Sărbătorile fulgerelor şi trăsnetelor

- Convinşi că forţele naturii sunt vii şi că se poate dialoga cu ele, ţăranii din Maramureş se poartă cu mult respect faţă de fulgere şi trăsnete, prăznuindu-le prin sărbători -

Credinţe ancestrale

Deşi Maramureşul alunecă înspre moder­nitate, în satele lui tradiţiile sunt foarte puternice. La loc de frun­te, între ele se află şi Zilele cu prilej, pentru ful­gere şi trăsnete. Sunt opt la număr, şi în acest interval există doar două zile în care e voie să se mun­ceas­că, toc­mai într-o pe­ri­oadă când pe câmp sunt de făcut o mul­ţime de treburi ur­gente. Toate aces­te săr­bă­tori se re­­gă­sesc şi în ca­len­darul creş­tin or­to­dox. Dintre ele, numai Sfântul Ilie este săr­­bă­toa­re mare, marcată cu cru­ce ro­şie.
Bătrânii din Maramureş sunt convinşi că în această perioadă, tunetele şi trăsnetele au cea mai mare pu­tere, cea mai ma­re frec­venţă, că în cer se pe­trec mişcări de aer foar­te pe­ri­­cu­loase pentru oa­meni şi animale şi, prin ur­ma­re, nu trebuie să se afle la lucru pe câmp. A­ceastă con­vin­gere se ba­zea­ză pe vechile cre­din­ţe precreş­tine, an­ces­­tra­le, când omul era perfect in­te­grat în cos­mos şi îl ve­nera, con­siderându-l sacru. Este vorba des­pre ani­mism, "religie" care con­side­ra că toate cele care ne în­con­joară sunt sfinte: apa, focul, pământul, pia­tra, lem­nul, soa­rele, luna, stelele, curcubeul, vântul, ploa­ia, tu­netele, fulgerele. Fiind sfinte, erau con­si­de­rate şi vii, animate, cu un suflet al lor, suflet care pu­tea să co­mu­nice cu omul, dacă acesta le trata cu blân­deţe şi dra­goste, dacă le vorbea sau le oferea ceva: de exem­plu, respect. Se pare că această co­municare a func­ţionat cât se poate de bine. Pe alocuri, în lume (şi în Româ­nia) ea mai există, dovada vie a credinţei că Dum­­nezeu a picu­rat viaţă şi suflet în toate alcătuirile lui.
Aşa cum nu este viaţă fără de moarte, nu există nici elemente numai sub formă bună, pozitivă, bi­ne­voi­toare omului. Vântul poate fi bun sau rău, apa bună sau rea (vie sau moartă), foc bun, dătător de viaţă, venit din soare, şi focul rău, pedepsitor, adu­că­tor de moarte, al fulgerelor şi trăsnetelor.
În perioada verii, ţăranii se spetesc făcând fân, secerând lanurile de grâu, culegând inul şi câ­ne­pa. Or, tocmai aceste munci sunt interzise în acest in­ter­val. Aşa cum am mai spus, zile "cu prilej" înseamnă că cel care va lucra într-una din acele zile va fi pe­dep­sit pe loc. Fie el, fie animalele, fie lucrul său va fi dis­trus de trăsnet. Alteori - mai rar -, omul se schilo­deşte, ră­mâne infirm sau moare la puţină vreme.
Întâmplările povestite de cei care au trăit ase­me­nea evenimente şi au supravieţuit vin să în­tă­reas­că ideea că forţele naturii sunt însufleţite, in­te­li­gente, şi comu­nică fiinţelor umane cum să se com­porte faţă de ele în anumite răstimpuri ale anului. Co­mu­ni­carea este în acest context, precum se va vedea, exem­­plară, adi­că pedepsitoare, dacă omul nu se con­formează ori dacă le sfidează.

Crucea de grâu
De Sântilie (Sfântul Ilie) - 20 iulie

Moş Gheorghe din Tămaia (Valea Someşului)
"La noi, un om s-a dus cu fata şi cu ginerele la se­ce­rat. Şi o secerat cât o secerat şi o vinit furtună, o văzut că vre a vini un nor mai jos. Ş-apoi ei o făcut o cru­ce (claie) de grâu, cum zic la noi, cruci de grâu, şi cum s-o fost pus ei supt cruce, acoale, să steie de ploa­­ie, o vinit on fulger şi o trăsnit pă om şi pă gi­nerele şi i-o omorât pă loc. Pă fată numa' a ful­ge­rat-o aşe, oa­re­cum mai p-o parte, şi ea o scăpat. S-o cul­cat pă pă­mânt ş-o scăpat de moarte. Da' ei amân­doi, şi ginerele, şi socru-său, o murit.
Dacă l-o trăsnit p-on om, dacă nu apucă a muri, tre­be îngropat în pă­mânt, barem până la brâu, şi sca­pă. Iese cu­rentu' acela din el, cum l-o ful­gerat, şi intră în pământ."

