Crucifixul lui Padre Pio
Louise A.G. este o persoană dotată cu puteri speciale. Între 1982 și 1985, ea a mers de mai multe ori la Centrul de studii parapsihologice din Bologna, pentru a se supune unor experimente cu garanții științifice certe, coordonate de un comitet condus de celebrul neurolog doctor Piedro Cassoli. Ședințele se desfășurau în felul următor: membrii comitetului făceau un cerc în jurul doamnei A.G. care, stând pe un scaun, fixa câtva timp un punct oarecare. Apoi închidea ochii. Respirația sa profundă dovedea că intrase în transă. În clipa aceea, se ridica și mergea prin cameră cu pași mici, răspunzând la întrebările care îi erau adresate. Întrebări bizare, ciudate, legate de niște obiecte care i se dădeau pentru a li se reconstitui istoria.
În timpul ședinței care a avut loc pe 29 martie 1983, i s-a dat un crucifix care, cu douăzeci de ani înainte, îi fusese dăruit unei femei bătrâne de către celebrul părinte Pio de Pietralcina, sanctificat sub numele de Padre Pio. Erau prezente douăsprezece persoane, toate făcând parte din grupul de cercetători al doctorului Cassoli. Iată ce a spus mediumul despre obiectul pe care nu îl văzuse niciodată până atunci - și nu îl vedea nici în acel moment, pentru că avea ochii închiși. "Simt o mână care mă mângâie pe cap și prezența unui preot ce poartă barbă. Un om înalt... cu privire blândă și mai puțin tristă decât o are în prezent. Am impresia că suferința l-a epuizat un pic..."
În clipa aceea, doctorul Cassoli a intervenit: "Totul este adevărat în ce privește persoana care a dăruit crucifixul. Dar cea care l-a primit?". Louise A.G. s-a ridicat și s-a îndreptat încet spre interlocutorul ei, murmurând: "Mi se pare că este bunica ta... Te iubea foarte mult. Am impresia că o văd alături de tine". "De ce spui «te iubea»?", a întrebat atunci Cassoli. "Pentru că o văd transparentă, ca și cum ar fi moartă." Într-adevăr, bunica doctorului decedase în urmă cu cinci luni.
În timpul ședinței din ziua de 15 martie 1984, doamnei A.G. i-a fost dată spre recunoaștere o pereche de ochelari cu ramă de baga. Imediat ce i-a luat în mână, mediumul a manifestat semne evidente de rău, în timp ce fața sa exprima groaza și dezgustul. Deodată, s-a culcat pe jos și a rămas o clipă imobilă, cu brațul drept îndoit sub cap. Un gest simbolic, pentru a evoca sfârșitul tragic al persoanei căreia îi aparținuseră ochelarii și care se sinucisese, aruncându-se de la etajul al patrulea al unui bloc.
Fenomenul despre care vorbim constă în "achiziționarea de informații cu ajutorul obiectului". Este una dintre numeroasele forme ale clarviziunii, extrem de spectaculoasă prin manifestările ei. Numită și psihometrie, ea presupune posibilitatea ca persoana care o exersează să retrăiască episoade din viața altuia, să simtă bucuria, durerea, chiar și disperarea care marchează anumite momente ale existenței. Și toate acestea, prin intermediul unui impuls misterios, primit de la un obiect oarecare, martor mut al acestor dureri și bucurii.
Aproape întotdeauna, subiectul "psihometru" tinde să se identifice cu proprietarul obiectului, ale cărui gesturi și atitudini le reia uneori. În unele cazuri, când mediumul este foarte puternic, el poate să renunțe temporar la propria sa personalitate, pentru a o împrumuta pe cea a individului pe care îl "cercetează".
Memoria pietrelor
Psihometria înseamnă și posibilitatea de a retrăi mici fragmente din istorie. În timpul ședinței de pe 29 martie 1983, o scrisoare veche și îngălbenită i-a fost dată aceluiași medium. "Simt că este o foaie care a fost împăturită și desfăcută de foarte multe ori... o foaie care, înainte de a ajunge aici, a trecut prin multe mâini, în epoci diferite... am senzația că alerg în spatele unui cal și că aud o fanfară... Doamne, ce alergătură!... Nu mai pot să respir... Văd un câmp vast, roșu, de culoarea macului... dar această întindere este formată din ființe omenești, care mărșăluiesc undeva, departe." Într-adevăr, oamenii aceia îmbrăcați în roșu merseseră foarte mult pe jos: scrisoarea fusese scrisă de revoluționarul Garibaldi.
