E micuț de statură, nu mai înalt decât un elev de gimnaziu, cu trup subțire și o lumină aparte pe chip. O mână de om, cu un suflet trecut prin multe încercări. Încă din copilărie a vrut să-L urmeze pe Hristos, să-i ducă pe oameni spre împărăția cerurilor. I s-a spus însă că nu se poate. Că e prea mic de statură pentru a fi preot la altar. Că trupul său e prea mărunt, pentru a-i urma inima mare. Dar în loc să se întoarcă mânios spre rânduieli și spre cei care le-au așezat, opreliștea l-a oțelit. Nu numai că nu s-a lepădat de biserică, ci a intrat în taina ei. S-a făcut iconar, adică zugrav al chipului lui Dumnezeu, și monah, ca să-L poată picta mai întâi pe Hristos în adâncul inimii. Acum trăiește smerit la Mânăstirea Tazlău, în ctitoria lui vodă Lăpușneanu. Acolo, în turnul mânăstirii, vechi de veacuri, într-o chilie mică și plină de icoane neterminate, l-am întâlnit și eu. La început m-a uimit îndemânarea cu care meșterește în lemn. În atelierul părintelui Pavel, totul e făcut de mâna lui. Nu numai icoanele, ci și lemnul acestora, care e pregătit îndelung, ani de zile, ba chiar și șevaletul, pe care l-a făcut singur, prevăzându-l cu un mecanism special, adaptat înălțimii sale. Privind la el, cum atinge delicat lemnul cu pensula, închipuind linia subțire și lină a chipului unui sfânt, m-am gândit că noi, oamenii de rând, suntem mereu atenți la trupuri și niciodată la inimi. Și totuși ele, inimile, ne fac oameni. A părintelui e suficient de mare cât să biruiască puținătatea trupului și să plece pe drumuri, în căutarea frumuseții zidirii.
Băgat în seamă de Dumnezeu
Își amintește și acum poalele acelea negre și lungi. Un decor fâlfâind prin fața ochilor, într-un du-te-vino continuu. Mama și bunica îl luau pe la mânăstiri când încă era de-o șchioapă, iar el se pierdea printre picioarele călugărilor și ale maicilor. Era atât de mărunțel, încât cu greu vedea fața oamenilor, în înghesuiala marilor hramuri. Și nici ei nu-l zăreau pe el, un prichindel, mult mai mic decât copiii de seama lui. Așa că singura lui șansă era să se țină după călugări și călugărițe. În cele din urmă, de mână cu un părinte sau cu o măicuță, ajungea, sigur, înapoi acasă.
"Bunicii mei sunt de pe lângă Mânăstirea Slatina, din Suceava, ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu. În anii aceia, când eram foarte mic, dacă eram întrebat: «Ce vrei să te faci când vei fi mare?», eu spuneam din toată inima, cum spun și acum, cu bucurie: «Părinte!», dar nu mă gândeam neapărat la preoți, ci mai degrabă la călugării pe care-i vedeam pe la Slatina. Și țin minte că, la un moment dat, mama m-a și întrebat de ce să vreau să mă fac părinte, iar eu i-am spus: «Ca să meargă toată lumea după mine!». Gândeam eu că lumea care merge după părinte Îl urmează pe Hristos. Așa am crescut, cu gândul acesta, că voi merge la seminar și mă voi face preot. Însă în clasa a opta, am trăit o dramă: diriginta de la școală mi-a spus că sunt prea mic ca să mă fac vreodată preot și că ar fi bine să mă reorientez spre altă menire.