Oile trăsnite
De Pălie (21 iulie)

Maria Ibănuţului din Urmeniş
"O cosit în ziua de Pălie un evreu, Weiss, o tocmit oa­­meni şi cât o cosit ei în ziua aceea, până sea­ra or fă­cut cruci (clăi). O vinit vre­me gre şi o trăs­nit tot fâ­nu'. Nicio cruce nu i-a ră­mas, tăte crucile i le-a trăs­nit pă şir."

De Maria Magdalena (22 iulie)

Ioana lu' Todoru Lupului din Deseşti
"Pe celelalte sate nu ţin sărbătorile aies­tea. Mărie, o ve­cină, veni pe la noi. Ea îi din Şugătag - şi mă videa şezând.
- Da' n-ai de lucru?
- Ba am, da-i săr­bătoare.
- O, multe săr­bă­tori ştiţi voi!
S-o dus acasă ş-o cu­les cânepă. Şi în zi­ua ce­ie, i-o ful­gerat vo două­zeci de oi, de nu mai mul­te, supt Gu­tâi. Ş-apoi, de-atunci ţâ­ne şi ea săr­bă­to­rile aieste.
D'apoi, de voia lui Dumnezeu tre­buie să te temi ori­când, şi când meri pă drum."

Cercul de fulgere
De Foca (23 iulie)

Luchiana Făt din Deseşti
"Un om de-aici o avut zece marhă (vite) şi făce mult fân, nu aşa, un pic. Ave de vo zece-douăsprezece clăi în­tr-un loc. O făcut două-tri clăi şi pă ziua de Foca ave fân de o claie, pă jos, uscat. Şi s-o dus la fân şi-o făcut claie. Pă când o gătat claia, o început a tuna ş-a ful­ge­ra. Şi fulgerele se în­vârteu roată-roată pă lângă el şi pângă femeie-sa. Ei o stat pă câmp, nu supt stejari. Nu-i slo­bod să stai supt stejar când plouă şi tună că stejarul atrage tu­ne­tu' şi ful­ge­ru'. Nici cu spatele lipit de un lemn (co­pac). Te poate trăsni. Noa, amu o fost morţi de spai­mă, ş-o în­ce­put a zâce Tatăl Nostru, c-o gândit că-i gata de ei. Şi fulgerele s-o în­drep­tat cătă clăi ş-o trăsnit claia pă care-o gătat-o atunci. O ars tătă-tătă, până-n pătul. Omul cela era tare de groa­ză (glu­meţ). Pă când o văzut c-o scăpat cu zile, o în­ce­put a zâce: «O, Foca, Sfinte Foca, nu-mi arde tăte clăile, nu-mi ar­de tăt fânu', că-i şi de ieri şi de alal­tăieri fă­cut, nu numa' de astăzi.» Şi auzi!, ce­le­lal­te clăi o rămas nearse, nu le-o trăsnit. Noa. L-o ier­tat Sfântu' Fo­ca şi i-o ars numa claia făcută în ziua ceie."

Furca ucigaşă
De Ana (Sf. Ana) - 25 iulie

Tot Luchiana Făt spune:
"Sfânta Ana îi mama Maicii Sfinte. Asta-i Ana de vară şi este una de iar­nă. Aşa auzeam pă bătrâne, că atunci să-ntoarce ziua, până atunci noaptea scade şi de-atunci creşte. Nu-i bine a lucra. Îi săr­bă­toare "cu prilej". Şi zice c-o fost un om, un vecin de-a nost', ş-o mărs după fân în câmp, în ziua de Ana. Şi altu' o zis către el:
- Măi, unde meri?
- Că după fân.
- Măi, nu mere, că-i zi cu prilej (întâmplare rea).
- D-apoi, ce zi îi astăzi?
- Ana.
- Dacă-i Ana, şadă acasă, că eu mă duc după fân. O zinit cu fânu', l-o descărcat, şi la cela care aranja fâ­nu' în pod i-o sărit furca de fier din coadă. El o fost jos, în şură, arunca fânu' sus. Furca de fier i-o venit în ochi şi i-o tăt trecut furca prin cap ş-o mai trăit o săp­tă­mână ş-o murit. Aşe să zâce, că sărbătorile aieste-s tare cu pri­lej."
Sărbătorile în cins­tea tu­ne­telor, ful­ge­re­lor, trăsne­te­lor se ţin vara, când soa­rele arde fără cru­ţare, când apele se eva­­poră masiv, formând no­rii, şi când preapli­nul cerului se revarsă pes­te pământ, în­soţit de fe­no­mene atmos­ferice vio­len­te. Ţăranii ştiu să evite mâ­nia lui Dum­ne­zeu, prin res­pect, dragoste şi ru­găciune, prin repaus, atunci când Dum­nezeu lucrează în cer.Pe lângă le­gătura su­fle­tească fermă pe care o au cu cele de sus, ştiu şi cum să se comporte cu pământul, să-l fo­lo­seas­că şi să-l pro­tejeze, fiindcă ei sunt întemeie­to­rii celei mai profunde şi complexe culturi din această lume.