Iarba Vântului

- La Lelese, Cerişor şi Cerbăl, vechi şi frumoase sate din Munţii Poiana Ruscăi, viaţa femeilor se ţese cu firele unei plante, pe care o culeg în dimineţile de Sântoader. Plantă magică, de protecţie şi de leac -

Coasta femeilor

În vinerea aceea, Coasta se acoperă cu femei. Nu­mai atunci, în vinerea de Sântoader, femeile păduren­ce primesc dezlegare din cer să scoată din pământ Iarba Vântu­lui. Numai culeasă atunci, buruiana are putere. Puterea de a apăra ca­sele oamenilor de rele, de boli, de faceri şi farmece.
În zori, satul fierbe. "Mergem pă Coastă, să luăm Iarba Vântu­lui...", se îmbie-ntre ele muierile, buimace încă de somn, trăgân­du-se una pe alta din case, ur­când, smerite, spre soare. Coasta lui Carpen e o pantă în­sorită, un pră­văliş lung, chelbos, ridi­cându-se dea­su­pra firului de drum ce intră dinspre răsărit, peste apa Runcu­lui, în satul Lelese. Un fel de pa­ravan de stâncă luminată, pus pe cale, între Ţara Pădurilor şi lu­mea largă. Iarba Vântului nu creş­te decât aici, pe spinarea dinspre soare a dealului, unde zorii di­mineţilor de Sân­toader află pădu­rencele ghebo­şate deasupra pă­mân­tu­lui, căutând. Ta­bloul e de-a dreptul uluitor. Coas­ta pie­troa­să a dealului se aprinde deodată în mii de culori, se împes­tri­ţea­ză de nea­se­muitele cos­tume ale fe­mei­lor. Iarba Vân­tului nu se poate culege decât în hai­nele stră­moşeşti... Nu degea­ba s-a zis că portul pădu­ren­celor Hu­ne­doarei e cel mai apropiat de cel dacic, cel mai arhaic din România, că felul în care îşi înfă­şoară cin­gă­toarea peste mijloc leagă în fiecare învâr­titură o taină pier­dută în timp. Regine vechi, păstrate printr-o minu­ne într-o cută a tim­pului, pădu­rencele sunt mândre de frumuseţea lor. Cele tinere au straiul roşu ca pur­pura şi ca obrazul lor iubăreţ, cele mai în vârstă au mâ­neca iei cenuşie, zimţată, iar cele bătrâne mânecă nea­gră, neagră de tot, purtând pe ca­pete broboade din bo­ran­gic străveziu. Milenii întregi zac pe hainele astea. Pe veş­mântul mu­ie­rilor care cu­leg Iarba Vântului poţi citi mer­sul tainic al univer­sului. Dar între toate, te în­fioară de frumuseţe cojoa­cele. Biblii păgâne, cărţi de an­ces­trale semne hie­roglifice sunt spinările lor. Pe pielea moa­le, de oaie ne­prihănită, e cusută o puzderie de sori. Sori roşii, sori cenuşii, sori negri. Sori rotunzi, înşiraţi unul lângă altul, roţi solare cu razele învârtite pe dinăun­tru, iar în mijloc o cruce din patru aştri, având deasupra luna, cu colţurile întoarse spre pământ. Sorii din spinările pădurencelor se încovoaie rotunzi spre soarele din cer, în vreme ce ele răscolesc înfri­gu­rate Coasta. Cău­tarea poate dura mult, căci Iarba Vân­tului n-o găseşti tocmai uşor. Au fost aici botanişti care n-au izbutit să-i măsoare pute­rea şi nici măcar s-o în­chidă precis în vreo specie a lu­mii vege­tale. Cătuşnică? Iarba dragostei? Iarba fecioa­rei? Pir gros? Steliţă? Nu se ştie. E mică, trei sferturi rădăcină aţoasă, uscată, în­fip­tă zdravăn în crusta pă­mân­tului, lăsând la lumină doar câteva mustăţi firave, verzi-cafenii. Sapi pe lângă ea ca s-o scoţi întreagă. Până spre seară, însă, femeile o găsesc. Şi se întorc în amurg, chicotind mulţumite, ţinând în palme, ca pe o comoară, câte un mănunchi. Aşa se sfârşeşte vinerea de Sân­toader, prima vineri din postul Paştelui. "Se lasă post de Paşti", zic pădu­ren­cele, ca şi cum ar zice că se lasă seara...

