o urmă de ou sunt suficiente pentru a declanşa un răspuns din partea sis­te­mului imunitar: în acel moment, mucoasele se infla­mează, respiraţia e împiedicată să continue normal, iar în situaţii extreme, circulaţia sângelui intră în co­laps. Numărul persoanelor alergice a înregistrat şi el o creştere în ultimele decenii. Cauzele sunt complexe şi încă neelucidate pe deplin. Dar este evident că şi aici, deprinderile alimentare modificate ale omului contemporan sunt măcar parţial de vină. Ceea ce ne poate ajuta este cunoaşterea alergenilor şi a terapiilor adecvate.

Intoleranţa la lactoză

Cum ia naştere?
Problemele sunt provocate de zahărul din lapte (lactoza), care se găseşte în brânză, smântână, frişcă şi lapte. Pentru a o digera, organismul produce o en­zimă numită lactază. Aceasta acţionează în intestinul subţire, descompunând zahărul în componentele sale, aşa încât el să devină digerabil. Pacienţii cu acest tip de intoleranţă produc prea puţină lactază sau enzima le lipseşte cu desăvârşire. De aceea, lactoza se de­pla­se­ază odată cu amestecul rezultat din digerarea parţia­lă a alimentelor în segmentele intestinale mai pro­funde, unde bacteriile se aruncă asupra ei şi o meta­bolizează. În final, aceste procese duc la formarea de hidrogen, dioxid de carbon şi acizi graşi cu lanţ scurt.

În ce constau tulburările?
Cei afectaţi se plâng de dureri abdominale şi balo­nări. Vinovate sunt bacteriile din intestin, care se hră­nesc cu lactoza în exces, producând dioxid de carbon. Volumul gazului va fi direct proporţional cu cantitatea de lactoză consumată de ele. Printre simptome se nu­mără şi diareea, greţurile şi senzaţia de prea-plin. Deşi mai puţin tipice, sunt totuşi posibile şi suferinţe ca arsurile la stomac, starea de oboseală şi atacurile migrenoase.

Cum se constată?
Prin testul respirator pentru dozarea hidrogenului. Pacientului i se dă să bea o soluţie de lactoză dizol­vată în apă, după care medicul măsoară concentraţia de hidrogen în aerul expirat. Valoarea obţinută indică gradul de activitate în intestin a bacteriilor ce de­gradează lactoza.

Ce ajută?
În scopul ameliorării simptomelor, pacienţii sunt nevoiţi să-şi reducă pe cât posibil consumul de zahăr din lapte. În consecinţă, mulţi dintre ei renunţă la lapte, îngheţată şi frişcă sau cumpără din supermar­keturi produse care nu conţin lactoză. Ea se găseşte în cantitate mică în unele tipuri de brânză, ca parmeza­nul şi şvaiţerul, motiv pentru care persoanele cu intoleranţă le suportă în general destul de bine. Foarte utile sunt şi preparatele cu enzime ce includ în for­mula lor lactaza - se recomandă a fi administrate înaintea meselor. Atunci când intoleranţa apare ca o consecinţă a unei alte afecţiuni de bază, de exemplu boala Crohn, medicii o caracterizează ca pe o formă secundară. În astfel de cazuri, trebuie tratată mai întâi afecţiunea principală. Există şanse ca, ulterior, into­leranţa la lactoză să dispară de la sine.

Malabsorbţia fructozei

Cum ia naştere?
În intestinul subţire se află o categorie de proteine speciale, care au rolul de a transporta zahărul din fructele dulci (fructoza) în celulele intestinului. În con­diţiile existenţei unei malabsorbţii a fructozei, aceste proteine fie nu-şi mai îndeplinesc corect misiu­nea, fie sunt suprasolicitate. Fructoza merge mai de­parte în intestinul gros, unde bacteriile o prelucrează, astfel încât vor rezulta din ea dioxid de carbon, hi­drogen şi acizi graşi cu lanţ scurt.

În ce constau tulburările?
Cei afectaţi simt dureri în abdomen şi au zgomote intestinale, suferă de diaree şi balonări. Malabsorbţia fructozei poate influenţa şi psihicul: unii pacienţi acuză stări de oboseală după mese sau prezintă o anumită instabilitate emoţională. Sinuzita cronică şi atacurile de migrenă pot semnala de asemenea o intoleranţă la fructoză.

Cum se constată?
Metoda curentă este tes­tul respirator pentru dozarea hidrogenului. Persoana su­pu­să testului bea o anumită cantitate de fructoză dizol­va­tă în apă. Apoi, medicul măsoară la intervale regu­late conţinutul de hidrogen din aerul expirat, iar dacă el depăşeşte o valoare con­siderată normală, se poate pune diagnosticul de mal­ab­sorbţie a fructozei. Vă sfă­tuim să fiţi prudenţi cu tes­tările pe cont propriu oferite pe internet: ele nu vă sunt de folos pentru o diagnosticare sigură.

