Călugărul iconar PAVEL SĂVINESCU de la Mânăstirea Tazlău

"Dacă reuşesc să Îl pictez pe Hristos în inima mea, atunci El apare şi în icoană!"

E micuţ de statură, nu mai înalt decât un elev de gimnaziu, cu trup subţire şi o lumină aparte pe chip. O mână de om, cu un suflet trecut prin multe încercări. Încă din copilărie a vrut să-L urmeze pe Hristos, să-i ducă pe oameni spre îm­pă­răţia cerurilor. I s-a spus însă că nu se poate. Că e prea mic de statură pentru a fi preot la altar. Că trupul său e prea mărunt, pentru a-i urma inima mare. Dar în loc să se întoarcă mânios spre rânduieli şi spre cei care le-au aşezat, opre­liş­tea l-a oţelit. Nu nu­mai că nu s-a lepă­dat de biserică, ci a intrat în taina ei. S-a făcut iconar, adică zugrav al chipului lui Dumnezeu, şi mo­nah, ca să-L poa­tă picta mai întâi pe Hristos în adâncul inimii. Acum trăieş­te smerit la Mânăs­tirea Tazlău, în cti­toria lui vodă Lă­puş­neanu. Acolo, în tur­nul mânăstirii, vechi de veacuri, într-o chilie mică şi plină de icoane ne­termi­nate, l-am în­tâl­nit şi eu. La în­ceput m-a uimit în­demânarea cu care meştereşte în lemn. În atelierul părintelui Pavel, to­tul e făcut de mâna lui. Nu numai icoa­nele, ci şi lemnul a­cestora, care e pre­gătit îndelung, ani de zile, ba chiar şi şevaletul, pe care l-a făcut singur, prevă­zându-l cu un me­ca­nism special, adap­tat înălţimii sale. Privind la el, cum atinge delicat lem­nul cu pensula, închipuind linia subţire şi lină a chi­pului unui sfânt, m-am gândit că noi, oamenii de rând, suntem mereu atenţi la trupuri şi niciodată la inimi. Şi totuşi ele, inimile, ne fac oameni. A părintelui e suficient de mare cât să biruiască puţinătatea trupului şi să plece pe drumuri, în căutarea frumuseţii zidirii.

