ION CARAMITRU - "Visez tot timpul, cu ochii deschiși"

- Actor, regizor, fost ministru al Culturii, președinte al UNITER, director al Teatrului Național... Veșnic neobosit, a moștenit de la înaintașii lui machidoni încăpățânarea de a merge până la capăt, în orice-și propune. Are peste 60 de filme în palmares și o listă de spectacole de teatru care nu ar încăpea într-o filă. Oricum, condica realizărilor sale este departe de a se fi încheiat. Interviu cu un actor de calibru greu -

Cu pușca pe catedră

- Domnule Caramitru, e vacanță, e sâmbătă, iar Bucureștiul e gol. Dacă nu ne-am fi întâlnit, aici, la cafenea, unde v-ar fi plăcut să vă aflați?

- M-aș fi dus la Moeciu de Sus, unde am o casă de vacanță. Acum mai mulți ani, am gă­sit un teren foar­te frumos, chiar în vatra sa­tului și, fiindcă stilul ca­selor țărănești din zonă e cam indecis, am adus meș­teri din Mara­mureș și mi-am făcut o căsuță de lemn. De fiecare dată când am nevoie de liniște și de concentrare pentru vreun proiect, mă retrag în cer­da­cul meu, de unde se văd munții. E foarte plăcut aco­lo. Mă simt bine, ca un muntean ce sunt, după familie...

- Știu că părinții dumneavoastră, aro­mâni ade­vărați, au sosit tocmai din vechea Macedonie. Locuiau în zonele muntoase?

- Bunicul meu din partea mamei fusese învățător în cel mai înalt sat din Munții Pin­dului, Gramatikon se numea pe grecește, Gra­maticova îi ziceau ei, în aromână. Se învățase să facă orele de română cu pușca pe catedră, pentru că oricând putea intra cineva peste sat, să le dea foc. După căderea Imperiului Oto­man și după al doilea război balcanic, care s-a în­cheiat cu schimbul de prizonieri între Grecia și Tur­cia, situația românilor s-a înrăutățit. Au fost vânați de mercenari, așa numiții antarți, și a început o bătaie crâncenă. Odată, plecând din sat călare cu doi frați de-ai lui, bunicul meu a fost pândit din pădure și mer­cenarii au tras asupra lui. Lui i-au rănit doar calul, a sărit, s-a rostogolit și a reușit să fugă, să scape, dar pe frații lui i-au prins, i-au tăiat bucăți, i-au pus în desagi și au dat bice cailor să se întoarcă singuri. Mama îmi po­vestea cum, după pasul cailor pe ulițele pietruite, fe­meile și-au dat seama că s-a întâmplat o tragedie și în­cepuseră deja să-și jelească bărbații. Până la urmă, bunicul a făcut parte dintr-o delegație oficială a aro­mâ­nilor din Balcani, care a venit la București și a ce­rut oficialităților întoarcerea în țara-mamă. Și aro­mânii au fost colonizați și împroprietăriți, începând cu 1925, în Cadrilater, și au primit, cu ajutorul So­­­­cie­tății de Cultură Ma­cedo-Române, cer­ti­­ficate de naționali­ta­te.

De la capăt, de trei ori

- S-au adaptat ușor de la munte la șes?

- S-au adaptat for­mi­dabil, deși au sărit din­tr-o lu­me în care mai persistau obice­iu­rile de tip medieval di­rect în societatea bur­gheză dintre cele două răz­boaie mondiale. Sta­tul român a fost foarte generos, a dat pentru fiecare cap de bărbat câte zece hectare de pământ. Bu­nicul meu a avut 9 copii, dintre care 7 băieți. Și-a unit familia cu a tatălui meu, care i-a devenit gi­nere, și au muncit pământurile astea bune îm­pre­ună. Făceau export de cereale în perioada în ca­­re România hrănea întreaga Europă. După ce au pă­răsit Cadrilaterul, în 1940, când a fost cedat Bul­­gariei, prin pactul Ribbentrop-Molotov, casa bu­ni­cului meu, de exemplu, a devenit sediul Po­li­ției din localitate. Așa casă frumoasă ridicase! În doar 50 de ani, însă, familia mea a pierdut tot de trei ori.