Ţiganii şi sipetele cu comori

Iarba Vântului aveam s-o găsesc prin toate casele bătrânelor leleşence. Cele mai multe o păs­trează în po­duri, ascunsă în lăzi de zestre, ade­vărate tezaure.
Acum câţiva ani, în sat au in­trat ţiganii, ţigani no­mazi, cu pă­lării rotunde şi părul lung, revăr­sat peste umeri. Veneau de de­parte. Covil­ti­rele căruţelor se un­duiau greoi, ostenit, urcând prin defileele Go­văjdiei. În faţa lor, că­lărea un băr­bat cu ochi sclipitori, sub­ţire şi drept în şa, un fel de că­pe­tenie, care se oprea dinaintea fie­cărei case, întrebând de lăzile mire­selor. Ofe­reau pe ele preţuri de neînchipuit: cu banii de pe-o ladă puteai să-ţi iei un viţel. Oricât n-ar fi vrut, oa­menii le-au scos din case. Le-au scos mai întâi pe cele pe care le credeau stră­mo­şeşti, mari, sculp­tate, îmbi­nate în cuie de lemn. Ţiganul a învârtit biciuşca în aer şi a zis "nu". Nu pe acestea le căuta. Şi a mai zis că el ştie, ştie precis unde să le găseas­că pe cele adevărate. A urcat în podul primei bătrâne aflate în drum, Pă­trău Maria Iuca lu' Cónăle, şi s-a dus spre ladă aproa­pe cu ochii în­chişi. Acolo era, la locul ei de când lumea. Dacă n-ar fi venit ţiganii în sat, dacă n-ar fi scor­mo­nit prin cămări şi ham­bare, în căutarea străve­chilor si­pete pă­du­reneşti, pe care le ştiau şi le cău­tau "cu adresă", trimişi anume de colec­ţio­nari din Austria şi Un­garia, le­leşenii n-ar fi aflat ni­cio­dată că tocmai lăzile ace­lea modeste, abia su­flate pe deasupra cu un abur de flori, lăzile lor stră­vechi, uitate pe sub paie şi pe sub ţesături de pă­ianjeni, erau aurul tre­cutului lor.
Maria Iuca lu' Cónăle, zisă în sat Conăleasa, şade acum în curtea casei sale pe-o băncuţă albastră şi-şi aminteşte. E băncuţa pe care obişnuieşte să şadă după fiecare somn de amiază, când afară-i frumos şi ea nu vrea să facă nimic. Doar să stea. Maria Iuca e femeie bă­trână, dar clocoti­tor de puter­nică, cu fire băr­băteas­că aproa­pe, fără sta­vilă la vorbe şi râs. În faţa ei te simţi firav, despuiat de se­crete, din creş­tet şi până-n tălpi. Pe spate, cojocelul cu sori vechi de-un secol a că­pă­tat culoarea scoar­ţei co­pa­­cilor. Broboada cea albă, ima­culată, îi e înnodată zmu­cit sub bărbie, iar din ovalul strân­surii, doi ochi verzi te iscodesc fără milă, înfigân­du-ţi-se direct în su­flet, o privire căreia greu îi ţii piept. "Era frumos ţiga­nul şi-avea mâini lungi, ca de fată", îşi aminteşte bă­trâ­na, de parcă l-ar avea chiar acum în lică­ririle ochilor. "De nici o ladă nu i-o plă­cut din vecine, nu­ma' de-a mea. Când o vă­zut-o, i-o scăpărat ochii-n cap ca la drac.«Asta-i! Trebe' să aivă-n ea cui de fier şi pu­iuţ!», aşa o zâs..." Cuie de fier şi puiuţ. Aveam să văd şi eu acel alintat "pui al lăzii", tot căutând prin sat, ca ţiganii, magica Iarbă a Vântului. E un sertăraş secret, care se deschide înăuntru, în partea dreaptă a lăzii de zes­tre, un sertă­raş cu patru despărţituri, ca patru unghere sa­cre ale vieţii unei femei. Una e plină cu sare, ca femeia să fie însetată de dragoste şi de viaţă. Alta are în ea ţărână, rodnică precum pântecul, pe care mi­rea­sa o ia cu dânsa din curtea casei "parin­ţăşti". Într-alta, e pus cu fală conciul miresei, găteala plină de ace lungi şi podoabe vechi, alături de ceapsă, un soi de învelitoare magică pentru coc, pe care băr­batul îl scoate în noaptea nunţii, înainte de a-şi pre­schimba mireasa în femeie. "Dezve­leşte mirea­sa", aşa se zice, cu o deosebită cuviin­ţă, în Ţinutul Pădure­nilor. Odată ce i-ai dat jos unei fete po­doaba părului, în­seam­nă c-ai făcut-o a ta pe vecie. I-ai scos căiţa neprihănirii. Conciul este şi dans. Dansul din noaptea nunţii, de des­părţire a bărbaţilor din sat de fosta fe­cioa­ră, în urma căreia ei primesc, pe rând, din mâna mi­resei, pâine şi brânză de oi. Dansul rotit pre­cum şuviţele împletite pe creştet. Ăsta e al treilea ser­tar. Şi abia în ultimul, cel mai adânc, e ascunsă Iarba Vân­tului...