Psihologul britanic Joseph Buchanan, în 1849, și geologul William Denton în 1854, au fost primii care au descoperit această posibilitate paranormală de a explora trecutul. Joseph Rodes Buchanan susține că lucrurile inanimate "au un suflet și o memorie" care îi permit unui individ dotat cu puteri paranormale să vadă, prin ele, în trecut. Apa, pietrele - toate au o memorie și dețin informații. William Denton era convins că lucrurile materiale sunt "impregnate cu imagini". De unde și celebra sa afirmație: "O piatră culeasă de pe străzile Ierusalimului este o adevărată bibliotecă ce conține istoria națiunii evreiești în întregime".
În realitate, lucrurile nu sunt chiar așa de simple, cum le păreau celor doi cercetători. Protagonistul psihometriei nu reprezintă memoria obiectelor, ci spiritul subiectului paranormal care se deschide, dincolo de experiențele sale personale, până ajunge să includă în propria sa sferă un trecut care, fără să-i aparțină, îi devine totuși accesibil, în virtutea unei clarviziuni retrospective: o călătorie reală, prin spirit, în trecut.
Zburătoarea incașă
Una dintre cele mai stranii și mai cunoscute "călătoare în trecut" a fost sud-americanca Maria Reyes, supranumită și "zburătoarea incașă". Evocările psihometrice datorate acestei femei aparținând vârfului societății mexicane aveau precizia unui documentar cinematografic și intensitatea dramatică a unor evenimente trăite în realitate. Unul din cazurile care au făcut-o celebră a fost legat de o scrisoare de adio, scrisă de un naufragiat și pusă într-o sticlă care a fost recuperată mulți ani mai târziu. Fără să știe nimic despre ceea ce se întâmplase, Maria Reyes a descris cu un realism cutremurător disperarea pasagerilor unui pachebot torpilat în 1917 de germani, în Oceanul Atlantic: devotamentul ofițerilor și al membrilor echipajului, explozia motoarelor, disperarea autorului scrisorii, care în clipa dezastrului își îndreptase gândurile spre soția și copiii aflați departe de el.
Aceeași prodigioasă vizionară a descris, cu ajutorul unui bumb de manșetă care îi aparținuse împăratului Maximilian al Mexicului, percepția colorată a manifestațiilor prin care populația țării l-a primit la sosirea sa. O bucată de marmură, culeasă din forumul roman din apropierea vestigiilor templului lui Castor și Polux, i-a insuflat viziunea ruinelor grandioase cărora, la cererea cercetătorilor care făceau experimentele, le-a făcut un desen foarte asemănător. Aceeași bucată de marmură, când i-a fost prezentată din nou, în alte circumstanțe, i-a suscitat aceleași imagini. Bineînțeles, ca și în cazul Louisei A.G., Maria Reyes dădea răspunsurile cu ochii închiși, cufundată într-o stare profundă de transă. Cu toate că ținea obiectul în mână, ea nu-l vedea și nu putea, prin urmare, să fie impresionată de aspectul exterior al acestuia. De altfel, ea era departe de a avea cultura necesară pentru a putea inventa, cu o asemenea exactitate a detaliilor, evenimentele pe care le povestea. În ciuda rangului său social, Maria Reyes era în primul rând o mamă care trebuia să se ocupe de numeroșii ei copii.
Unele dintre experiențele sale sunt absolut memorabile. Pe 29 octombrie 1919, după ce a intrat în stare de transă, medicul german Pagenstecher, conducătorul experimentului, i-a dat un cuțit din chihlimbar, care provenea din Muzeul Arheologic al Mexicului. Era vorba despre un cuțit destinat sacrificiilor umane, dar ea nu știa acest lucru. "Văd o mulțime care se grăbește spre un spațiu vast", a spus Maria. "Sunt acolo două sau trei sute de persoane. Sunt indieni. Au pene pe cap și par îngrijorați... Fără îndoială, este vorba despre o ceremonie. Acum văd alți patru indieni care târăsc un om după ei, cu forța. Se zbate, dar eforturile sale sunt inutile. Este ridicat și legat pe o piatră... o piatră plată și rotundă, de culoare gri, înaltă de aproximativ un metru. Un om înalt și robust se apropie..."
Urmează descrierea unui sacrificiu uman, ale cărui detalii este mai bine să le lăsăm deoparte. Dar viziunea a fost așa de atroce, încât Maria Reyes a fost cuprinsă de convulsii. Doctorul Pagenstecher i-a luat atunci obiectul din mâini, încercând să o sugestioneze să uite, la trezire, cumplita experiență, ceea ce nu a împiedicat-o însă să înceapă să plângă cu sughițuri și să cadă pradă, pentru câteva clipe, unui tremur nervos.
