Coasta femeilor
În vinerea aceea, Coasta se acoperă cu femei. Numai atunci, în vinerea de Sântoader, femeile pădurence primesc dezlegare din cer să scoată din pământ Iarba Vântului. Numai culeasă atunci, buruiana are putere. Puterea de a apăra casele oamenilor de rele, de boli, de faceri și farmece.
În zori, satul fierbe. "Mergem pă Coastă, să luăm Iarba Vântului...", se îmbie-ntre ele muierile, buimace încă de somn, trăgându-se una pe alta din case, urcând, smerite, spre soare. Coasta lui Carpen e o pantă însorită, un prăvăliș lung, chelbos, ridicându-se deasupra firului de drum ce intră dinspre răsărit, peste apa Runcului, în satul Lelese. Un fel de paravan de stâncă luminată, pus pe cale, între Țara Pădurilor și lumea largă. Iarba Vântului nu crește decât aici, pe spinarea dinspre soare a dealului, unde zorii dimineților de Sântoader află pădurencele gheboșate deasupra pământului, căutând. Tabloul e de-a dreptul uluitor. Coasta pietroasă a dealului se aprinde deodată în mii de culori, se împestrițează de neasemuitele costume ale femeilor. Iarba Vântului nu se poate culege decât în hainele strămoșești... Nu degeaba s-a zis că portul pădurencelor Hunedoarei e cel mai apropiat de cel dacic, cel mai arhaic din România, că felul în care își înfășoară cingătoarea peste mijloc leagă în fiecare învârtitură o taină pierdută în timp. Regine vechi, păstrate printr-o minune într-o cută a timpului, pădurencele sunt mândre de frumusețea lor. Cele tinere au straiul roșu ca purpura și ca obrazul lor iubăreț, cele mai în vârstă au mâneca iei cenușie, zimțată, iar cele bătrâne mânecă neagră, neagră de tot, purtând pe capete broboade din borangic străveziu. Milenii întregi zac pe hainele astea. Pe veșmântul muierilor care culeg Iarba Vântului poți citi mersul tainic al universului. Dar între toate, te înfioară de frumusețe cojoacele. Biblii păgâne, cărți de ancestrale semne hieroglifice sunt spinările lor. Pe pielea moale, de oaie neprihănită, e cusută o puzderie de sori. Sori roșii, sori cenușii, sori negri. Sori rotunzi, înșirați unul lângă altul, roți solare cu razele învârtite pe dinăuntru, iar în mijloc o cruce din patru aștri, având deasupra luna, cu colțurile întoarse spre pământ. Sorii din spinările pădurencelor se încovoaie rotunzi spre soarele din cer, în vreme ce ele răscolesc înfrigurate Coasta. Căutarea poate dura mult, căci Iarba Vântului n-o găsești tocmai ușor. Au fost aici botaniști care n-au izbutit să-i măsoare puterea și nici măcar s-o închidă precis în vreo specie a lumii vegetale. Cătușnică? Iarba dragostei? Iarba fecioarei? Pir gros? Steliță? Nu se știe. E mică, trei sferturi rădăcină ațoasă, uscată, înfiptă zdravăn în crusta pământului, lăsând la lumină doar câteva mustăți firave, verzi-cafenii. Sapi pe lângă ea ca s-o scoți întreagă. Până spre seară, însă, femeile o găsesc. Și se întorc în amurg, chicotind mulțumite, ținând în palme, ca pe o comoară, câte un mănunchi. Așa se sfârșește vinerea de Sântoader, prima vineri din postul Paștelui. "Se lasă post de Paști", zic pădurencele, ca și cum ar zice că se lasă seara...
Țiganii și sipetele cu comori
Iarba Vântului aveam s-o găsesc prin toate casele bătrânelor leleșence. Cele mai multe o păstrează în poduri, ascunsă în lăzi de zestre, adevărate tezaure.