Băgat în seamă de Dumnezeu

Îşi aminteşte şi acum poalele acelea negre şi lungi. Un decor fâlfâind prin faţa ochilor, într-un du-te-vino continuu. Mama şi bunica îl luau pe la mânăstiri când încă era de-o şchioapă, iar el se pierdea printre picioa­rele călugărilor şi ale maicilor. Era atât de mărunţel, încât cu greu vedea faţa oamenilor, în înghesuiala marilor hramuri. Şi nici ei nu-l zăreau pe el, un pri­chindel, mult mai mic decât copiii de seama lui. Aşa că singura lui şansă era să se ţină după călugări şi că­lu­găriţe. În cele din urmă, de mână cu un părinte sau cu o măicuţă, ajungea, sigur, înapoi acasă.
"Bunicii mei sunt de pe lângă Mânăstirea Slatina, din Suceava, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu. În anii aceia, când eram foarte mic, dacă eram întrebat: «Ce vrei să te faci când vei fi mare?», eu spuneam din toată inima, cum spun şi acum, cu bucurie: «Pă­rinte!», dar nu mă gândeam neapărat la preoţi, ci mai degrabă la călugării pe care-i vedeam pe la Slatina. Şi ţin minte că, la un moment dat, mama m-a şi întrebat de ce să vreau să mă fac părinte, iar eu i-am spus: «Ca să meargă toată lumea după mine!». Gândeam eu că lumea care merge du­pă părinte Îl ur­mează pe Hristos. Aşa am crescut, cu gândul acesta, că voi merge la semi­nar şi mă voi face preot. Însă în clasa a opta, am trăit o dramă: diriginta de la şcoală mi-a spus că sunt prea mic ca să mă fac vreodată preot şi că ar fi bine să mă reorientez spre altă menire.
Părerea ei nu m-a deznădăjduit. Am continuat să merg la biserică în fiecare duminică, dar în inimă mi-am aşezat o dorinţă fier­binte: am înce­put să mă rog lui Dumne­zeu să-mi dea să simt şi eu bucuria călugărului.­ Şi Dom­­nul mi-a răspuns la rugăciunea mea. S-a întâmplat în cla­­sa a XII-a, în anul 2004, într-o biserică de la mine din car­tier. Era chiar hra­mul ei, în a treia zi de Paşti. În perioada respectivă, părinţii mă lăsau să fac tot ceea ce voiam, spunându-mi ce nu e bine să fac, iar eu făceam exact ce-mi spuneau ei că e rău. Ajunsesem într-o stare în care nu mai ştiam ce să fac să-mi găsesc liniştea.Mă certam cu mama, cu tata, cu sora mea şi cu toţi din jurul meu din orice motiv, din nimic. Îmi amintesc că mă şi îmbrăcam ca un şmecher de cartier, cu haine largi, cu ghete cu şireturile desfă­cute... Şi-mi amintesc cum în ziua aceea toată lumea cânta "Hristos a înviat!" şi cum, potrivit unui obicei la biserica respectivă, oamenii au început să-şi dăruiască unii altora câte ceva. Şi s-a întors spre mine o femeie şi mi-a dat ceva, nu mai ştiu ce. Şi atunci ceva s-a rupt în inima mea. Am primit acel dar mărunt, la început cu reţinere, mi-am zis să-l iau ca să nu jignesc, iar apoi, din adâncul inimii, s-a revărsat o bucurie fără margini. Am început să plâng de bucurie. Gândiţi-vă la imaginea unui băiat de cartier, cu blugi largi, cu părul făcut ace de la gel, un copil revoltat, care începe să plângă din senin în biserică. Dintr-un gest banal... Nici nu ştiu ce mi s-a dat, dar gestul acela mi-a ajuns în inimă atât de puternic, încât, de bucurie, am simţit că nici nu mai pot să respir, şi am început să plâng. Iar femeile din jurul meu au început să-mi dea o pun­gă, apoi încă una, de nu mai puteam să le ţin de multe ce erau, eu plângeam şi ele îmi dădeau... Atunci am simţit bucuria călugărului. M-am simţit băgat în sea­mă de Dumnezeu! Poate spun un păcat, dar mă sim­ţeam plin de Duhul Sfânt. Eram la o distanţă de vreo patru kilometri de casă, dar nici nu-mi aduc aminte, din acea bucurie, cât de repede am ajuns. Mergeam cu pungile acelea uriaşe, de parcă nu erau nimic. Am intrat în casă şi am spus: "Mamă, pune de o mămă­liguţă cu cartofi, că azi este zi de sărbătoare şi sunt foarte bucuros." Şi ei fuseseră la biserică şi maică-mea m-a întrebat: "Dar ce-ai păţit?" Am zis: "Azi este bucurie mare, de azi m-am hotărât să mă fac călugăr! Şi vreau să cer şi să iau binecuvântare de la bunicul să mă fac călugăr, că el este capul familiei." Bunicul meu a început să plângă... Mama s-a bucurat şi ea, pentru că i se împlinea o dorinţă avută încă de când mă pur­tase în pântec. Cât timp a fost însărcinată cu mine, ea a postit toate posturile, s-a rugat foarte mult la Maica Domnului şi a zis aşa: "Dacă îl nasc, acest copil ţi-l dăruiesc ţie, Maica Domnului." Acum sunt la Mânăs­tirea Naşterii Maicii Domnului de la Tazlău. Nimic nu este întâmplător. Mama a ascuns în inima ei toate momentele din viaţa mea şi acum este cea mai fericită şi mai bucuroasă că mă vede părinte, mă vede ca pe o rază de soare.

Cum se face un iconar

- Şi cum aţi ajuns să pictaţi icoane?