Sora Soarelui

Maria Iuca lu' Cónăle nu şi-a vândut atunci lada de zestre ţiganilor. S-a dovedit apoi că, într-adevăr, era foar­te veche, încă din vremea nunţii bunicii sale, care o moştenise şi ea prin neam... Bătrânei nu-i pare rău nici o clipă c-a refuzat banii. A ales, în schimb, s-o dă­ruiască primarului Ciprian Achim - un apărător vaj­nic al tra­di­ţiilor pădureneşti -, i-a dăruit-o cu tot cu sare, cu pă­mânt, cu conci şi cu Iarba Vântului, iar lada ei a făcut faima leleşenilor, într-o mulţime de expoziţii de folclor din lumea largă. Acum, bătrâna stă singură pe băncuţa al­bastră, ţinând în palme un mănunchi încâlcit din fire de iarbă, adunat în primă­vara asta pe Coastă, îndrep­tându-l încet spre soare, de parcă numai aşa ar putea să-i "vadă" puterile. "Iarba asta-i soră cu soarele. Nu creş­te decât cu mustaţa spre soare. O culeg de copilă şi-aproape în fiecare zi de Sântoader a fost soare pe deal. Iarba asta îmi ocro­teşte casa şi neamu' şi bătrâneţile..." Apoi, aşezând cuminte bu­ruiana în poală, continuă cu glas potolit, cântărindu-şi atentă fiece spusă. "Da, o cu­leg de co­pilă, da' nu i-am cunoscut toată puterea decât târziu. Într-o zi, eram deja muiere la casa mea, mi s-o bolnăvit o vacă. Ştiam eu de muroi de-aiştea care iau lap­tele de la vaci, da' n-aş fi gândit s-o păţesc tocma' eu. Zghiera vita... Da cu labele pă mine, nu mă lăsa s-o mai mulg. Nebună era. Cerea din ochi agiutor. Atuncea eu m-am dus la nişte bătrâni, cum sunt eu acu', să mă-nve­ţe. Mi-or zâs de-o muiere bătrână, bă­trââână, care sta-n Cer­băl, păstă munte, şi care ştia să citească-n nişte cărţi cu semne vechi şi să spună descântece tari. M-am dus şi i-am zâs ce sufăr cu vaca. Şi ea zâse: «N-ai o sti­clă cu apă?». «Ba, zâc, cum să n-am?» Mă-nvăţaseră bă­trânii s-aduc. Şi ea luase apa de la mine şi prinse a des­cânta. Vorbele ei erau ca un plâns de foc ce-o ardea pe dinăuntru şi se stingea acolo, în apă. Zâse cătră mine: «Te duci acasă, apa asta o dai la vacă s-o beie. Pă urmă iei lanţu' vitei, îl bagi să ardă-ntr-un foc şi zici: aşa să ardă inima la ăla care-o făcut! Abia la sfârşit îi afumi ugeru' cu rădăcină uscată de Iarba Vântului...». Atât mi-o zâs baba. Şi când dădeam să ies din bordeiu' ei, numa' ce-aud că mă mai întreabă ceva: «Vrei să moară el, omu' care ţi-o făcut far­mecu', sau să-i moară vaca?». Eu mă speriai toată: «Doamne fere, nu să moară el, că nu vreau să-l iau pă sufletu' meu! Da' să-i moară o leacă vaca, parcă nu m-aş supăra, că mult am mai păti­mit...». M-am dus acasă, am scos vătraiu' plin cu jar roş din sobă şi-am pornit-o spre grajd. Am pus păstă jar Iarba Vântului şi am băgat vătraiu' sub ugeru' vitei. Am ars lanţu-n foc şi am zâs cum mi-o spus. Vita o-nce­put a răcni de plăşere. Şi numa' aflu a doua zi, că la un om de aicea, din sat, care era bănuit că-i mu­roi - încă nici nu-i departe de noi -, i-o murit vaca. Iar vaca mea o-nceput a avea iarăşi lapte... După aceea, am învăţat mai mul­te. Că a triilea zi după ce-ţi fată o vacă, trebuie să mergi iarăşi în grajd cu jar roş şi cu Iar­ba Vântului, să afumi viţălu' şi să încongiori vita lăuză cu fum de trii ori. Numa' după aia îi dai vacii drumu' afară, la apă. La fel, să-ţi afumi boii înainte de-a pleca cu ei la plug pri­ma dată, când începea aratu', primăvara. Tare fru­mos era când începea aratu' şi oaminii-şi afumau graj­durile şi boii, ca semn de pri­mă­vară. Tare frumos. Era satu' plin de muguri, de fum. Asta era, de fapt, Iarba Vân­tu­lui, iarbă de leac."