Acum câțiva ani, în sat au intrat țiganii, țigani nomazi, cu pălării rotunde și părul lung, revărsat peste umeri. Veneau de departe. Coviltirele căruțelor se unduiau greoi, ostenit, urcând prin defileele Govăjdiei. În fața lor, călărea un bărbat cu ochi sclipitori, subțire și drept în șa, un fel de căpetenie, care se oprea dinaintea fiecărei case, întrebând de lăzile mireselor. Ofereau pe ele prețuri de neînchipuit: cu banii de pe-o ladă puteai să-ți iei un vițel. Oricât n-ar fi vrut, oamenii le-au scos din case. Le-au scos mai întâi pe cele pe care le credeau strămoșești, mari, sculptate, îmbinate în cuie de lemn. Țiganul a învârtit biciușca în aer și a zis "nu". Nu pe acestea le căuta. Și a mai zis că el știe, știe precis unde să le găsească pe cele adevărate. A urcat în podul primei bătrâne aflate în drum, Pătrău Maria Iuca lu' Cónăle, și s-a dus spre ladă aproape cu ochii închiși. Acolo era, la locul ei de când lumea. Dacă n-ar fi venit țiganii în sat, dacă n-ar fi scormonit prin cămări și hambare, în căutarea străvechilor sipete pădurenești, pe care le știau și le căutau "cu adresă", trimiși anume de colecționari din Austria și Ungaria, leleșenii n-ar fi aflat niciodată că tocmai lăzile acelea modeste, abia suflate pe deasupra cu un abur de flori, lăzile lor străvechi, uitate pe sub paie și pe sub țesături de păianjeni, erau aurul trecutului lor.
Maria Iuca lu' Cónăle, zisă în sat Conăleasa, șade acum în curtea casei sale pe-o băncuță albastră și-și amintește. E băncuța pe care obișnuiește să șadă după fiecare somn de amiază, când afară-i frumos și ea nu vrea să facă nimic. Doar să stea. Maria Iuca e femeie bătrână, dar clocotitor de puternică, cu fire bărbătească aproape, fără stavilă la vorbe și râs. În fața ei te simți firav, despuiat de secrete, din creștet și până-n tălpi. Pe spate, cojocelul cu sori vechi de-un secol a căpătat culoarea scoarței copacilor. Broboada cea albă, imaculată, îi e înnodată zmucit sub bărbie, iar din ovalul strânsurii, doi ochi verzi te iscodesc fără milă, înfigându-ți-se direct în suflet, o privire căreia greu îi ții piept. "Era frumos țiganul și-avea mâini lungi, ca de fată", își amintește bătrâna, de parcă l-ar avea chiar acum în licăririle ochilor. "De nici o ladă nu i-o plăcut din vecine, numa' de-a mea. Când o văzut-o, i-o scăpărat ochii-n cap ca la drac. «Asta-i! Trebe' să aivă-n ea cui de fier și puiuț!», așa o zâs..." Cuie de fier și puiuț. Aveam să văd și eu acel alintat "pui al lăzii", tot căutând prin sat, ca țiganii, magica Iarbă a Vântului. E un sertăraș secret, care se deschide înăuntru, în partea dreaptă a lăzii de zestre, un sertăraș cu patru despărțituri, ca patru unghere sacre ale vieții unei femei. Una e plină cu sare, ca femeia să fie însetată de dragoste și de viață. Alta are în ea țărână, rodnică precum pântecul, pe care mireasa o ia cu dânsa din curtea casei "parințăști". Într-alta, e pus cu fală conciul miresei, găteala plină de ace lungi și podoabe vechi, alături de ceapsă, un soi de învelitoare magică pentru coc, pe care bărbatul îl scoate în noaptea nunții, înainte de a-și preschimba mireasa în femeie. "Dezvelește mireasa", așa se zice, cu o deosebită cuviință, în Ținutul Pădurenilor. Odată ce i-ai dat jos unei fete podoaba părului, înseamnă c-ai făcut-o a ta pe vecie. I-ai scos căița neprihănirii. Conciul este și dans. Dansul din noaptea nunții, de despărțire a bărbaților din sat de fosta fecioară, în urma căreia ei primesc, pe rând, din mâna miresei, pâine și brânză de oi. Dansul rotit precum șuvițele împletite pe creștet. Ăsta e al treilea sertar. Și abia în ultimul, cel mai adânc, e ascunsă Iarba Vântului...