- De ce spuneți că de trei ori?

- Întâi au plecat din țara în care locuiseră sute de ani, lăsând acolo tot, case, gospodării, animale. Stră­bunicul avusese 10.000 de oi. Era ceva! După doar 15 ani, au plecat din Cadrilater, lăsând iar tot. Pentru că, deși statul bul­gar a fost ci­vilizat și a răscumpărat clădirile, terenurile, chiar și recol­tele lor statului român, înce­puse războiul și statul n-a mai apucat să dea banii oa­me­nilor. Iar a treia oară au pierdut, întrucât co­muniștii le-au luat tot. S-au dezis de aro­mâni, considerându-i dușmani de clasă, fiindcă erau oameni liberi și nesupuși. Toți membrii familiei mele, mai puțin eu, au făcut pușcărie. Dintre toți, tata a stat cel mai mult, vreo șase ani, însumați.

- Dumneavoastră cum de-ați scăpat?

- Am scăpat pentru că eram prea mic. Prima dată tata a intrat la pușcărie în 1949. În miezul nopții, când toată lumea dormea, am auzit urlete, și pe cele două uși ale casei, smulse din țâțâni, au intrat vreo 20 de indivizi cu lanterne. I-au ridicat pe ai mei de păr din pat, au făcut o percheziție teribilă, au băgat cuțitul și-n canapele, să vadă dacă nu e ceva ascuns. Spre di­mineață, când au plecat, cu tot cu părinți și cu sora mea, cineva a zis: "Ia-l și pe ăsta!" Adică pe mine. Dar cel care trebuia să mă ia m-a întrebat: "Câți ani ai, mă?" Și eu am zis: "Șapte!" Și el a zis: "Ei, lasă-l nai­bii acasă, are șapte ani!" Soră-mea a venit după câteva ceasuri, mama a venit după două zile și tata după doi ani, nejudecat, necondamnat.

- Unde locuiați atunci?

- Locuiam pe 11 iunie, strada care duce la Parcul Carol. Era o casă de 4 camere, pe care o cumpărase tatăl meu în rate, de la un evreu plecat în Australia, care lăsase un avocat să-i reprezinte interesele. Plătea lunar și mai avea doar o rată sau două până să încheie actele definitiv. Și exact atunci a venit naționalizarea și casa s-a naționalizat pe numele proprietarului vechi. N-am putut-o recupera mai târziu. Ai mei au continuat toată viața să plătească chirie statului român. După a doua pușcărie a tatălui, ne-au con­fiscat totul din casă, rămăsesem cu două paturi, două mese, șase scaune. Plus că am fost obli­gați să punem o ca­meră la dispoziția garnizoanei, cu ca­re împărțeam și bucă­tăria, și toaleta. Era un coșmar.

- Cum lua fa­mi­lia dumneavoastră toate aceste nenoro­ciri care se abăteau asupra ei? Reușea să-și mai păstreze speranța în mai bi­ne?

- Erau destul de îm­păcați spiritual, aveau convingerea că ăsta e destinul, că Dumnezeu știe mai bine ce face. Erau foarte credincioși și asta le-a dat putere să ia viața în piept de atâtea ori. Financiar, nu și-au mai revenit niciodată. Când au ajuns la București, tata și bunicul au în­cer­cat să încropească un mic ne­goț cu tex­tile, deschiseseră un magazin pe Gabro­veni, dar l-au închis comuniștii. Mama, care fusese cas­nică, a găsit un serviciu minor, întreținea un cen­tru de răcoritoare. Se trezea la 4 dimineața, la 5 ve­neau ma­șinile cu gheață, pe care o tăia cu fe­răs­trăul. Îmi amintesc că în 1948, când s-a făcut reforma mo­netară, încă mai găseam în casă hârtii de un miliard de lei, care nu mai aveau valoare. Mama aprindea focul cu ele, râdea și plângea în ace­lași timp.

90 de metri garduri

- Presupun că toate aceste povești v-au marcat puternic copilăria.