Vântul soarelui

Bătrâna Maria Pe­triş a fost şi ea una din­tre "res­pec­ta­tele" din Lelese. "Am trăit şi n-am fost ulti­ma, am fost pri­n­­tre primele!!!", spune trăgând adânc aer în piept şi parcă totul se înse­ninează în juru-i. Casa Ma­riei are revăr­sată peste gard, spre uli­ţă, o salcie uriaşă, plân­gă­toare. Ograda ei pare ticluită astfel încât lumea să înceapă şi să se sfârşească în spatele sal­ciei: fân­tână, vacă, porc, pivniţă plină de cartoafe şi grâne, teasc pentru ţuică, chiar şi cuptor de pâine, pe care mai coace, uneori, prescuri, toate sunt ale Mariei Petriş. De nimic n-are nevoie. Are 77 de ani, boli vechi îi macină trupul, trebuie să stea mereu straşnic încinsă la mijloc, fiindcă în urmă cu vreun sfert de veac medicii "i-au scos fierea", dar acum nici de asta nu-i prea pasă. "Am tot ce-mi trebuie. De toate am. Da' sufăr de ai mai grea boa­lă di pă lumea asta: singu­ră­tatea...", zice, plângând tă­cut, precum salcia. Copii n-a avut. Soţul, Miron, i-a murit acum patru ani. S-a stins pe pi­cioare. "Azi era să­nătos, poimâine era murit. Zi­ceau că i s-au încurcat maţele în burtă. În două zile o fost gata." Fas­cinante tablouri sunt pereţii bătuţi de vânt ai şurilor sale, uşile de lemn afumat ale grajdu­rilor. Sub streşini, pe scân­du­rile lungi, sunt atârnate cele mai gustoase bunătăţi ale pă­mântului: şiraguri de cepe galbene şi zemoase, una lângă alta, buchete ne­nu­mărate, albe, de căţei de ustu­roi, flori de toate cu­lorile, ce nu se veştejesc nicio­dată şi, puţin mai jos, plantele, tainice mirodenii şi frun­ze de leac, grupate cu migală în mănunchiuri par­fu­mate. Bătrâna stă înaintea acestor tablouri cu ochii închişi, aplecaţi spre pământ. E mult mai tristă decât Conă­leasa. Şi, spre deosebire de ea, nu-şi ţine Iarba Vân­tului în podul casei, ci sub pământ, în răcoarea de piatră a beciului. "La noi, vântu' rece vine din soare. Din soare por­neşte vântu' şi boalele vin pă vânt cătră sat. Noi aşa ne-am pomenit, că bate vântu' din soare şi Iarba Vân­tului stă mânioasă pă Coastă, cu mustaţa la soa­re, şi apără satu' de bolile care vin pă vânt..." Nea­gră îi e ţesătura de pe mânecă, negri îi sunt sorii din spinare, alb îi este părul cel lung, ascuns sub nă­frama de giul­giu. Şi-a "dezbolnăvit" şi ea, ca mulţi dintre pădureni, vitele cu Iarba Vân­tului. Şi oile, şi caii, şi fa­gu­rii col­căind de albine şi iepurii catifelaţi. Dar această bătrână îmi spune ceva mai mult: cu mânioasa buru­iană se pot afuma şi oamenii. Chiar şi astăzi, pă­du­renii se afumă cu Iarba Vântu­lui. De blânde, de bubă rea, de pân­tec, de descântec... Şi-a afumat şi ea bărba­tul bă­trân, l-a afumat bolnav, gol din cap până-n tălpi, dar a fost prea târziu. S-a afumat pe ea însăşi, s-a îm­băiat întreagă, adeseori, în fiertura de Iarba Vântului, şi ei i-a fo­lo­sit. Fără iarba asta, zice, de mult s-ar fi pră­pă­­dit. Dar, re­cunoaşte într-un târziu, iarba asta e moar­­tă, e deşartă, dacă nu "crezi" în ea, în dumne­ze­ias­ca-i pu­tere. Ei i-a ajutat pur şi simplu "să ştie c-o are". Să ştie că a cules-o la vreme, în vinerea de Sân­toader, c-o păs­trea­ză în pivniţă, an după an. I-a folosit numai gândul că puternica rădăcină are grijă de casa şi de bătrâ­neţile ei. I-a folosit, zice, ca leac sfânt, pentru "ai mai grea din­tre toate boa­lele pămân­tului"...