Ce ajută?
Cei care nu tolerează fructoza ar trebui, măcar la începutul terapiei, să evite alimentele care conţin aceas­tă substanţă. Dintre ele fac parte toate felurile de fructe, gemurile, sucurile de fructe şi mierea. Fruc­toza se mai întâlneşte şi în întreaga gamă de müsli din comerţ, ca şi în alimentele pe a căror etichetă se poate citi: "îndulcitor natural", "îndulcitor din fructe", "za­hăr invertit", "sirop cu fructooligozaharide" sau "FOS". După aproximativ şase săptămâni, sunt din nou permise mici abateri de la dietă.

Intoleranţa la gluten (celiachia)

Cum ia naştere?
Multe soiuri de cereale, ca de pildă grâul şi secara, conţin o proteină lipicioasă, glutenul. Această protei­nă, inofensivă în sine, declanşează la persoanele care au intoleranţă la gluten o reacţie imună: mucoasa in­testinului subţire se irită, vilozităţile intestinale se atro­fiază şi se ajunge la o lipsă de enzime digestive. Din această cauză, suferinzii nu suportă nici lactoza. În trecut, celiachia era considerată una din bolile tipice ale copilăriei - însă medicii o diagnostichează acum şi la adulţi, chiar la cei trecuţi de 60 de ani: din 250 de europeni, unul este afectat de ea. Ceea ce în­seamnă că boala celiacă e totuşi mai puţin frecventă de­cât intoleranţa la lactoză sau malabsorbţia fructo­zei.

În ce constau tulburările?
Copiii care suferă de celiachie cresc mai lent şi nu prea reuşesc să ia în greutate. Adulţii acuză balonări, crampe abdominale, diaree sau constipaţie. Ei se simt deseori obosiţi după mese, au dificultăţi de con­cen­trare, ori sunt irascibili. În numeroase cazuri, se con­stată lipsa vitaminelor A, D şi E, sau a unor oligo­elemente importante, ca fierul şi zincul. Pentru evita­rea unor evoluţii patologice ulterioare de tip malign, cum ar fi cancerul de colon, aceşti bolnavi au nevoie de un tratament neîntrerupt, pe viaţă.

Cum se constată?
Pentru ca medicul să aibă posibilitatea de a pune un diagnostic precis, pacienţii ar trebui să mănânce timp de circa patru săptămâni alimente care conţin gluten - şi anume, minimum 15 grame pe zi. Această cantitate se găseşte în două chifle, două felii de pâine şi 200 grame de paste fierte. De ce se procedează astfel? Fiindcă persoanele care suferă de celiachie evită adesea instinctiv mâncărurile cu gluten. Drept urmare, boala celiacă se poate camufla parţial, ceea ce îngreunează stabilirea diagnosticului. Iar aceasta este deosebit de importantă, întrucât celiachia poate genera afecţiuni secundare grave. După cele patru săptămâni, se face o analiză a sângelui, în scopul de­pistării anticorpilor contra enzimei numite transglu­ta­minază. Ulterior se efectuează şi o explorare endo­sco­pică a intestinului subţire, prin care este evaluată starea mucoasei, prelevându-se concomitent şi probe de ţesut.

Ce ajută?
Pacienţii cu celiachie trebuie să se hrănească pe toată durata vieţii lor cu alimente fără gluten - aceasta este unica terapie eficientă. Grâul, secara, grâul spel­ta, alacul, ovăzul şi orzul sunt tabu, la fel ca şi soiurile de cereale străvechi, precum grâul Khorasan (cunos­cut şi sub denumirea de Kamut) sau tenchiul (grâul cu un singur bob), de asemenea şi orice alimente pre­parate din ele. Din fericire însă, există şi alternative lipsite de riscuri: orezul, cartofii, porumbul, quinoa, hrişca şi meiul. La numeroşi pacienţi, vilozităţile intestinale se regenerează în urma renunţării la gluten, iar simptomele dispar. În cazul când ele persistă, poate fi vorba despre o formă extremă şi foarte rară de sensibilitate la proteina respectivă. Asemenea pacienţi reacţionează şi la cantităţi infime de gluten, de pildă atunci când pâinea specială, fără gluten, este depo­zitată alături de una normală şi se produce o conta­minare.