Părerea ei nu m-a deznădăjduit. Am continuat să merg la biserică în fiecare duminică, dar în inimă mi-am așezat o dorință fierbinte: am început să mă rog lui Dumnezeu să-mi dea să simt și eu bucuria călugărului. Și Domnul mi-a răspuns la rugăciunea mea. S-a întâmplat în clasa a XII-a, în anul 2004, într-o biserică de la mine din cartier. Era chiar hramul ei, în a treia zi de Paști. În perioada respectivă, părinții mă lăsau să fac tot ceea ce voiam, spunându-mi ce nu e bine să fac, iar eu făceam exact ce-mi spuneau ei că e rău. Ajunsesem într-o stare în care nu mai știam ce să fac să-mi găsesc liniștea. Mă certam cu mama, cu tata, cu sora mea și cu toți din jurul meu din orice motiv, din nimic. Îmi amintesc că mă și îmbrăcam ca un șmecher de cartier, cu haine largi, cu ghete cu șireturile desfăcute... Și-mi amintesc cum în ziua aceea toată lumea cânta "Hristos a înviat!" și cum, potrivit unui obicei la biserica respectivă, oamenii au început să-și dăruiască unii altora câte ceva. Și s-a întors spre mine o femeie și mi-a dat ceva, nu mai știu ce. Și atunci ceva s-a rupt în inima mea. Am primit acel dar mărunt, la început cu reținere, mi-am zis să-l iau ca să nu jignesc, iar apoi, din adâncul inimii, s-a revărsat o bucurie fără margini. Am început să plâng de bucurie. Gândiți-vă la imaginea unui băiat de cartier, cu blugi largi, cu părul făcut ace de la gel, un copil revoltat, care începe să plângă din senin în biserică. Dintr-un gest banal... Nici nu știu ce mi s-a dat, dar gestul acela mi-a ajuns în inimă atât de puternic, încât, de bucurie, am simțit că nici nu mai pot să respir, și am început să plâng. Iar femeile din jurul meu au început să-mi dea o pungă, apoi încă una, de nu mai puteam să le țin de multe ce erau, eu plângeam și ele îmi dădeau... Atunci am simțit bucuria călugărului. M-am simțit băgat în seamă de Dumnezeu! Poate spun un păcat, dar mă simțeam plin de Duhul Sfânt. Eram la o distanță de vreo patru kilometri de casă, dar nici nu-mi aduc aminte, din acea bucurie, cât de repede am ajuns. Mergeam cu pungile acelea uriașe, de parcă nu erau nimic. Am intrat în casă și am spus: "Mamă, pune de o mămăliguță cu cartofi, că azi este zi de sărbătoare și sunt foarte bucuros." Și ei fuseseră la biserică și maică-mea m-a întrebat: "Dar ce-ai pățit?" Am zis: "Azi este bucurie mare, de azi m-am hotărât să mă fac călugăr! Și vreau să cer și să iau binecuvântare de la bunicul să mă fac călugăr, că el este capul familiei." Bunicul meu a început să plângă... Mama s-a bucurat și ea, pentru că i se împlinea o dorință avută încă de când mă purtase în pântec. Cât timp a fost însărcinată cu mine, ea a postit toate posturile, s-a rugat foarte mult la Maica Domnului și a zis așa: "Dacă îl nasc, acest copil ți-l dăruiesc ție, Maica Domnului." Acum sunt la Mânăstirea Nașterii Maicii Domnului de la Tazlău. Nimic nu este întâmplător. Mama a ascuns în inima ei toate momentele din viața mea și acum este cea mai fericită și mai bucuroasă că mă vede părinte, mă vede ca pe o rază de soare.
Cum se face un iconar
- Și cum ați ajuns să pictați icoane?