Reginele pădurence

Aveam s-o pornesc, apoi, prin alte sate ale Ţinutului Pădurenilor, să intru prin case, să vorbesc cu multe bă­trâne care încă mai păs­trează, şi azi, Iarba Vântului. Toa­te o au. O ţin prin po­duri, prin pivniţe, prin lăzile de zestre, uitate printre foile rufoase ale Bi­bliilor, o ţin până şi sub perne, ca să le pă­zească vi­sele, atunci când dorm. Aproape toate o mai culeg în vi­nerea Sân­toa­derului. Aveam să co­lind prin Plop, prin Alun, Ceri­şor, prin Run­cu Mare, călăuzit mereu de tânărul pri­mar Ciprian Achim, cel mai sim­patic, mai "neofi­cial" pri­mar din câţi am pomenit, care vor­beşte cu oamenii ca de la pădurean la pădu­rean, sim­plu şi nefandosit, că­ruia nu-i pasă de niciun capital elec­toral, căci ce capital poate fi mai bogat decât dragostea pe care-o simţi tu în inimă faţă de satul tău... Împreună cu el, aveam să mă opresc la un ca­păt de drum, într-un vârf de munte, în locul de cru­ce asur­zitoare a tutu­ror vânturilor, şi acolo avea să-mi măr­turisească un vechi crez de-al său, năs­cut după mulţi ani de spio­nări atente ale oamenilor lo­cului, un crez pe care nu-l împărtăşesc, azi, decât băr­baţii bătrâni. Anume, că aici, în Ţi­nutul Pă­du­renilor, au con­dus, altă­dată, femeile. "Aici femeile sunt regi­nele!" Are o mulţime de pricini s-o spu­nă. "Băr­­baţii or fost me­reu plecaţi la mină, vara cu oile-n munte, iarna înapoi cu oile-n strungă. Fe­meile-or trebuit să fie bărbaţi." În nopţile nunţilor, încă se ţine aici un obicei păgân, păstrat din timpul dacic: "răsu­citu' miresei păstă mână". Soacra urcă fecioara pe masă şi o întoarce pe sub mână, s-o verifice ca pe un nobil animal dacă-i întreagă, sănă­toasă, dacă n-are vreun picior rupt, dacă are toţi dinţii în gură. De ce soacra? De ce niciodată socrul, bărbat? Apoi, chei­le... "Aţi văzut unde sunt cheile? Cheile simbo­lice ale vieţii unei familii, ale vie­ţii unui neam întreg?... Chei­le-s la muiere, aici, pă şoldul ei pu­ternic! Nu la bărbat! Şi ce dovadă poate fi mai bună decât Iarba Vântului, iarba pe care nu­mai femeile pot fi vrednice s-o culeagă în toată puterea?..."
Spre miazăzi, la Cerişor, un sat mult mai însin­gurat în mun­te decât Lelese, şapte bătrâne pădurence aveau să-mi arate cum se cântă Cântecul Bradu­lui, cântecul de petrecere spre mormânt al feciorilor morţi înainte de-a cunoaşte iubirea fe­meiască. Şapte bătrâ­ne, fiecare având cu sine, în sân, Iarba Vân­tului. Pe gazda lor, o bă­trână mă­run­ţică, oacheşă, mereu chi­cotind pe-nfun­da­telea cu o palmă la gură, o chema Poan­ta Nica. Straniu nume. Trăieşte sub pă­mânt, într-o odaie caldă şi plină de poveşti, o odaie lăbărţată dede­subtul unei frumoase case cu etaj. Acolo îşi duce sin­gu­rătatea, cu un mănunchi de Iarba Vântului pus de-a curmezişul, pe perete, sub colţul icoa­­nei. Nu mai are puterea să purceadă spre înde­părtata Coastă. Îşi amin­teşte, însă, că-n vinerea Sân­­toaderului