Sora Soarelui
Maria Iuca lu' Cónăle nu și-a vândut atunci lada de zestre țiganilor. S-a dovedit apoi că, într-adevăr, era foarte veche, încă din vremea nunții bunicii sale, care o moștenise și ea prin neam... Bătrânei nu-i pare rău nici o clipă c-a refuzat banii. A ales, în schimb, s-o dăruiască primarului Ciprian Achim - un apărător vajnic al tradițiilor pădurenești -, i-a dăruit-o cu tot cu sare, cu pământ, cu conci și cu Iarba Vântului, iar lada ei a făcut faima leleșenilor, într-o mulțime de expoziții de folclor din lumea largă. Acum, bătrâna stă singură pe băncuța albastră, ținând în palme un mănunchi încâlcit din fire de iarbă, adunat în primăvara asta pe Coastă, îndreptându-l încet spre soare, de parcă numai așa ar putea să-i "vadă" puterile. "Iarba asta-i soră cu soarele. Nu crește decât cu mustața spre soare. O culeg de copilă și-aproape în fiecare zi de Sântoader a fost soare pe deal. Iarba asta îmi ocrotește casa și neamu' și bătrânețile..." Apoi, așezând cuminte buruiana în poală, continuă cu glas potolit, cântărindu-și atentă fiece spusă. "Da, o culeg de copilă, da' nu i-am cunoscut toată puterea decât târziu. Într-o zi, eram deja muiere la casa mea, mi s-o bolnăvit o vacă. Știam eu de muroi de-aiștea care iau laptele de la vaci, da' n-aș fi gândit s-o pățesc tocma' eu. Zghiera vita... Da cu labele pă mine, nu mă lăsa s-o mai mulg. Nebună era. Cerea din ochi agiutor. Atuncea eu m-am dus la niște bătrâni, cum sunt eu acu', să mă-nvețe. Mi-or zâs de-o muiere bătrână, bătrââână, care sta-n Cerbăl, păstă munte, și care știa să citească-n niște cărți cu semne vechi și să spună descântece tari. M-am dus și i-am zâs ce sufăr cu vaca. Și ea zâse: «N-ai o sticlă cu apă?». «Ba, zâc, cum să n-am?» Mă-nvățaseră bătrânii s-aduc. Și ea luase apa de la mine și prinse a descânta. Vorbele ei erau ca un plâns de foc ce-o ardea pe dinăuntru și se stingea acolo, în apă. Zâse cătră mine: «Te duci acasă, apa asta o dai la vacă s-o beie. Pă urmă iei lanțu' vitei, îl bagi să ardă-ntr-un foc și zici: așa să ardă inima la ăla care-o făcut! Abia la sfârșit îi afumi ugeru' cu rădăcină uscată de Iarba Vântului...». Atât mi-o zâs baba. Și când dădeam să ies din bordeiu' ei, numa' ce-aud că mă mai întreabă ceva: «Vrei să moară el, omu' care ți-o făcut farmecu', sau să-i moară vaca?». Eu mă speriai toată: «Doamne fere, nu să moară el, că nu vreau să-l iau pă sufletu' meu! Da' să-i moară o leacă vaca, parcă nu m-aș supăra, că mult am mai pătimit...». M-am dus acasă, am scos vătraiu' plin cu jar roș din sobă și-am pornit-o spre grajd. Am pus păstă jar Iarba Vântului și am băgat vătraiu' sub ugeru' vitei. Am ars lanțu-n foc și am zâs cum mi-o spus. Vita o-nceput a răcni de plășere. Și numa' aflu a doua zi, că la un om de aicea, din sat, care era bănuit că-i muroi - încă nici nu-i departe de noi -, i-o murit vaca. Iar vaca mea o-nceput a avea iarăși lapte... După aceea, am învățat mai multe. Că a triilea zi după ce-ți fată o vacă, trebuie să mergi iarăși în grajd cu jar roș și cu Iarba Vântului, să afumi vițălu' și să încongiori vita lăuză cu fum de trii ori. Numa' după aia îi dai vacii drumu' afară, la apă. La fel, să-ți afumi boii înainte de-a pleca cu ei la plug prima dată, când începea aratu', primăvara. Tare frumos era când începea aratu' și oaminii-și afumau grajdurile și boii, ca semn de primăvară. Tare frumos. Era satu' plin de muguri, de fum. Asta era, de fapt, Iarba Vântului, iarbă de leac."