Intoleranţa la histamină

Cum ia naştere?
Histamina este un mediator chimic sintetizat de organism, care joacă un rol important în afecţiunile alergice, cum e de pildă fe­bra fânului. Bacteriile pot produce hista­mină şi în afara corpului nostru. Sub­stanţa se regăseşte mai ales în alimente ce şi-au pierdut prospeţimea, au fermen­tat sau au fost supuse unui proces înde­lungat de maturare, dar şi în cele prepa­rate prin fermentare, ca brânzeturile sau berea. Ingerată odată cu hrana, hista­mina este transportată împreună cu chimul (amestecul de alimente digerate parţial în stomac), ajunge în intestinul subţire, iar aici va fi degradată de o en­zimă ce poartă denumirea de diaminoxi­dază (DAO). În situaţia unei intoleranţe la histamină, se presupune că funcţiona­litatea enzimei ar fi perturbată, dar spe­cialiştii nu dispun încă de dovezi incon­testabile în sprijinul acestei ipoteze.

În ce constau tulburările?
Simptomele se aseamănă cu cele ale unei alergii: pacienţii respiră cu dificultate şi au dureri de cap, nasul curge sau e înfundat, creşte frecvenţa bătăilor inimii, iar faţa se înroşeşte şi devine fierbinte. Deseori apar probleme gastrointestinale, în primul rând dia­ree. Unii au mâncărimi pe piele, se formează bubuliţe similare cu urticaria.

Cum se constată?
Intoleranţa la histamină nu este o alergie, din care cauză testele de alergie sunt irelevante aici. Medicul va pune diagnosticul pe baza simptomelor prezentate de pacient.

Ce ajută?
Persoanele afectate ar trebui să-şi cumpere carnea, peştele şi fructele de mare întotdeauna proaspete şi să le prepare cât mai curând după ce le-au achiziţio­nat, deoarece conţinutul lor de histamină creşte prin­tr-o depozitare îndelungată, ca şi prin procesele de fermentaţie şi maturare. De aceea, salamul, parme­zanul, şvaiţerul, conservele de peşte, varza murată, oţetul şi sosul de soia conţin cantităţi relativ mari din această amină. Şi băuturile alcoolice, îndeosebi vinul roşu şi şampania, creează probleme. Alte alimente nu conţin histamină, în schimb au capacitatea de a o eli­bera din celulele organismului. Printre aşa-numiţii eliberatori de histamină se numără roşiile, căpşunile, ananasul, cacao şi crustaceele. Ele trebuie de ase­me­nea evitate. Multor pacienţi le sunt de ajutor medi­camentele antihistaminice, care se împart în două categorii: blocante ale receptorilor H1 şi blocante ale receptorilor H2. Cele dintâi ameliorează simp­tomele nazale, dificultăţile de respiraţie, ameţelile şi durerile de cap, în vreme ce ultimele pot atenua tulburările gastrointestinale.

Alergiile alimentare

Cum iau naştere?
În cazul unei alergii alimentare, sistemul imu­nitar reacţionează la anumiţi alergeni, care sunt pre­zenţi în mâncare. Aceasta se întâmplă frecvent cu arahidele, fructele şi ouăle de găină: apar furni­cături în cerul gurii, mucoasele se inflamează, res­piraţia devine dificilă. Anterior declanşării unei alergii, organismul vine în contact cu cantităţi foar­te mici din alergenul în cauză şi formează anticorpi (IgE). Aceştia aderă la suprafaţa limfocitelor, sensibilizându-le. La un nou contact, alergenii acti­vează anticorpii IgE, celulele eliberează histamina existentă în interiorul lor şi reacţia alergică por­neşte. Acest mecanism face diferenţa dintre aler­giile alimentare şi intoleranţe. O altă deosebire con­stă în faptul că la o alergie sunt deseori sufici­ente urme infime ale unui alergen, pentru a provo­ca simptome violente. La o intoleranţă, reacţia orga­nis­mului depinde de cantitate: aici, apariţia simp­to­melor este determinată de consumul în exces al unui anume aliment.

Ce sunt alergiile încrucişate?
Numeroşi alergeni inhalaţi sunt asemănători cu cei prezenţi în alimente. Cine reacţionează alergic la pole­nul de mesteacăn dezvoltă adesea şi o intoleranţă la mere, piersici şi fructele bace - fiindcă între ele există legături strânse de rudenie botanică. Alergenii tipici cu potenţial de reactivitate încrucişată la polenul de peliniţă sunt morcovii, ţelina, usturoiul şi piperul. Unele persoane alergice la polenul ierburilor din flora spontană reacţionează la arahide, produse de soia şi făina obţinută din diverse cereale. Pacienţii cu sin­dromul "ou/carne de pasăre" dezvoltă iniţial o alergie la componentele inhalate ale penelor - şi ulterior, la carnea de pasăre şi gălbenuşul de ou.