- M-au afectat, bineînțeles, pentru că trăiam și eu suferința familiei. Mi-au dat însă și o conștiință pu­ter­nică a românității mele. Și m-au și încrâncenat, m-au făcut să-mi văd de școală. Am avut un noroc mare, unul din frații ma­mei era profesor de ro­mână și, fiindcă a avut drag de mine, m-a luat de mic și m-a învățat să scriu și să citesc. Când am intrat în clasa întâi, citeam deja ziarul. Tot el mi-a pus la dispoziție, în liceu, una din cele mai negre perioade ale școlii co­muniste, cărțile mari­lor scriitori interziși. Mai târziu, am avut și norocul unui profesor de română extraordinar, domnul Vla­dimir Dogaru, un îm­pă­timit de Eminescu, care îl preda așa cum trebuie.

- Dar copilărie adevărată, "veselă și nevino­vată", vorba lui Creangă, ați mai avut?

- Circula un banc amar pe vremuri: "Domnule, ce bine era pe vremea lui Stalin! De ce era bine, măi? Păi, aveam 20 de ani!" Așa și eu, deși am prins toate formele de comunism, m-am bucurat de adolescență în măsura în care am putut. Am citit foarte mult, până când am fost furat de sport. Am făcut atletism, în­cepu­sem cu săritura în înălțime, apoi am trecut la 90 m garduri, probă la care am ajuns vicecampion național la juniorii mici. Mai târziu, m-am apu­cat de handbal, de bas­chet și am eșuat în tenis. La un mo­ment dat, ma­ma s-a și speriat, o lua­sem cam tare cu spor­turile. Norocul a fost că au venit în gazdă la noi doi studenți, unul la Arte Plastice, altul la Regie-Film, cel din ur­mă are azi un nume ce­le­bru: Paul Bar­bănea­gră. Paul a simțit ceva bun în mine, m-a luat cu el să văd filme, să în­țeleg fenomenul artistic. Și mi-a deschis apetitul. Datorită lui am dat la Teatru și am intrat.

- A fost o în­tâm­plare fericită sau aveați deja certitudinea că teatrul e drumul?

- Eu mi-am dorit, de fapt, să fac regie, dar exact atunci s-au între­rupt cursurile pentru re­gie. Am făcut un calcul și am dat la Actorie, cu gândul că voi trece mai târziu la Regie. Eram însă pregătit și pentru Lite­re, în cazul în care n-aș fi trecut de proba de apti­tudini. Când s-au des­chis cursurile de regie, eram deja în anul III, studiam "Hamlet", eram prea impli­cat ca să mă mai transfer. Dar am făcut cursuri de regie, post-universitar. Și azi, când pot și am ocazia, fac și regie.

"Eminescu a fost un bărbat autentic!"

- Din pasiunea dvs. pentru literatură s-au năs­cut nu doar recitalurile de muzică și poezie "Emi­nes­cu", care au ridicat săli în picioare, ci și proiec­tul pe care l-ați dus la împlinire, în perioada în care ați fost ministru al Culturii, de a pune la dispoziția românilor manuscrisele marelui poet. După atâtea mii de ore petrecute pe scrierile lui, ce mai înseam­nă pentru dumneavoastră Eminescu?

- Notațiile lui Eminescu din caietele lui sunt ale unui veșnic student împătimit de cunoaștere. Poate să zică cine ce-o vrea, Eminescu e poetul cel mai mo­dern al acestor vremuri. Și-a depășit cu mult propria epocă, prin preocupările pe care le-a avut, prin interesul pentru toate temele mari ale umanității, prin felul în care a structurat limba, lăsându-ne moștenire o minunată limbă literară. Din păcate, s-a perpetuat imaginea lui de geniu neînțeles, bolnav și neadaptat, care e falsă. Eminescu a fost un bărbat autentic, departe de a fi parfumat și romanțios. A fost romantic doar în formă, și existențialist în conținut. Pe mine m-a influențat enorm.

- Astăzi sunteți actor, regizor, director al Tea­trului Național, președinte al UNITER. Cum faceți să coexiste atâtea preocupări?