Vântul soarelui
Bătrâna Maria Petriș a fost și ea una dintre "respectatele" din Lelese. "Am trăit și n-am fost ultima, am fost printre primele!!!", spune trăgând adânc aer în piept și parcă totul se înseninează în juru-i. Casa Mariei are revărsată peste gard, spre uliță, o salcie uriașă, plângătoare. Ograda ei pare ticluită astfel încât lumea să înceapă și să se sfârșească în spatele salciei: fântână, vacă, porc, pivniță plină de cartoafe și grâne, teasc pentru țuică, chiar și cuptor de pâine, pe care mai coace, uneori, prescuri, toate sunt ale Mariei Petriș. De nimic n-are nevoie. Are 77 de ani, boli vechi îi macină trupul, trebuie să stea mereu strașnic încinsă la mijloc, fiindcă în urmă cu vreun sfert de veac medicii "i-au scos fierea", dar acum nici de asta nu-i prea pasă. "Am tot ce-mi trebuie. De toate am. Da' sufăr de ai mai grea boală di pă lumea asta: singurătatea...", zice, plângând tăcut, precum salcia. Copii n-a avut. Soțul, Miron, i-a murit acum patru ani. S-a stins pe picioare. "Azi era sănătos, poimâine era murit. Ziceau că i s-au încurcat mațele în burtă. În două zile o fost gata." Fascinante tablouri sunt pereții bătuți de vânt ai șurilor sale, ușile de lemn afumat ale grajdurilor. Sub streșini, pe scândurile lungi, sunt atârnate cele mai gustoase bunătăți ale pământului: șiraguri de cepe galbene și zemoase, una lângă alta, buchete nenumărate, albe, de căței de usturoi, flori de toate culorile, ce nu se veștejesc niciodată și, puțin mai jos, plantele, tainice mirodenii și frunze de leac, grupate cu migală în mănunchiuri parfumate. Bătrâna stă înaintea acestor tablouri cu ochii închiși, aplecați spre pământ. E mult mai tristă decât Conăleasa. Și, spre deosebire de ea, nu-și ține Iarba Vântului în podul casei, ci sub pământ, în răcoarea de piatră a beciului. "La noi, vântu' rece vine din soare. Din soare pornește vântu' și boalele vin pă vânt cătră sat. Noi așa ne-am pomenit, că bate vântu' din soare și Iarba Vântului stă mânioasă pă Coastă, cu mustața la soare, și apără satu' de bolile care vin pă vânt..." Neagră îi e țesătura de pe mânecă, negri îi sunt sorii din spinare, alb îi este părul cel lung, ascuns sub năframa de giulgiu. Și-a "dezbolnăvit" și ea, ca mulți dintre pădureni, vitele cu Iarba Vântului. Și oile, și caii, și fagurii colcăind de albine și iepurii catifelați. Dar această bătrână îmi spune ceva mai mult: cu mânioasa buruiană se pot afuma și oamenii. Chiar și astăzi, pădurenii se afumă cu Iarba Vântului. De blânde, de bubă rea, de pântec, de descântec... Și-a afumat și ea bărbatul bătrân, l-a afumat bolnav, gol din cap până-n tălpi, dar a fost prea târziu. S-a afumat pe ea însăși, s-a îmbăiat întreagă, adeseori, în fiertura de Iarba Vântului, și ei i-a folosit. Fără iarba asta, zice, de mult s-ar fi prăpădit. Dar, recunoaște într-un târziu, iarba asta e moartă, e deșartă, dacă nu "crezi" în ea, în dumnezeiasca-i putere. Ei i-a ajutat pur și simplu "să știe c-o are". Să știe că a cules-o la vreme, în vinerea de Sântoader, c-o păstrează în pivniță, an după an. I-a folosit numai gândul că puternica rădăcină are grijă de casa și de bătrânețile ei. I-a folosit, zice, ca leac sfânt, pentru "ai mai grea dintre toate boalele pământului"...
