Când obiectele îşi amintesc...

- Există cercetători care jură că materia inanimată are suflet şi amintiri. Când obiectele care ne înconjoară intră în contact cu oameni dotaţi cu o sensibilitate deosebită, lucrurile încep să spună poveşti -

Crucifixul lui Padre Pio

Louise A.G. este o persoană dotată cu puteri spe­ciale. Între 1982 şi 1985, ea a mers de mai multe ori la Centrul de studii parapsihologice din Bologna, pen­tru a se su­pu­ne unor experimente cu garanţii ştiinţi­fice certe, coor­donate de un comitet condus de ce­lebrul neu­rolog doctor Piedro Cassoli. Şedinţele se desfăşurau în felul următor: membrii comitetului fă­ceau un cerc în ju­rul doamnei A.G. care, stând pe un sca­un, fixa câtva timp un punct oarecare. Apoi în­chidea ochii. Respiraţia sa pro­fundă dovedea că in­trase în transă. În clipa aceea, se ridica şi mergea prin cameră cu paşi mici, răspunzând la în­trebările care îi erau adresate. Întrebări bizare, ciu­date, legate de nişte obiecte care i se dădeau pentru a li se reconstitui is­toria.
În timpul şedinţei care a avut loc pe 29 martie 1983, i s-a dat un crucifix care, cu douăzeci de ani îna­­inte, îi fu­sese dăruit unei femei bătrâne de către ce­lebrul pă­rinte Pio de Pietral­ci­na, sanctificat sub nu­mele de Padre Pio. Erau pre­zen­te două­spre­zece per­soa­ne, toate făcând parte din gru­pul de cer­cetători al docto­rului Cassoli. Iată ce a spus me­diumul despre obiec­tul pe care nu îl văzuse niciodată până a­tunci - şi nu îl ve­dea nici în acel mo­ment, pen­tru că avea ochii în­chişi. "Simt o mână care mă mângâie pe cap şi prezenţa unui preot ce poartă barbă. Un om înalt... cu pri­vire blân­dă şi mai puţin tristă decât o are în pre­zent. Am impresia că su­ferinţa l-a epuizat un pic..."
În clipa aceea, doctorul Cassoli a intervenit: "Totul este adevărat în ce priveşte persoana care a dăruit cruci­fixul. Dar cea care l-a primit?". Louise A.G. s-a ridicat şi s-a în­drep­tat încet spre interlocutorul ei, murmu­rând: "Mi se pare că este bunica ta... Te iu­bea foarte mult. Am impresia că o văd ală­turi de tine". "De ce spui «te iu­bea»?", a în­trebat atunci Cassoli. "Pentru că o văd trans­­parentă, ca şi cum ar fi moar­tă." Într-adevăr, bu­nica docto­rului de­ce­dase în urmă cu cinci luni.
În timpul şedinţei din ziua de 15 martie 1984, doam­nei A.G. i-a fost dată spre recunoaştere o pe­reche de oche­lari cu ramă de baga. Imediat ce i-a luat în mână, me­diumul a mani­festat semne evidente de rău, în timp ce faţa sa exprima groaza şi dezgus­tul. Deodată, s-a culcat pe jos şi a ră­mas o clipă imo­bilă, cu braţul drept îndoit sub cap. Un gest sim­bolic, pen­tru a evoca sfârşitul tragic al persoanei căreia îi apar­ţinuseră ochelarii şi care se si­nucisese, aruncându-se de la etajul al patrulea al unui bloc.
Fenomenul despre care vorbim constă în "achi­ziţio­na­rea de informaţii cu ajutorul obiec­tu­lui". Este una dintre numeroasele forme ale clar­viziunii, extrem de spec­ta­cu­loasă prin mani­festările ei. Numită şi psi­hometrie, ea pre­su­pune posibilitatea ca per­soana care o exersează să re­trăiască episoade din viaţa altuia, să simtă bu­cu­ria, durerea, chiar şi disperarea care mar­chează anumite momente ale exis­tenţei. Şi toate acestea, prin intermediul unui impuls miste­rios, primit de la un obiect oarecare, martor mut al acestor dureri şi bucurii.
Aproape întotdeauna, subiectul "psiho­me­tru" tinde să se identifice cu pro­prie­tarul obiec­­tu­lui, ale cărui gesturi şi atitu­dini le reia une­ori. În unele cazuri, când mediumul este foarte pu­ter­nic, el poate să renunţe temporar la pro­pria sa per­so­na­litate, pentru a o îm­pru­muta pe cea a indi­vi­dului pe care îl "cercetează".