- Am spus eu așa, în mintea mea: "Ia să încep eu, dacă la teologie nu mă primește ca să fac pastorală, măcar să învăț să pictez, poate așa m-o primi." Rămăsesem pe aceeași idee, că dacă sunt mic de statură, nu mă primește. Și-am mers la părintele Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă, și i-am cerut binecuvântare pentru asta. Mi-a zis: "Vino peste 40 de zile." Și în timpul acesta, de 40 de zile, am desenat încontinuu. A fost o perioadă foarte frumoasă, în care am lucrat zi și noapte. Dormeam foarte puțin, desenam încontinuu. Era ca o stare de nebunie. Aveam un album cu lucrări ale lui Leonardo da Vinci și am început întâi să învăț ce sunt proporțiile, cum trebuie să fie o linie. Pare simplu, dar să știți că linia, ca și viața, are un ritm al ei; poate fi mai subțire dar mai intensă, sau mai profundă, mai adâncă, și după aceea, pierdută. Eu am început cu acea linie, cum să o trasez cu creionul, cum să o simt, copiind de sute, de mii de ori după Leonardo da Vinci. După aceea, rupeam desenele și le aruncam pe foc.
După 40 de zile, când au început să îmi iasă desenele, aveam așa o mare bucurie... nu se poate exprima în cuvinte. Atunci, setea asta de a desena, de a crea, s-a transformat și a ajuns tot mai mare. Și acum am o sete foarte mare de desen, nu am ajuns la saturație. Mi-a spus cineva că până nu ajungi la un metru de coli de desen puse una peste alta, nu ești un bun desenator. Eu nu am încă un metru...
Băieții din cartier mă știau într-un fel și, dintr-o dată, nu mai înțelegeau de ce nu mă mai văd, de ce nu mai vorbesc, de ce nu mai relaționez cu ei. Le-am spus: "Dar uitați ce-am făcut, uitați!" - și le arătam desenele pe care le făceam. "Tu ai făcut asta?" "Da, desenez. Vreau să dau mai departe. Eu nu am destul timp. Cum puteți să stați pe bancă și să pierdeți vremea? Că eu n-am timp destul! Dați-mi din timpul vostru, ca să pot să lucrez mai mult! Dacă aș putea, v-aș cumpăra timpul." Ajunsesem să nu mai suport omul care stă degeaba. Descoperisem că am pierdut foarte mult timp. Vă dați seama că a trebuit să învăț să desenez, să pictez și să recuperez ceea ce alții au făcut în patru, cinci ani, poate șapte-opt ani, numai ca să pot să fac și eu facultatea de teologie, să mă coc, cum mi-a spus mama, și după aceea să plec la mânăstire. Apoi am intrat la facultate și, de atunci, nu m-am mai putut opri.
Sfântul din fereastră
- Oricine poate să picteze un sfânt. Comerțul cu icoane a înflorit. Cum poate dobândi o icoană obișnuită putere? Cum se încarcă de har, răspunzând rugăciunilor noastre?
- Asta e cel mai greu. Eu am avut un conflict interior foarte puternic în timpul studiilor. Am observat că icoana pe care o zugrăvesc reprezintă, de fapt, ceea ce sunt eu. Pe atunci pictam doar ca să pot să îmi continuu facultatea. Părinții mei au ajuns în șomaj, nu mai aveau niciun venit, iar eu trebuia să câștig bani ca să-mi plătesc singur chiria, și atunci făceam icoane pe bandă rulantă. Lucram încontinuu: noaptea și icoana, noaptea și icoana, doar pentru a putea să trăiesc. Această rutină s-a transformat într-o dependență - mi-am dat seama că pot să câștig niște bani ușor, doar folosind corect o tehnică. Așa am ajuns să reprezint în icoană ceea ce eram eu, adică acea stare a mea de rutină, de obișnuință. Iar lipsa harului lui Dumnezeu s-a transpus în cele din urmă în icoană. Atunci au început să îmi apară unele probleme tehnice care, în mod normal, nu ar fi trebuit să apară. Începea să se coșcovească fața icoanei, să sară culorile, foița de aur se înnegrea inexplicabil... În momentul în care făceam aureola, nu îmi ieșea cum trebuia să iasă, deși eu știam tehnic cum se face; ori era strâmbă, ori prea vibrată, ori nu-mi plăcea. Icoana mă refuza. Ajunsesem într-o stare totală de nemulțumire. Starea mea spirituală era grav afectată, în sensul că nu mai realizam icoana pentru Dumnezeu, o realizam pentru mine, iar icoana mă respingea, fugea de mine și se strica singură.