Din nefericire, calitatea de medium aduce adesea cu sine o transferare momentană a suferințelor și durerii, din cauza inevitabilului proces de identificare cu persoanele și lucrurile descrise. Uneori, suferințele Mariei Reyes erau legate de identificarea sa cu un obiect aflat, la un anumit moment, într-o situație care ar fi făcut pe oricine să sufere. Când s-a identificat, de pildă, cu un aerolit, a fost cuprinsă din nou de convulsii, pentru că "s-a simțit înghițită într-o prăpastie fără fund cu o viteză enormă". În altă zi, grație unei bucăți de lavă solidificată, ea "a asistat" la o erupție vulcanică ce avusese loc cu câteva secole mai înainte, simțind căldura cumplită, degajată de lava în curs de topire. A început să tușească, incomodată de gazul care "o sufoca".
Odată, doctorul Pagenstecher a întrebat-o: "Dar cum poți să te agiți așa de tare sub efectul unei simple viziuni?". Maria i-a răspuns: "Pentru mine, dragă domnule doctor, nu este vorba despre o viziune, ci de o realitate pe care o trăiesc. Mă aflam în apropierea vulcanului și vedeam fluviul de foc cum se apropia din ce în ce mai mult. Am auzit strigătele îngrozitoare ale victimelor înainte de a muri. Am fost înconjurată de flăcări. Am simțit o căldură cumplită și o senzație de sufocare. Dar, cel mai neplăcut era faptul că nu puteam să fac nicio mișcare: eram lipită de pământ".
Într-o noapte cu lună plină
Uneori, viziunea retrospectivă se manifestă la niște ființe care nu știu că au acest dar și nu intră în stare de transă. Iată o asemenea împrejurare, relatată de marele psihanalist elvețian, Carl Gustav Jung, al cărei protagonist a fost chiar el.
Într-o noapte a anului 1924, în timp ce dormea singur în turnul său din Bollingen, a fost trezit de zgomotul unor pași ușori care se auzeau de afară. Apoi a auzit o muzică îndepărtată care se apropia de el și a deslușit chiar râsete și voci. Era foarte straniu, pentru că el se afla într-un loc izolat, îndepărtat de casele locuite. S-a ridicat, s-a dus la fereastră, dar nu a văzut pe nimeni. A adormit la loc, dar a fost iarăși trezit din somn de același zgomot, însoțit de râsete, cântece, de data aceasta auzindu-se și notele unui acordeon. Iritat, a sărit iar din pat și a ridicat jaluzelele: nu a văzut decât spectacolul unei nopți senine și calme, luminată de luna plină. Pe de altă parte, halucinația, cu toate că doar auditivă, fusese prea reală pentru ca el să nu-și pună problema contactului eventual dintre spiritul său și trecut. Îndârjit să afle adevărul, după ce a făcut numeroase cercetări, a descoperit că exact pe locul unde se înălța turnul său, în îndepărtatul Ev Mediu, tinerii care mergeau în Italia pentru a se înrola ca mercenari aveau obiceiul să se întâlnească la începutul primăverii. În locul acela se întâlneau pentru a-și lua la revedere, poate chiar adio, de la pământul natal.
Un alt caz foarte interesant de psihometrie este povestit de Elizabeth d'Esperance, o celebră clarvăzătoare britanică, în cartea ei autobiografică, "The Shadow Land". Este vorba despre un vis trăit cu ochii deschiși pe vremea când era copil, în timpul unei călătorii pe mare, pe un vapor comercial aflat sub comanda tatălui său. Ea avea atunci doar treisprezece ani și părinții crezuseră că o călătorie lungă îi va scoate din mintea ei de copil unele "fantezii ciudate". Într-adevăr, Elizabeth povestea că vede fantome, evocând scene și personaje foarte stranii din trecut.
Zile în șir, Elizabeth a stat liniștită pe vapor, fără să fie tulburată de "viziuni", fără întâlniri cu personaje din trecut. Totuși, într-o zi, pe când se juca cu maimuța de la bordul vasului, s-a întâmplat ceva nefiresc: în timp ce fugea pe punte, s-a oprit dintr-odată, împietrită de o imagine pe care nu o mai văzuse până atunci: un vapor maiestuos, cu pânze albe, umflate de vânt, străpungea valurile, îndreptându-se în direcția lor. Pe pasarelă, cu brațele încrucișate la piept, stătea un bărbat înalt, în vreme ce pe punte se agitau mai mulți marinari zdrențăroși. Fetița nu a reținut detaliile anacronice ale viziunii, ea fiind șocată de faptul că velierul se îndrepta cu toată viteza spre vaporul pe care se afla ea, accidentul fiind inevitabil.