Memoria pietrelor

Psihometria înseamnă şi posibili­tatea de a retrăi mici fragmente din is­torie. În timpul şe­dinţei de pe 29 martie 1983, o scrisoare veche şi în­gălbenită i-a fost dată ace­luiaşi me­dium. "Simt că este o foaie care a fost îm­păturită şi desfăcută de foarte multe ori... o foaie care, înainte de a ajunge aici, a trecut prin multe mâini, în epoci diferite... am senzaţia că alerg în spatele unui cal şi că aud o fanfară... Doamne, ce alergătură!... Nu mai pot să respir... Văd un câmp vast, roşu, de culoarea ma­cului... dar această întindere este for­mată din fiinţe omeneşti, care măr­şă­luiesc undeva, departe." Într-adevăr, oa­menii aceia îmbrăcaţi în roşu merseseră foar­­te mult pe jos: scrisoarea fusese scri­să de revo­­lu­ţio­narul Garibaldi.
Psihologul britanic Joseph Buchanan, în 1849, şi geologul William Den­ton în 1854, au fost primii care au des­co­perit această posi­bilitate para­nor­mală de a ex­plo­ra trecutul. Joseph Rodes Bu­cha­nan susţine că lucrurile ina­ni­mate "au un suflet şi o memorie" care îi per­mit unui individ dotat cu puteri para­nor­male să vadă, prin ele, în trecut. Apa, pie­trele - toate au o memorie şi deţin informaţii. William Den­ton era convins că lucrurile ma­teriale sunt "impregnate cu ima­gini". De un­de şi celebra sa afirmaţie: "O pia­tră cu­leasă de pe străzile Ierusalimu­lui este o ade­­vărată bibliotecă ce conţine istoria naţiunii evreieşti în întregime".
În realitate, lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, cum le păreau celor doi cercetători. Pro­­­­tagonistul psihometriei nu reprezintă me­moria obiec­telor, ci spiri­tul su­biec­tului pa­­­ra­normal care se des­chi­de, din­­colo de experien­ţe­le sale per­so­nale, până ajunge să in­clu­dă în propria sa sferă un trecut care, fără să-i apar­ţină, îi devine totuşi acce­si­bil, în vir­tutea unei clarviziuni re­trospec­tive: o că­lă­torie reală, prin spirit, în trecut.