- Pare neverosimil ce spuneți, un miracol, nu cumva făceați greșeli tehnice?
- Nu, tehnic o lucram foarte bine, dar icoana pur și simplu nu voia să iasă. A fost un conflict între mine și icoană, dar și un dar de la Dumnezeu, pentru că așa am aflat pe pielea mea cum trebuie să pictezi de fapt o icoană. Răspunsul e atât de simplu... Trebuie să te jertfești, să te dai la o parte, ca să lași locul lui Dumnezeu în tine. Dacă reușesc să Îl pictez pe Hristos în inima mea, atunci El apare și în icoană! Dacă L-ai pictat în inimă, poți să faci asta și pe un lemn! M-au întrebat credincioșii: "Părinte, de ce nu vă semnați pe icoane?" "Păi, eu încerc cât mai mult să nu mai fiu eu. Nu vreau să fiu eu, vreau să fii Tu, Doamne, numai Tu! Eu, când m-am făcut călugăr, m-am făcut ca să pictez o icoană în sufletul meu - să-L pictez pe Hristos în inima mea." De aceea nu poți să te apuci de pictat fără post, rugăciune, ascultare și binecuvântare de la duhovnic. Eu întotdeauna postesc când pictez. Am pictat și în zilele în care am mâncat de dulce, și îmi tremura mâna. Ați stat vreodată la o petrecere și ați mâncat foarte bine? Ei, după ce ați făcut toate astea, ați luat Ceaslovul să citiți o rugăciune? Să încercați. O să vedeți că nu e ușor. Ei, așa este și pentru iconar, când se apucă de pictat. Toți știu, teoretic și tehnic, cum se face o icoană, dar lucrarea nevoinței va transforma icoana. Cum spuneam, dacă te pictezi pe tine în icoană, atunci vezi că pe chipul Mântuitorului sau al sfântului se transpun patimile tale. Împrumută ceva din starea ta, din inima ta. Când îl vezi a doua zi, după ce ai terminat, îți vine să îl răzuiești, să îl dai jos. Am făcut și treaba asta; am răzuit, nu am mai pictat icoana respectivă, am lăsat-o neterminată. Am multe icoane începute, unele în stadiu de desen, la unele am făcut doar veșmintele, dar nu am mai făcut chipurile, am pus aura, dar nu le-am terminat. Am încercat de multe ori să nu mai pictez, pentru că mă pictam pe mine. Am continuat doar pentru că mi-au venit comenzi și mă străduiesc mereu să lucrez cât mai bine. În momentul în care nu o să mai am comenzi, nu o să mai pictez. O fac pentru că Dumnezeu îi trimite pe oameni la mine, dar eu sufăr, pentru că mă simt nevrednic de încrederea pe care ei mi-o acordă. Suferința este însă un dar, poate și o formă de jertfire. Eu, de fiecare dată când pictez o icoană, e prima. După ce o termin, sunt critic și spun că nu este bună și trebuie să mai încerc o dată. Fără să o distrug - o dăruiesc. Și o iau de la capăt. Cu o alta. Care e tot prima. Niciodată a doua sau a treia.
- Cei care vă comandă icoane vă ajută cu rugăciunea lor? Simte pictorul că altcineva mijlocește pentru el înaintea lui Dumnezeu?