- Cred că la mijloc e și o capacitate de dedublare pe care o moștenesc de la tata. Deși avea licență în Studii Comerciale, la București, după ce a ieșit din pușcărie a fost nevoit să se angajeze simplu contabil. Iar sora mea, care intrase la Teatrologie, a fost dată afară din facultate și a trebuit să se reabiliteze timp de trei ani, măturând pe jos o fabrică. La mine, lucrurile s-au orânduit de la sine. După '89, fiindcă meseria noastră, actoria, era în pericol real, și interesul pentru teatru scăzuse, am creat UNITER, l-am structurat și l-am impus. Și sunt foarte bucuros că funcționează, că și-a găsit locul în peisaj. Când am devenit ministru al Culturii, am devenit deoarece uniunile de creatori împreună mi-au susținut candidatura. Din 2005 în­coace, de când sunt director la TNB, folosesc și experiența de la UNITER, și pe cea de la Minister.

- Cum faceți să nu fie sufocat actorul sub atâtea îndatoriri organizatorice?
- Omul are timp pentru toate, dacă vrea. Îți gă­sești timp, dacă crezi că acel ceva e important pentru tine. Ființa ta se organizează, își drămuiește energia, chiar dacă timpul pentru odihnă e mai scurt, trezirea e mai devreme și așa mai departe.

- Îmi lăsați impresia că, deși sunteți artist, nu v-ați dat niciodată liber la boemie...

- Așa e. Am fost pe picioarele mele de foarte tâ­năr. Tata a murit foarte devreme, după a treia puș­cărie. A fost un bărbat fragil, pe care pușcăria l-a vulnerabilizat și mai mult. Obișnuia să spună: "Visez să mor, am fost bătut și umilit, nu mai pot!" Era distrus sufletește după tot ce suferise. Sora mea a reușit să plece în Elveția, să se stabilească acolo, iar eu am rămas cu mama, de care am avut grijă până târziu. Începusem să câștig bani încă din facultate, am fost tot timpul bursier, în ultimul an am avut și bursa republicană cea mai mare, care era de 600 de lei. Împreună cu cealaltă însumau 900 de lei, mai mult decât o leafă de actor din teatru. Munceam foarte mult. În vara de dinaintea examenului de stat, aveam deja premieră la teatru și tot în vara aia am făcut și primul film.

- Munca o trăiați ca pe-un fel de salvare, ca pe-o valoare sigură?

- În perioada comunistă, la întrebarea: "Ce în­seamnă teatrul pentru dum­nea­voastră?", răspun­deam invariabil: "O șansă de a supraviețui!" Am supra­vie­țuit în teatru, din toate punc­tele de vedere. Inclusiv mo­ral, fiindcă nimeni nu m-a putut deturna din convin­ge­rile mele, n-am fost mem­bru de partid, n-am colaborat, din contră, teatrul, așa cum îl făceam atunci, dădea un pu­ternic semnal anti-sistem. Lucrurile astea au avut și re­versul medaliei, nerăspun­zând deloc la corecțiile regi­mului, nu primeam niciodată premii.

Pariu pe prietenie

- În afară de muncă, ce alte repere de ne­clin­tit mai există în viața dumnea­voastră?

- În lumea noastră, a aro­mânilor, se spunea că sen­timentul cel mai important este prietenia, care, la nevoie, poate depăși atașamentul față de familie. Prietenia era o frăție de sânge sfântă, născută în vremurile în care oamenii trebuiau să se apere, să se aju­te. Or, lucrul ăsta a dispărut oarecum.

- Știu că v-a legat o foarte strânsă prietenie de Toma Caragiu. Era și ea tot o "frăție"?

- Da, cu Toma am fost ca niște frați. Era fratele meu mai mare. Ne-a făcut cunoș­tință sora lui, Matilda Cara­giu, care m-a văzut la o seară po­etică, m-a plăcut și, apro­piindu-se de mine, m-a în­trebat: "Tini hi armân?" (Ești aromân?) Foarte repede am ajuns prieteni la cataramă, și intimi, și cu respect reciproc. Moartea lui a însemnat pentru mine o mare pierdere.

- Unde erați la cutre­murul din '77?