- Am spus eu aşa, în mintea mea: "Ia să încep eu, dacă la teologie nu mă primeşte ca să fac pastorală, mă­car să învăţ să pictez, poate aşa m-o primi." Ră­mă­­sesem pe aceeaşi idee, că dacă sunt mic de statură, nu mă primeşte. Şi-am mers la părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă, şi i-am cerut binecu­vântare pentru asta. Mi-a zis: "Vino peste 40 de zile." Şi în timpul acesta, de 40 de zile, am desenat încon­tinuu. A fost o perioadă foarte frumoasă, în care am lucrat zi şi noapte. Dormeam foarte puţin, desenam încontinuu. Era ca o stare de nebunie. Aveam un al­bum cu lucrări ale lui Leonardo da Vinci şi am început întâi să învăţ ce sunt proporţiile, cum trebuie să fie o linie. Pare simplu, dar să ştiţi că linia, ca şi viaţa, are un ritm al ei; poate fi mai subţire dar mai intensă, sau mai profun­dă, mai adâncă, şi după aceea, pierdută. Eu am început cu acea linie, cum să o trasez cu creionul, cum să o simt, copiind de sute, de mii de ori după Leonardo da Vinci. După aceea, rupeam desenele şi le aruncam pe foc.
După 40 de zile, când au început să îmi iasă dese­nele, aveam aşa o mare bucurie... nu se poate exprima în cuvinte. Atunci, setea asta de a desena, de a crea, s-a transformat şi a ajuns tot mai mare. Şi acum am o sete foarte mare de desen, nu am ajuns la saturaţie. Mi-a spus cineva că până nu ajungi la un metru de coli de desen puse una peste alta, nu eşti un bun desenator. Eu nu am încă un metru...
Băieţii din cartier mă ştiau într-un fel şi, dintr-o dată, nu mai înţelegeau de ce nu mă mai văd, de ce nu mai vorbesc, de ce nu mai relaţionez cu ei. Le-am spus: "Dar uitaţi ce-am făcut, uitaţi!" - şi le arătam desenele pe care le făceam. "Tu ai făcut asta?" "Da, desenez. Vreau să dau mai departe. Eu nu am destul timp. Cum puteţi să staţi pe bancă şi să pierdeţi vre­mea? Că eu n-am timp destul! Daţi-mi din timpul vostru, ca să pot să lucrez mai mult! Dacă aş putea, v-aş cumpăra timpul." Ajunsesem să nu mai suport omul care stă degeaba. Descoperisem că am pierdut foarte mult timp. Vă daţi seama că a trebuit să învăţ să desenez, să pictez şi să recuperez ceea ce alţii au făcut în patru, cinci ani, poate şapte-opt ani, numai ca să pot să fac şi eu facultatea de teologie, să mă coc, cum mi-a spus mama, şi după aceea să plec la mânăstire. Apoi am intrat la facultate şi, de atunci, nu m-am mai putut opri.

Sfântul din fereastră

- Oricine poate să picteze un sfânt. Comerţul cu icoane a înflorit. Cum poate dobândi o icoană obiş­nuită putere? Cum se încarcă de har, răspunzând rugăciunilor noastre?

- Asta e cel mai greu. Eu am avut un conflict inte­rior foarte puternic în timpul studiilor. Am observat că icoana pe care o zugrăvesc reprezintă, de fapt, ceea ce sunt eu. Pe atunci pictam doar ca să pot să îmi continuu facultatea. Părinţii mei au ajuns în şomaj, nu mai aveau niciun venit, iar eu trebuia să câştig bani ca să-mi plătesc singur chiria, şi atunci făceam icoane pe bandă rulantă. Lu­cram încontinuu: noaptea şi icoana, noaptea şi icoana, doar pentru a putea să trăiesc. Această rutină s-a transfor­mat într-o dependenţă - mi-am dat seama că pot să câştig nişte bani uşor, doar folosind corect o tehnică. Aşa am ajuns să reprezint în icoană ceea ce eram eu, adică acea stare a mea de rutină, de obişnuinţă. Iar lipsa harului lui Dumnezeu s-a transpus în cele din urmă în icoană. Atunci au început să îmi apară unele probleme tehnice care, în mod normal, nu ar fi trebuit să apară. Începea să se coşcovească faţa icoanei, să sară culorile, foiţa de aur se înnegrea inexplicabil... În mo­men­tul în care fă­ceam aureola, nu îmi ieşea cum trebuia să iasă, deşi eu ştiam teh­nic cum se face; ori era strâm­bă, ori prea vibrată, ori nu-mi plă­cea. Icoana mă refuza. Ajun­se­sem într-o stare totală de nemul­ţumire. Starea mea spirituală era grav afec­ta­tă, în sensul că nu mai realizam icoana pentru Dumnezeu, o realizam pentru mine, iar icoana mă respingea, fugea de mine şi se strica singură.