Elizabeth a scos un țipăt de groază, rugându-l pe ofițerul de la cârmă să facă ceva. Dar acesta nu vedea nimic, în afara oceanului încrețit ușor de adierile brizei. Disperată, și-a ascuns capul la pieptul ofițerului, așteptând șocul fatal. Dar nu s-a întâmplat nimic, iar când Elizabeth a ridicat capul, a văzut misterioasa corabie continuându-și drumul, de cealaltă parte a vasului lor, ca și cum ar fi trecut prin el, fără să producă nici cea mai mică stricăciune. Oare fusese vorba despre un vapor-fantomă? Sau fetița primise un "mesaj vizibil", provenit dintr-un punct îndepărtat al acestei imense panorame aflate în afara timpului și pe care spiritul nostru conștient poate, uneori, să o perceapă. Este ca și cum s-ar suprapune două fotografii ale aceluiași loc, făcute în epoci diferite.
Tot Elizabeth d'Esperance povestește întâmplarea următoare. "După mulți ani de la apariția acelui straniu vapor, într-o zi, mi s-a făcut foarte rău, văzând o batistă de mătase care mi-a fost oferită spre examinare. Imediat ce am atins-o, am fost cuprinsă de amețeli și frisoane. Ea fusese folosită pentru a acoperi timp de câteva minute fața unei nefericite, ucisă într-un accident de mașină. Unele obiecte fac niște «glume» destul de bizare. O carte de vizită, de exemplu, mi-a produs într-o zi senzația că mă curentez. Semnificația acestei întâmplări am descoperit-o mai târziu, când am aflat că posesoarea cărții de vizită fusese spitalizată și suferise un tratament cu electroșocuri."
"Cu toate acestea", mai spune ea, "cel mai curios caz a fost acela al unui portofel uzat, pe care nu reușeam să-l ating. M-am chinuit să-l iau în mână, dar o forță superioară voinței mele mă împingea înapoi." Oare cui îi aparținuse? Poate unei persoane avare, bănuitoare, a cărei idee fixă era că va fi prădată.
Fantomele plutitoare
Nu toate fantomele au înfățișări omenești. Obiectele "nasc" și ele fantome. Cele mai frecvente sunt nălucile unor corăbii care s-au scufundat. Ele rătăcesc pe mări și oceane, fiind văzute cu ochii imaginației de către persoanele cu însușiri parapsihologice, care le reconstituie istoria pe baza unor relicve: scrisori sau obiecte ale marinarilor dispăruți. Câteodată, se-ntâmplă, însă, ca și oamenii normali să le poată zări. E cazul regelui britanic George al V-lea, care, împreună cu echipajul de pe vasul "Bacchante" au trăit, în 1881, o asemenea experiență uluitoare: pe valurile oceanului, au văzut navigând, dintr-odată, un vas al flotei engleze, scufundat în urmă cu câțiva ani. După câteva minute, năluca a dispărut.
Carl Gustav Jung
Savantul din turnul de piatră
Fiu de pastor, Carl Gustav Jung s-a născut pe 26 iulie 1875 în Kesswil, pe malul lacului Constanța, din Elveția. A făcut studii de medicină, iar interesul său cu totul deosebit pentru particularitățile biologice și spirituale ale materiei l-au determinat să aleagă psihiatria. În 1900, a devenit asistent la Clinica de Psihiatrie de la Universitatea din Zürich, unde s-a specializat în maladiile mentale. Descoperirea lucrărilor lui Sigmund Freud, marele psihanalist german, privind hipnoza și visul, l-au ajutat pe Jung să înțeleagă universul straniu al ospiciilor în care lucra. Cei doi savanți se cunosc în 1907, dar divergențele de opinii apar foarte repede între ei și ruptura se produce în 1910. Jung traversează o perioadă de profundă solitudine, confruntat cu propriul său inconștient. Iese din criză în 1918, când începe o perioadă fertilă de studiu, soldată cu opere fundamentale. În 1903 se căsătorește, are cinci copii, iar în 1923, cumpără un teren în localitatea elvețiană Bollingen (aproape de domiciliul familiei sale) unde își construiește un turn, loc de refugiu și meditație, care îl apără de lumea exterioară. În 1944, este victima unui infarct, când trăiește experiența trecerii din viață spre moarte, în prima sa fază. O forță "invizibilă" îl obligă "să revină pe pământ". După această întâmplare, savantul se interesează îndeaproape de parapsihologie, trăind chiar câteva experiențe pe care le va comunica în cărțile lui, unele publicate postum: "Realitatea sufletului", "Viața mea. Amintiri, vise, reflecții", "Fenomene oculte". Carl Jung moare pe 6 iunie 1961, la Küssnacht, în vârstă de 86 de ani.