- Mă pregăteam să intru pe scenă, jucam "Ră­­ceala", de Marin So­rescu. Am fugit imediat la mine acasă, să mă asigur că totul e ok. Apoi m-am întors la teatru unde, din vorbă în vorbă, am de­pistat că Toma nu e ni­căieri și că nu dăduse ni­ciun semn. Am fugit la el acasă cu niște băieți, el stătea la etajul 2 al unui bloc care se prăbușise până la etajul 3. Etajul 3, de deasupra, era întreg. Am deturnat un troleibuz, ne-am suit pe el și așa am reușit să intrăm în aparta­mentul lui. I-am găsit câinele, un caniche negru, pe masă erau intacte o sticlă de whisky, o sticlă de apă minerală și patru pahare. În aer se mai simțea miros de țigară. Am vrut să deschidem ușa spre culoar, dar casa scărilor se prăbușise cu toți cei care fugiseră din apartamente. Am rămas acolo, până i-au dezgropat. Toma căzuse pe spa­te, cu regizorul Alexandru Bo­că­neț (primul soț al creatoarei Doi­na Levintza n.r.) peste el, îmbră­țișați. Dacă ar fi rămas în apar­ta­ment, ar fi scăpat. Cunosc mulți oa­meni de calitate, cu care sunt în relații excepționale, dar o prietenie așa cum am avut cu Toma n-o să mai cunosc.

O zonă "nepreumblată": familia

- Din conștiința românității și a pribegiei prin lumea largă, aro­mânii au mai rămas cu o obsesie: nu le place să se amestece cu alții, mai ales în căsă­torie. Soția dumneavoastră e și ea machedoancă?

- E tot machedoancă, după tată, la noi așa se ia în considerare. Dar regula asta nu mai e așa strictă în ziua de azi. De când s-au întors în Regat, s-au mai amestecat și aromânii.

- Aromânii sunt și foarte familiști, au un ade­vă­rat cult pentru familie...

- Așa e, dar mie nu prea-mi place să vorbesc de familia mea. E una din zonele omului care trebuie mai puțin preumblate, așa că o țin cât pot la discreție. Dar pot să vă spun că am o familie frumoasă și puternică. Am trei băieți mari și sunt și Papu, cum se zice la noi, adică bunic. Am un nepot și e pe drum o nepoțică, lucru care mă bucură.

- V-a urmat în me­serie vreunul dintre copii?

- Niciunul, și-au ales cu totul alt drum. Au cariere foarte fru­moa­se. Toți trei au fă­cut studii la Geneva, un­de trăiește sora mea, care i-a găz­duit și i-a hră­nit. Cel mare a făcut studii economice și e director plin la una din ce­le mai importante fir­me de consulting finan­ciar din lume, McKenzie. Toată ziua e între avioane și în­tâl­niri. Al doilea a făcut drept economic și a imaginat un proiect in­ternațional pe internet, la care acum lucrează toți trei, ca nebunii, încercând să-l impună. Iar cel de-al treilea, îm­pătimit de muzică, a fă­cut studii importante de in­giner de sunet. Se în­țeleg foarte bine între ei, se iubesc foarte mult.

- Aveți o viață foarte plină. Anii trec, dar vă păstrați aceeași energie vitală. Cum faceți? De unde atâta vigoare?

- Îmi place să fac doar lucruri despre care sunt convins că me­ri­tă și pot fi duse la bun sfârșit. Ul­ti­ma a fost reconstrucția Teatrului Național, un periplu care a durat patru ani, cu pericole permanente de a fi oprit, dar care azi e un edi­fi­ciu de talie europeană. Nici în viața particulară nu mă livrez în lucruri care nu consider că merită, iar dacă merită, mă duc până-n pânzele albe, în ciuda oricărui atac.

- Cu atâtea lucruri de construit, vă mai dați voie la melancolii?

- Cum să nu! Melancolia e o stare de bine, pe care o asociez cu visul și cu surprizele lui. E și nostalgie, și încercare a imposibilului, și spaimă de necunoscut, dar și o stare de echilibru. A fi melancolic nu înseam­nă a fi bolnav, ci a fi visător. Iar eu visez tot timpul, cu ochii deschiși.