- Da, foarte mult. De multe ori, oamenii, după ce îmi cer să le pictez o icoană, mă întreabă câți bani să îmi dea ca avans. Iar eu le spun că pentru început nu am nevoie de niciun ban. Doar de rugăciunea lor. În timpul cât eu lucrez icoana, le cer ca ei să facă, în fiecare zi, acatistul sfântului sau al praznicului pe care îl pictez. Ei sunt datori să lucreze împreună cu mine și cu Dumnezeu. Când pictez un sfânt, eu deschid de fapt o fereastră spre cealaltă lume. Și prin rugăciune îl chem pe sfânt să apară la fereastră. E un strigăt al inimii, pe care el îl aude. Icoana este, de fapt, lumea nevăzută pe care noi, iconarii, încercăm să o aducem la lumina zilei de aici, să o vadă și cei din jurul nostru și să o simtă așa cum este ea. Și atunci, când îți vine să-ți faci cruce la o icoană și să o săruți, lumea nevăzută se apropie de tine, te cheamă. De aceea, sufletul tresare de bucurie văzând icoana, de aceea omul, care este o icoană vie a dumnezeirii, simte dorința de a se ruga în fața ei. Așa ne rugăm noi la icoane. Și rugăciunea se îmbibă în lemnul acela, de aceea ne atrag icoanele vechi atât de mult.
Icoana din inimă
- Vă simțiți împlinit, părinte?
- Îmi trăiesc visul, pentru că am ajuns, în sfârșit, părinte, dar nu sunt mulțumit de mine deloc. Ca să fii un monah-iconar bun, trebuie să te jertfești. Or, eu încă nu m-am jertfit cu totul. Ce înseamnă jertfirea totală? Înseamnă să renunți complet la tine, să dai tot ceea ce ești tu, prin ceea ce ți-a dat Dumnezeu. Darurile pe care le-ai primit de la Hristos, i le dăruiești toate înapoi lui Dumnezeu. Și atunci ești precum acea sămânță care a căzut pe pământul cel bun, și Dumnezeu îți va da înmiit. Atunci știi că te-ai jertfit. Pentru mine, jertfa va fi împlinită când voi realiza o icoană în inimă, care să apară apoi și pe șevalet. Deocamdată, nu am reușit. Icoanele mele sunt fără suflet. Nu au lumină! Asta e problema mea: pierd prima zi a Creației... Până acum nu am reușit, pentru că nu trăiește Hristos în mine. Sunt tot eu, doar un om care încearcă și azi și mâine.
Icoana începe cu lumina. Fără ea n-ar fi culorile. Mult timp m-am necăjit cum să fac lumina din icoană. Nu am reușit niciodată. Am rămas tot la prima zi a creației. Tot în întuneric sunt. Cum poate omul să dea lumină culorii? Cum reușește omul, prin pictarea icoanei, a Mântuitorului sau a sfântului, să dea viață și să transforme amestecul culorilor materiale, în lumină, nu în întuneric? Cu timpul, am înțeles că iconarul nu va reuși asta niciodată de unul singur, pentru că este o lucrare între el și Dumnezeu. El știe, teoretic și practic, cum să aștearnă culorile, dar Cel care desăvârșește și care transformă întunericul în lumină este Dumnezeu Însuși. El dă har icoanei! Domnul este singurul care poate să facă lumina din icoană pentru că El este și cel care a creat-o încă din prima zi. De aceea, orice icoană adevărată este un prezent continuu; nu este nici trecut, nici viitor - este doar ACUM. Când te uiți la ea nu există decât veșnicia. Te rogi și chiar acum e momentul în care tu poți să te mântuiești, din orice stare ai fi. Poți să fii într-o stare în care să spui că nu mai este nicio șansă de întoarcere, dar prin icoană, care te atrage, prin chipul lui Dumnezeu care este în fața ta, te poți transforma dintr-un păcătos, într-un sfânt. Să știți că și iadul, și Raiul sunt pline de păcătoși. Doar că Raiul e plin de păcătoși care s-au căit, iar iadul de păcătoși care au refuzat acest lucru. Icoanele adevărate îi prefac pe oameni. Îi ajută să-L primească pe Dumnezeu în ei. Sunt cheia mântuirii lor.
Foto: Claudiu Târziu