Ce factori declanşatori se cunosc?
Multitudinea alergenilor posibili este aproape im­posibil de cuprins în statistici. Există în jur de 1000 de substanţe diferite, dintre care 14 sunt considerate ca fiind factorii declanşatori cei mai frecvenţi. Vom aminti aici: crustaceele, ouăle, peştele, arahidele, soia, laptele şi produsele lactate, fructele cu coajă lem­noa­să (ex. nuci, alune de pădure, migdale, fistic), ţelina, muştarul, seminţele de susan, moluştele (scoici, prin­tre altele), lupinul (o plantă furajeră şi ornamentală) sau sulfiţii, compuşi chimici pe bază de sulf, între­buinţaţi în procesul de producţie al vinurilor. Alergicii la polen pot reacţiona de asemenea la condimente şi la diverse soiuri de fructe.

Cum recunoaştem o alergie alimentară?
În timpul sau la sfârşitul mesei apar în gură sen­zaţii de arsură sau mâncărime, furnicături în cerul gu­rii, iar mucoasele se pot inflama. Caracteristice sunt simp­tomele alergice de pe tubul digestiv: vomă, dia­ree sau crampe abdominale. Astmul şi neurodermita se pot înscrie şi ele printre manifestările unei alergii alimentare. Cei ce se confruntă cu suferinţele menţio­nate mai sus ar trebui să evite alimentul care le-a pro­vocat şi să-şi facă o programare la alergolog. Alerge­nii din alimente pot declanşa reacţii grave, ajungând până la dificultatea de a respira şi la un colaps al sistemului circulator. Situaţia cea mai dramatică este şocul anafilactic, care necesită o intervenţie de urgen­ţă deoarece, în caz contrar, el se sfârşeşte cu moartea bolnavului.

Terapia optimă: evitaţi, evitaţi, evitaţi - doar că nu e totdeauna posibil
Cum se tratează alergiile alimentare? Cea mai bună terapie este cu siguranţă aceea care elimină com­plet reacţiile alergice: pentru aceasta, e necesar ca pacienţii să evite consecvent contactul cu alergenii. Din păcate, aşa ceva nu va fi totdeauna cu putinţă în viaţa de toate zilele. Se impune prudenţă în special faţă de mâncărurile gata preparate şi alimentele supuse unei procesări mai laborioase: aici se reunesc de obicei o serie de substanţe capa­bile să declanşeze reacţii alergice - soia, nuci sau combinaţii de condimente. Unii din­tre alergenii conţinuţi în alimente nu re­zistă la temperaturi înalte, ceea ce înseamnă că vor fi distruşi prin fierbere. Este vorba în primul rând de alergenii din aproape toate fructele indigene sau de import. Ele vor fi cu atât mai bine tolerate ulterior, cu cât timpul de fierbere a fost mai îndelungat. De aceea, compoturile, gemurile sau pelteaua nu pro­voacă în mod obişnuit probleme - cu condi­ţia ca sâmburii şi coaja să fi fost îndepărtate cu grijă. În schimb, prelucrarea termică nu influenţează în niciun fel alergenii din nuci, ţelină, zarzavaturi şi condimente - aici, evitarea consecventă rămâne unicul remediu. Dacă, în ciuda prudenţei, simptomele îşi fac totuşi apariţia, este foarte probabil că a avut loc un contact neintenţionat cu alergenul. Antihistaminicele blochează acţiunea substanţei in­cri­minate în organism, ajutând la atenuarea mani­fes­tărilor neplăcute, însă ele nu combat cauza alergiei. De obicei, după încetarea tratamentului, simptomele revin. Pacienţii cu risc major, care au suferit în trecut un şoc alergic, ar trebui să poarte în permanenţă cu sine un set de prim ajutor, care să cuprindă medi­camente - un antihistaminic şi un glucocorticoid - precum şi o doză de adrenalină autoinjectabilă.
În prezent există o singură formă de terapie care combate ţintit cauza alergiilor: aşa-numita desen­sibilizare. Ea urmăreşte să readucă pe făgaşul normal reacţiile scăpate de sub control ale sistemului imu­nitar, printr-o obişnuire treptată a organismului cu alergenul. Pentru aceasta, medicul îl introduce în corpul bolnavului sub forma unei injecţii intrader­mice sau a câtorva picături puse sub limbă. Doza este cres­cută progresiv, până se atinge limita maximă indi­viduală a pacientului. În numeroase cazuri, simpto­mele se ameliorează, ori chiar dispar total. Deza­vantaje: terapia durează ani de zile, necesită răbdare şi un mare consum de timp - iar la unele persoane nu dă rezultate.