Reginele pădurence
Aveam s-o pornesc, apoi, prin alte sate ale Ținutului Pădurenilor, să intru prin case, să vorbesc cu multe bătrâne care încă mai păstrează, și azi, Iarba Vântului. Toate o au. O țin prin poduri, prin pivnițe, prin lăzile de zestre, uitate printre foile rufoase ale Bibliilor, o țin până și sub perne, ca să le păzească visele, atunci când dorm. Aproape toate o mai culeg în vinerea Sântoaderului. Aveam să colind prin Plop, prin Alun, Cerișor, prin Runcu Mare, călăuzit mereu de tânărul primar Ciprian Achim, cel mai simpatic, mai "neoficial" primar din câți am pomenit, care vorbește cu oamenii ca de la pădurean la pădurean, simplu și nefandosit, căruia nu-i pasă de niciun capital electoral, căci ce capital poate fi mai bogat decât dragostea pe care-o simți tu în inimă față de satul tău... Împreună cu el, aveam să mă opresc la un capăt de drum, într-un vârf de munte, în locul de cruce asurzitoare a tuturor vânturilor, și acolo avea să-mi mărturisească un vechi crez de-al său, născut după mulți ani de spionări atente ale oamenilor locului, un crez pe care nu-l împărtășesc, azi, decât bărbații bătrâni. Anume, că aici, în Ținutul Pădurenilor, au condus, altădată, femeile. "Aici femeile sunt reginele!" Are o mulțime de pricini s-o spună. "Bărbații or fost mereu plecați la mină, vara cu oile-n munte, iarna înapoi cu oile-n strungă. Femeile-or trebuit să fie bărbați." În nopțile nunților, încă se ține aici un obicei păgân, păstrat din timpul dacic: "răsucitu' miresei păstă mână". Soacra urcă fecioara pe masă și o întoarce pe sub mână, s-o verifice ca pe un nobil animal dacă-i întreagă, sănătoasă, dacă n-are vreun picior rupt, dacă are toți dinții în gură. De ce soacra? De ce niciodată socrul, bărbat? Apoi, cheile... "Ați văzut unde sunt cheile? Cheile simbolice ale vieții unei familii, ale vieții unui neam întreg?... Cheile-s la muiere, aici, pă șoldul ei puternic! Nu la bărbat! Și ce dovadă poate fi mai bună decât Iarba Vântului, iarba pe care numai femeile pot fi vrednice s-o culeagă în toată puterea?..."