Zburătoarea incaşă

Una dintre cele mai stranii şi mai cu­noscu­te "călă­toare în trecut" a fost sud-americanca Maria Reyes, su­pra­nu­mită şi "zburătoarea in­caşă". Evocările psihometrice datorate acestei femei aparţinând vârfului societăţii mexicane aveau precizia unui documentar cine­matografic şi in­ten­sitatea dramatică a unor evenimente trăi­te în realitate. Unul din cazurile care au fă­cut-o cele­bră a fost legat de o scrisoare de adio, scrisă de un naufragiat şi pusă într-o sticlă care a fost recu­perată mulţi ani mai târ­ziu. Fără să ştie nimic des­pre ceea ce se în­tâmplase, Maria Reyes a descris cu un rea­lism cutre­murător dis­pe­rarea pasa­ge­rilor unui pachebot tor­pilat în 1917 de ger­mani, în Ocea­nul At­lantic: devotamentul ofi­ţerilor şi al mem­­brilor echipajului, ex­plo­zia mo­toa­relor, dispe­ra­rea autorului scrisorii, care în clipa dezastrului îşi în­drep­tase gân­durile spre soţia şi copiii aflaţi departe de el.
Aceeaşi prodigioasă vizionară a de­scris, cu aju­torul unui bumb de manşetă care îi aparţinuse îm­păratului Ma­ximilian al Mexicului, percepţia colo­rată a ma­ni­fes­ta­ţiilor prin care populaţia ţării l-a primit la sosirea sa. O bucată de mar­mură, culeasă din forumul roman din apro­­pierea vestigiilor templului lui Cas­tor şi Polux, i-a insuflat viziunea ruine­lor gran­dioa­se că­rora, la cererea cerce­tă­torilor care făceau expe­ri­men­tele, le-a fă­cut un desen foarte asemănător. Aceeaşi bucată de marmură, când i-a fost pre­zentată din nou, în alte circumstanţe, i-a suscitat aceleaşi imagini. Bi­neîn­ţe­les, ca şi în cazul Loui­sei A.G., Maria Reyes dă­­dea răspunsurile cu ochii în­chişi, cufun­dată într-o stare profundă de tran­să. Cu toate că ţinea obiectul în mână, ea nu-l vedea şi nu putea, prin ur­mare, să fie im­pre­sionată de aspectul ex­terior al aces­tuia. De altfel, ea era de­­parte de a avea cul­tura necesară pen­tru a putea inventa, cu o asemenea exactitate a de­taliilor, eve­nimentele pe care le po­ves­tea. În ciuda rangului său social, Maria Reyes era în primul rând o ma­mă care trebuia să se ocupe de nu­me­roşii ei copii.
Unele dintre experienţele sale sunt absolut me­mo­rabile. Pe 29 octombrie 1919, după ce a intrat în stare de tran­să, medicul german Pagenstecher, con­ducă­to­rul experimentului, i-a dat un cuţit din chih­limbar, care provenea din Muzeul Arheologic al Mexicului. Era vorba despre un cuţit destinat sacri­fi­ciilor umane, dar ea nu ştia acest lucru. "Văd o mul­ţime care se gră­beşte spre un spa­ţiu vast", a spus Ma­ria. "Sunt acolo două sau trei sute de persoane. Sunt indieni. Au pene pe cap şi par îngri­joraţi... Fără în­doială, este vorba despre o ceremonie. Acum văd alţi patru indieni care târăsc un om după ei, cu forţa. Se zbate, dar eforturile sale sunt inutile. Este ridicat şi legat pe o piatră... o piatră plată şi ro­tun­dă, de cu­loare gri, înaltă de apro­xi­mativ un metru. Un om înalt şi robust se apropie..."
Urmează descrierea unui sacrificiu uman, ale cărui detalii este mai bine să le lăsăm deoparte. Dar vi­ziu­nea a fost aşa de atroce, încât Maria Reyes a fost cu­prinsă de convulsii. Doctorul Pagenstecher i-a luat atunci obiectul din mâini, încercând să o sugestioneze să uite, la trezire, cumplita experienţă, ceea ce nu a îm­piedicat-o însă să înceapă să plângă cu sughiţuri şi să cadă pradă, pentru câteva clipe, unui tremur nervos.
Din nefericire, calitatea de medium aduce adesea cu sine o transferare momentană a suferinţelor şi du­rerii, din cauza inevitabilului proces de identificare cu persoanele şi lucrurile descrise. Uneori, sufe­rinţele Mariei Reyes erau legate de iden­ti­ficarea sa cu un obiect aflat, la un anumit mo­ment, într-o si­tuaţie care ar fi făcut pe oricine să sufere. Când s-a identificat, de pildă, cu un aero­lit, a fost cuprin­să din nou de convulsii, pentru că "s-a simţit înghiţită în­tr-o pră­pastie fără fund cu o viteză enormă". În altă zi, graţie unei bucăţi de lavă solidificată, ea "a asistat" la o erupţie vulcanică ce avusese loc cu câte­va secole mai înainte, simţind căldura cumplită, de­gajată de lava în curs de topire. A început să tuşească, incomodată de gazul care "o sufoca".
Odată, doctorul Pagenstecher a întrebat-o: "Dar cum poţi să te agiţi aşa de tare sub efectul unei simple vi­ziuni?". Maria i-a răspuns: "Pentru mine, dragă domnule doctor, nu este vorba despre o vi­ziu­ne, ci de o realitate pe care o trăiesc. Mă aflam în apropierea vulcanului şi ve­deam fluviul de foc cum se apropia din ce în ce mai mult. Am auzit strigătele îngrozitoare ale victimelor înainte de a muri. Am fost înconjurată de flăcări. Am simţit o căl­dură cumplită şi o senzaţie de sufocare. Dar, cel mai ne­plăcut era faptul că nu puteam să fac nicio mişcare: eram lipită de pământ".