pleca din Ceri­şor cu toate femeile, pen­tru altă plantă magică. "Noi, muierile din Cerişor, suiam apa Run­cului, prin Lunca Mică, ne duceam pă Coastă să luăm Iarba Vântului, da' mai luam şi altceva: Iarba Spurcului. Tot acolo o cauţi şi-o găseşti. Spurcu, da! Spurcu se luptă cu toate boalele care vin prin frig cătră satu' nostru şi care ni se bagă nouă, muierilor, în oase. Ştii ce era ăsta, Spurc? Ei, vezi că nu ştii! Reu­ma!..."
Şi mai departe, spre miază­noapte, în înaltul sat Cerbăl, aveam s-o cunosc pe ultima femeie din lume care mai face mândrele cojoace pădureneşti. Toţi sorii aceia din spinările femeilor de pe Coastă, toţi au fost cusuţi de mâna ei. Cojo­căreasa se numeşte Maria Lăs­cuş, şi până la cei aproape 80 de ani ai săi a îmbrăcat cu cojoace toate muierile munţilor din jur. O bătrână cu chip mic, ca de copil, din care - jumătate frunte, jumătate restul feţei, albită până la ultimul fir al gene­lor, ţinân­du-şi degetele mereu ţu­gu­iate, de parcă încă ar păstra între ele un ac. Încă de tânără, a fost singura femeie din Ţinutul Pădu­renilor făcă­toare de cojoace. Şi tot încă de tână­ră a fost neferi­cită. Pe soţul ei, Ghe­rasim, care-a murit anul trecut, l-a iubit. Ea era încă o copilă, abia îl cunoscuse mai bine după noaptea nunţii, când el "s-o bolnăvit" şi apoi a zăcut la pat 42 de ani încheiaţi - patruzeci şi doi de ani! -, fără să se poată mişca, fără să poată mânca, fără să poată merge, şi în acest timp ea i-a fost alături. Maria Lăs­cuş măr­turiseşte că nu i-a pără­sit nicio­dată căpă­tâiul patului. A fost bărbatul ei şi a cre­zut în el, fiindcă Dumnezeu i l-a dat. "Aşa o trecut viaţa mea... Din băr­batu' mare, 'nalt, ocrotitor şi harnic, o ajuns un pumn de om ros de boa­lă. Patrujdoi de ani l-am ră­dicat în capu' oa­selor şi i-am dat de mânca­re cu lingura-n gu­ră şi l-am în­vălit cu pătu­ra-n somn. Aşa o trecut viaţa mea. El pă pat şi eu lângă dân­su', cosând cojoace ca să câştig bani să-l îngrijesc, an de an..."
Un bărbat întins pe pat şi o femeie cosând, an după an, soa­re după soare, pe o piele de oaie neprihănită. "Dar Iarba Vântu­lui?", o întreb. "Cu ce v-a ajutat pe dum­nea­voastră Iarba Vântu­lui?" Bă­trâna tresare, ca dintr-un vis vechi. La ce i-a ajutat? De la Iar­ba Vântului "a învăţat o răbdare", zice. O mare răbdare. Răbdarea de a-i în­ţelege şi iubi pe toţi oa­me­nii, răbdarea că toa­te trec pre­cumvântul, că nicio minune nu se petrece peste noap­­te, că nimic din ce-i ome­nesc nu e veşnic, ci totul se re­pe­tă. Ea a cre­zut în bărba­tul ei, cu răb­da­re, şi nu i-a părut de nimic rău. Poate că, dacă el n-ar fi fost bolnav şi muritor pe pat, poate că atunci nici ea n-ar fi cusut atâtea mii de cojoa­ce, făcând astăzi mândria Ţinutului Pădurenilor. Cre­dinţa în Iarba Vântului toc­mai la asta a ajutat: a aju­tat ca tradiţiile din Ţinutul Pădurenilor să nu moa­ră...

Fotografii de EMANUEL TÂNJALĂ şi PETRE COJOCARIU