- Pare neverosimil ce spuneţi, un miracol, nu cumva făceaţi greşeli tehnice?

- Nu, tehnic o lucram foarte bine, dar icoana pur şi simplu nu voia să iasă. A fost un conflict între mine şi icoană, dar şi un dar de la Dumnezeu, pentru că aşa am aflat pe pielea mea cum trebuie să pictezi de fapt o icoană. Răspunsul e atât de simplu... Trebuie să te jertfeşti, să te dai la o parte, ca să laşi locul lui Dum­nezeu în tine. Dacă reuşesc să Îl pictez pe Hristos în inima mea, atunci El apare şi în icoană! Dacă L-ai pictat în inimă, poţi să faci asta şi pe un lemn! M-au întrebat credincioşii: "Părinte, de ce nu vă semnaţi pe icoane?" "Păi, eu încerc cât mai mult să nu mai fiu eu. Nu vreau să fiu eu, vreau să fii Tu, Doamne, numai Tu! Eu, când m-am făcut călugăr, m-am făcut ca să pictez o icoană în sufletul meu - să-L pictez pe Hristos în inima mea." De aceea nu poţi să te apuci de pictat fără post, rugăciune, ascultare şi binecuvântare de la duhovnic. Eu întotdeauna postesc când pictez. Am pictat şi în zilele în care am mâncat de dulce, şi îmi tremura mâna. Aţi stat vreodată la o petrecere şi aţi mâncat foarte bine? Ei, după ce aţi făcut toate astea, aţi luat Ceaslovul să citiţi o rugăciune? Să încercaţi. O să vedeţi că nu e uşor. Ei, aşa este şi pentru iconar, când se apucă de pictat. Toţi ştiu, teoretic şi tehnic, cum se face o icoană, dar lucrarea nevoinţei va trans­forma icoana. Cum spuneam, dacă te pictezi pe tine în icoană, atunci vezi că pe chipul Mântuitorului sau al sfântului se transpun patimile tale. Împrumută ceva din starea ta, din inima ta. Când îl vezi a doua zi, după ce ai terminat, îţi vine să îl răzuieşti, să îl dai jos. Am făcut şi treaba asta; am răzuit, nu am mai pictat icoana respectivă, am lăsat-o neterminată. Am multe icoane începute, unele în stadiu de desen, la unele am făcut doar veşmintele, dar nu am mai făcut chipurile, am pus aura, dar nu le-am terminat. Am încercat de multe ori să nu mai pictez, pentru că mă pictam pe mine. Am continuat doar pentru că mi-au venit comenzi şi mă străduiesc mereu să lucrez cât mai bine. În mo­mentul în care nu o să mai am comenzi, nu o să mai pictez. O fac pentru că Dumnezeu îi trimite pe oameni la mine, dar eu sufăr, pentru că mă simt nevrednic de încrederea pe care ei mi-o acordă. Suferinţa este însă un dar, poate şi o formă de jertfire. Eu, de fiecare dată când pictez o icoană, e prima. După ce o termin, sunt critic şi spun că nu este bună şi trebuie să mai încerc o dată. Fără să o distrug - o dăruiesc. Şi o iau de la capăt. Cu o alta. Care e tot prima. Niciodată a doua sau a treia.

- Cei care vă comandă icoane vă ajută cu rugă­ciunea lor? Simte pictorul că altcineva mijloceşte pentru el înaintea lui Dumnezeu?