Într-o noapte cu lună plină

Uneori, viziunea retrospectivă se manifestă la nişte fiinţe care nu ştiu că au acest dar şi nu intră în stare de transă. Iată o asemenea împrejurare, relatată de ma­rele psihanalist elveţian, Carl Gustav Jung, al cărei pro­ta­gonist a fost chiar el.
Într-o noapte a anului 1924, în timp ce dormea sin­gur în turnul său din Bollingen, a fost trezit de zgo­motul unor paşi uşori care se auzeau de afară. Apoi a auzit o mu­zică îndepărtată care se apropia de el şi a desluşit chiar râsete şi voci. Era foarte straniu, pen­tru că el se afla într-un loc izolat, îndepărtat de casele locuite. S-a ridicat, s-a dus la fereastră, dar nu a văzut pe nimeni. A adormit la loc, dar a fost iarăşi tre­zit din somn de acelaşi zgomot, însoţit de râsete, cântece, de data aceasta auzindu-se şi notele unui acordeon. Iritat, a sărit iar din pat şi a ridicat jalu­zelele: nu a văzut decât specta­colul unei nopţi senine şi calme, luminată de luna plină. Pe de altă parte, ha­lucinaţia, cu toate că doar auditivă, fu­sese prea reală pentru ca el să nu-şi pună problema con­tactului even­tual dintre spiritul său şi trecut. În­dârjit să afle ade­vă­rul, după ce a făcut numeroase cercetări, a descoperit că exact pe locul unde se înălţa turnul său, în înde­păr­tatul Ev Mediu, tinerii care mergeau în Italia pentru a se înrola ca mercenari aveau obiceiul să se în­tâl­neas­că la începutul primă­verii. În locul acela se întâl­neau pentru a-şi lua la revedere, poate chiar adio, de la pământul natal.
Un alt caz foarte interesant de psihometrie este po­ves­tit de Elizabeth d'Esperance, o celebră clarvă­zătoare britanică, în cartea ei autobiografică, "The Shadow Land". Este vorba despre un vis trăit cu ochii des­chişi pe vremea când era copil, în timpul unei călătorii pe mare, pe un vapor comercial aflat sub comanda tatălui său. Ea avea atunci doar treispre­zece ani şi părinţii cre­zu­seră că o călătorie lungă îi va scoa­te din mintea ei de copil unele "fan­tezii ciu­date". Într-adevăr, Elizabeth po­ves­tea că vede fan­to­me, evocând scene şi personaje foarte stranii din tre­cut.
Zile în şir, Elizabeth a stat liniştită pe va­por, fără să fie tulburată de "viziuni", fără întâlniri cu per­so­na­je din trecut. Totuşi, într-o zi, pe când se juca cu mai­muţa de la bordul vasului, s-a întâmplat ceva nefi­resc: în timp ce fu­gea pe punte, s-a oprit dintr-odată, îm­pie­trită de o ima­gine pe care nu o mai văzuse până atunci: un vapor ma­ies­tuos, cu pânze albe, um­flate de vânt, străpungea va­lu­rile, îndreptându-se în di­rec­ţia lor. Pe pasarelă, cu bra­ţele încrucişate la piept, stătea un bărbat înalt, în vreme ce pe punte se agitau mai mulţi marinari zdrenţăroşi. Fe­tiţa nu a reţinut deta­liile anacronice ale viziunii, ea fiind şocată de faptul că velierul se îndrepta cu toată viteza spre vaporul pe care se afla ea, accidentul fiind ine­vita­bil.
Elizabeth a scos un ţipăt de groază, rugându-l pe ofi­ţerul de la cârmă să facă ceva. Dar acesta nu vedea nimic, în afara oceanului încreţit uşor de adierile brizei. Dispe­ra­tă, şi-a ascuns capul la pieptul ofiţe­rului, aşteptând şo­cul fatal. Dar nu s-a întâmplat nimic, iar când Elizabeth a ridicat capul, a văzut misterioasa corabie continuându-şi drumul, de cea­laltă parte a vasului lor, ca şi cum ar fi trecut prin el, fără să producă nici cea mai mică strică­ciune. Oare fusese vorba despre un vapor-fantomă? Sau fetiţa primise un "mesaj vizibil", provenit dintr-un punct înde­păr­tat al acestei imense panorame aflate în afara tim­pu­lui şi pe care spiritul nostru conştient poate, une­ori, să o perceapă. Este ca şi cum s-ar suprapune două fotografii ale aceluiaşi loc, făcute în epoci diferite.
Tot Elizabeth d'Esperance povesteşte întâm­plarea ur­­mătoare. "După mulţi ani de la apariţia acelui straniu va­por, într-o zi, mi s-a făcut foarte rău, văzând o batistă de mătase care mi-a fost ofe­rită spre examinare. Imediat ce am atins-o, am fost cuprinsă de ameţeli şi frisoane. Ea fusese folosită pentru a acoperi timp de câteva minute faţa unei nefericite, ucisă într-un accident de maşină. Unele obiecte fac nişte «glume» destul de bizare. O carte de vizită, de exemplu, mi-a produs într-o zi senzaţia că mă curentez. Semnificaţia acestei întâm­plări am desco­pe­rit-o mai târziu, când am aflat că po­se­soarea cărţii de vizită fusese spitalizată şi suferise un tratament cu electro­şocuri."
"Cu toate acestea", mai spune ea, "cel mai curios caz a fost acela al unui portofel uzat, pe care nu reuşeam să-l ating. M-am chinuit să-l iau în mână, dar o forţă superioară voin­ţei mele mă îm­pingea înapoi." Oare cui îi aparţinuse? Poate unei persoane avare, bănuitoare, a cărei idee fixă era că va fi prădată.