Spre miazăzi, la Cerișor, un sat mult mai însingurat în munte decât Lelese, șapte bătrâne pădurence aveau să-mi arate cum se cântă Cântecul Bradului, cântecul de petrecere spre mormânt al feciorilor morți înainte de-a cunoaște iubirea femeiască. Șapte bătrâne, fiecare având cu sine, în sân, Iarba Vântului. Pe gazda lor, o bătrână mărunțică, oacheșă, mereu chicotind pe-nfundatelea cu o palmă la gură, o chema Poanta Nica. Straniu nume. Trăiește sub pământ, într-o odaie caldă și plină de povești, o odaie lăbărțată dedesubtul unei frumoase case cu etaj. Acolo își duce singurătatea, cu un mănunchi de Iarba Vântului pus de-a curmezișul, pe perete, sub colțul icoanei. Nu mai are puterea să purceadă spre îndepărtata Coastă. Își amintește, însă, că-n vinerea Sântoaderului pleca din Cerișor cu toate femeile, pentru altă plantă magică. "Noi, muierile din Cerișor, suiam apa Runcului, prin Lunca Mică, ne duceam pă Coastă să luăm Iarba Vântului, da' mai luam și altceva: Iarba Spurcului. Tot acolo o cauți și-o găsești. Spurcu, da! Spurcu se luptă cu toate boalele care vin prin frig cătră satu' nostru și care ni se bagă nouă, muierilor, în oase. Știi ce era ăsta, Spurc? Ei, vezi că nu știi! Reuma!..."
Și mai departe, spre miazănoapte, în înaltul sat Cerbăl, aveam s-o cunosc pe ultima femeie din lume care mai face mândrele cojoace pădurenești. Toți sorii aceia din spinările femeilor de pe Coastă, toți au fost cusuți de mâna ei. Cojocăreasa se numește Maria Lăscuș, și până la cei aproape 80 de ani ai săi a îmbrăcat cu cojoace toate muierile munților din jur. O bătrână cu chip mic, ca de copil, din care - jumătate frunte, jumătate restul feței, albită până la ultimul fir al genelor, ținându-și degetele mereu țuguiate, de parcă încă ar păstra între ele un ac. Încă de tânără, a fost singura femeie din Ținutul Pădurenilor făcătoare de cojoace. Și tot încă de tânără a fost nefericită. Pe soțul ei, Gherasim, care-a murit anul trecut, l-a iubit. Ea era încă o copilă, abia îl cunoscuse mai bine după noaptea nunții, când el "s-o bolnăvit" și apoi a zăcut la pat 42 de ani încheiați - patruzeci și doi de ani! -, fără să se poată mișca, fără să poată mânca, fără să poată merge, și în acest timp ea i-a fost alături. Maria Lăscuș mărturisește că nu i-a părăsit niciodată căpătâiul patului. A fost bărbatul ei și a crezut în el, fiindcă Dumnezeu i l-a dat. "Așa o trecut viața mea... Din bărbatu' mare, 'nalt, ocrotitor și harnic, o ajuns un pumn de om ros de boală. Patrujdoi de ani l-am rădicat în capu' oaselor și i-am dat de mâncare cu lingura-n gură și l-am învălit cu pătura-n somn. Așa o trecut viața mea. El pă pat și eu lângă dânsu', cosând cojoace ca să câștig bani să-l îngrijesc, an de an..."
Un bărbat întins pe pat și o femeie cosând, an după an, soare după soare, pe o piele de oaie neprihănită. "Dar Iarba Vântului?", o întreb. "Cu ce v-a ajutat pe dumneavoastră Iarba Vântului?" Bătrâna tresare, ca dintr-un vis vechi. La ce i-a ajutat? De la Iarba Vântului "a învățat o răbdare", zice. O mare răbdare. Răbdarea de a-i înțelege și iubi pe toți oamenii, răbdarea că toate trec precum vântul, că nicio minune nu se petrece peste noapte, că nimic din ce-i omenesc nu e veșnic, ci totul se repetă. Ea a crezut în bărbatul ei, cu răbdare, și nu i-a părut de nimic rău. Poate că, dacă el n-ar fi fost bolnav și muritor pe pat, poate că atunci nici ea n-ar fi cusut atâtea mii de cojoace, făcând astăzi mândria Ținutului Pădurenilor. Credința în Iarba Vântului tocmai la asta a ajutat: a ajutat ca tradițiile din Ținutul Pădurenilor să nu moară...
Fotografii de EMANUEL TÂNJALĂ și PETRE COJOCARIU