- Da, foarte mult. De multe ori, oamenii, după ce îmi cer să le pictez o icoană, mă întreabă câţi bani să îmi dea ca avans. Iar eu le spun că pentru început nu am nevoie de niciun ban. Doar de rugăciunea lor. În timpul cât eu lucrez icoana, le cer ca ei să facă, în fiecare zi, acatistul sfântului sau al praznicului pe care îl pictez. Ei sunt datori să lucreze împreună cu mine şi cu Dumnezeu. Când pictez un sfânt, eu deschid de fapt o fereastră spre cealaltă lume. Şi prin rugăciune îl chem pe sfânt să apară la fereastră. E un strigăt al inimii, pe care el îl aude. Icoana este, de fapt, lumea nevăzută pe care noi, iconarii, încercăm să o aducem la lumina zilei de aici, să o vadă şi cei din jurul nostru şi să o sim­tă aşa cum este ea. Şi atunci, când îţi vine să-ţi faci cruce la o icoană şi să o săruţi, lumea nevăzută se apropie de tine, te cheamă. De aceea, sufletul tre­sare de bucurie văzând icoana, de aceea omul, care este o icoană vie a dumnezeirii, simte dorinţa de a se ruga în faţa ei. Aşa ne rugăm noi la icoane. Şi rugăciunea se îmbibă în lemnul acela, de aceea ne atrag icoanele vechi atât de mult.

Icoana din inimă

- Vă simţiţi împlinit, părinte?

- Îmi trăiesc visul, pentru că am ajuns, în sfâr­şit, părinte, dar nu sunt mulţumit de mine deloc. Ca să fii un monah-iconar bun, trebuie să te jert­feşti. Or, eu încă nu m-am jertfit cu totul. Ce în­seam­nă jertfirea totală? Înseamnă să renunţi com­plet la tine, să dai tot ceea ce eşti tu, prin ceea ce ţi-a dat Dumnezeu. Darurile pe care le-ai primit de la Hristos, i le dăruieşti toate înapoi lui Dumnezeu. Şi atunci eşti precum acea sămânţă care a căzut pe pământul cel bun, şi Dumnezeu îţi va da înmiit. Atunci ştii că te-ai jertfit. Pentru mine, jertfa va fi împlinită când voi realiza o icoană în inimă, care să apară apoi şi pe şevalet. Deocamdată, nu am reu­şit. Icoanele mele sunt fără suflet. Nu au lumi­nă! Asta e problema mea: pierd prima zi a Crea­ţiei... Până acum nu am reuşit, pentru că nu trăieşte Hristos în mine. Sunt tot eu, doar un om care încearcă şi azi şi mâine.
Icoana începe cu lumina. Fără ea n-ar fi culorile. Mult timp m-am necăjit cum să fac lumina din icoană. Nu am reuşit niciodată. Am rămas tot la prima zi a creaţiei. Tot în întuneric sunt. Cum poate omul să dea lumină culorii? Cum reuşeşte omul, prin pictarea icoanei, a Mântuitorului sau a sfântului, să dea viaţă şi să transforme amestecul culorilor materiale, în lumină, nu în întuneric? Cu tim­pul, am înţeles că iconarul nu va reuşi asta niciodată de unul singur, pentru că este o lucrare între el şi Dumnezeu. El ştie, teoretic şi practic, cum să aştearnă culorile, dar Cel caredesăvârşeşte şi care transformă întune­ricul în lumină este Dumnezeu Însuşi. El dă har icoanei! Domnul este singurul care poate să facă lumina din icoană pentru că El este şi cel care a creat-o încă din prima zi. De aceea, orice icoană adevărată este un prezent con­tinuu; nu este nici trecut, nici viitor - este doar ACUM. Când te uiţi la ea nu există de­cât veşnicia. Te rogi şi chiar acum e mo­mentul în care tu poţi să te mântuieşti, din orice stare ai fi. Poţi să fii într-o stare în care să spui că nu mai este nicio şansă de întoar­cere, dar prin icoană, care te atrage, prin chipul lui Dumnezeu care este în faţa ta, te poţi transforma dintr-un păcătos, într-un sfânt. Să ştiţi că şi iadul, şi Raiul sunt pline de păcătoşi. Doar că Raiul e plin de păcătoşi care s-au căit, iar iadul de păcătoşi care au refuzat acest lucru. Icoanele adevărate îi prefac pe oameni. Îi ajută să-L primească pe Dumnezeu în ei. Sunt cheia mântuirii lor.


Foto: Claudiu Târziu