Fantomele plutitoare

Nu toate fantomele au înfăţişări omeneşti. Obiectele "nasc" şi ele fantome. Cele mai frecvente sunt nălucile unor corăbii care s-au scufundat. Ele rătăcesc pe mări şi oceane, fiind văzute cu ochii imaginaţiei de către persoanele cu însuşiri parapsihologice, care le reconstituie istoria pe baza unor relicve: scrisori sau obiecte ale mari­narilor dispăruţi. Câteodată, se-ntâmplă, însă, ca şi oamenii nor­mali să le poată zări. E cazul regelui bri­tanic George al V-lea, care, împreună cu echipajul de pe vasul "Bacchante" au trăit, în 1881, o asemenea ex­perienţă uluitoare: pe valurile oceanului, au vă­zut navigând, dintr-odată, un vas al flotei engleze, scu­fundat în ur­mă cu câţiva ani. După câteva minute, năluca a dispărut.

Carl Gustav Jung
Savantul din turnul de piatră

Fiu de pastor, Carl Gustav Jung s-a născut pe 26 iulie 1875 în Kesswil, pe malul lacului Cons­tanţa, din Elveţia. A fă­cut studii de medicină, iar in­te­resul său cu totul de­o­sebit pentru par­ticu­la­ri­tăţile biologice şi spi­ritua­le ale materiei l-au deter­minat să alea­gă psi­hia­tria. În 1900, a devenit asistent la Cli­ni­ca de Psi­hiatrie de la Uni­versitatea din Zü­rich, unde s-a spe­cia­lizat în ma­ladiile men­tale. Des­co­pe­ri­rea lucră­rilor lui Sigmund Freud, ma­rele psiha­nalist ger­man, pri­vind hipnoza şi visul, l-au ajutat pe Jung să în­ţeleagă uni­ver­sul straniu al os­pi­ciilor în care lucra. Cei doi sa­vanţi se cunosc în 1907, dar divergenţele de opi­nii apar foarte re­pede între ei şi ruptura se pro­du­ce în 1910. Jung traver­sea­ză o perioa­dă de profun­dă solitudine, confruntat cu propriul său incon­şti­ent. Iese din criză în 1918, când începe o pe­­rioadă fer­tilă de studiu, soldată cu opere fun­damen­tale. În 1903 se căsă­toreş­te, are cinci copii, iar în 1923, cum­pără un teren în loca­litatea el­veţiană Bollin­gen (aproape de do­mi­ciliul fa­mi­liei sale) unde îşi construieşte un turn, loc de refu­giu şi medi­taţie, care îl apără de lu­mea exte­rioa­ră. În 1944, este victima unui in­farct, când tră­ieş­te expe­rienţa trecerii din via­ţă spre moarte, în pri­ma sa fază. O forţă "invizi­bilă" îl obligă "să re­vină pe pământ". După această în­tâm­­­plare, sa­van­tul se inte­resează îndeaproape de pa­­­rapsihologie, trăind chiar câteva experienţe pe ca­re le va co­mu­nica în cărţile lui, unele publicate pos­tum: "Rea­li­tatea sufle­tu­lui", "Viaţa mea. Amin­­tiri, vise, re­flec­ţii", "Feno­mene oculte". Carl Jung moare pe 6 iunie 1961, la Küssnacht, în vârs­tă de 86 de ani.