- Nu relaţia cu SUA este problema în acest caz, ci relaţia cu Consiliul Europei şi posibila expunere la acuzaţia de complicitate la încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Ar mai fi şi o problemă de prestigiu şi credibilitate a autorităţilor noastre care, din 2006, când Consiliul Europei a iniţiat o anchetă pe tema torturii practicate la adresa suspecţilor de terorism în centrele de detenţie ale CIA în Estul Europei, au negat constant existenţa unor astfel de centre pe teritoriul României, iar o anchetă a Parlamentului României, declanşată de suspiciunea că la bordul avioanelor CIA, care au survolat România, ar fi fost torturaţi suspecţi de terorism, a conchis că avioanele CIA au aterizat în ţara noastră exclusiv din motive tehnice. Nimeni nu a putut dovedi contrariul şi cazul părea îngropat din lipsă de probe, doar că, în decembrie 2014, Senatul american a prezentat un raport din care rezultă că CIA a utilizat metode "brutale" pentru interogarea suspecţilor de terorism, fără să fi prevenit Departamentul de Stat şi inducând în eroare Casa Albă şi Congresul, cu privire la informaţiile obţinute. Potrivit unei anchete a cotidianului Washington Post, România figura şi ea pe harta centrelor de detenţie CIA, alături de Polonia şi Lituania. Conform aceluiaşi raport, în 2003, fostul ambasador american la Bucureşti, Michael Guest, a cerut guvernului său asigurări că CIA nu va folosi în România metode de interogare brutale, care ar încălca Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este deci greu să mai susţii că nu s-a întâmplat nimic în România. De altfel, Polonia, prin fostul ei preşedinte Kwasniewski, a recunoscut că CIA a efectuat interogatorii violente pe teritoriul ei, iar Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a decis anul trecut că Polonia trebuie să-i tragă la răspundere pe oficialii polonezi care au permis funcţionarea închisorii CIA şi să plătească despăgubiri de 230.000 euro pentru doi bărbaţi care au fost închişi acolo. Dacă s-ar dovedi cumva că astfel de închisori au existat în România, CEDO ar putea cere sancţionarea celor care le-au autorizat şi chiar plata unor eventuale daune. În acest context, declaraţia lui Ion Iliescu pare să fi fost constrânsă de dezvăluirile din Senatul american şi din presa americană, astfel încât, oricât de supărat ar fi fostul Director al SRI, George Maior, ar fi fost greu pentru domnul Iliescu să nege că a autorizat un sediu CIA la Bucureşti. Tot ce a putut face a fost să spună că nu ştia ce se petrecea acolo, adică să nu afirme că era vorba de o închisoare. Problema este însă că această declaraţie a redeschis cutia Pandorei, căci Anne Brasseur, preşedinta Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a folosit-o ca argument pentru a cere autorităţilor române să efectueze o anchetă serioasă cu privire la metodele folosite în eventualele centre de detenţie ale CIA din România.
În concluzie, dacă ar ieşi la iveală că suspecţii de terorism au fost torturaţi în asemenea centre, România ar risca o condamnare la CEDO şi dezvăluirea numelor unor personalităţi care s-ar dori protejate - şi poate chiar ar trebui să fie. SUA nu ne-ar putea reproşa nimic şi nici opinia publică românească nu ar exploda. Doar Consiliul Europei ar folosi eventualele dezvăluiri pentru a alimenta sentimentele anti-americane din Europa şi a încerca să-i compromită pe aliaţii americanilor. Presupun că Vladimir Putin s-ar amuza - puţin.
- La scurtă vreme după activarea în funcţia de preşedinte al României, Klaus Iohannis s-a despărţit de majoritatea consilierilor săi. De unde a apărut dezbinarea? Au plecat, oare, de bună voie sau au fost concediaţi?
- Au plecat pentru că nici nu ar fi trebuit să fi fost numiţi vreodată. George Scutaru, fostul consilier pentru securitate, se află sub control judiciar, fiind urmărit penal pentru complicitate la luare de mită şi spălare de bani. Potrivit DNA ar fi vorba de o mită de 170.000 de euro, parte din mita de un milion de euro primită, potrivit unor surse judiciare citate de presă, de fostul prefect de Buzău, Cristinel Bâgiu, aflat acum în arest. Admitem că faptele s-au petrecut în 2008, deci înainte ca domnul Johannis să devină preşedintele PNL, dar aceasta nu înseamnă că şeful statului nu avea minima obligaţie de a cere instituţiilor statului verificarea la sânge a unui viitor consilier, mai ales când este vorba de un domeniu atât de sensibil ca securitatea naţională. Procedura există peste tot, căci nici un şef de stat sau de guvern din lumea civilizată nu vrea să fie compromis de colaboratorii săi. Chiar dacă ar fi vorba de lipsa de experienţă a preşedintelui, ne este greu să înţelegem de ce şeful statului se complace în acest soi de amatorism, pe care de altfel îl maschează stângaci: probabil că George Scutaru a fost concediat după ce s-a aflat la Cotroceni de ancheta DNA, dar Klaus Johannis susţine cu seninătate la conferinţele de presă că fostul său consilier a plecat "din motive personale". Senzaţia neplăcută că suntem luaţi de proşti începe să fie tot mai puternică. Acelaşi diletantism, jenant la nivelul celei mai înalte demnităţi în stat, a fost ilustrat şi de cazul Tatianei Niculescu-Bran, talentată scriitoare şi ferventă susţinătoare a candidaturii domnului Johannis, dar complet nepregătită pentru funcţia de purtător de cuvânt - care are cu totul alte exigenţe decât cea de jurnalist sau de scriitor. Măcar să se fi uitat şeful statului în jur, în Europa şi în SUA, şi ar fi văzut că această funcţie de imensă răspundere este ocupată în marile capitale de profesionişti în domeniul comunicării publice. Nu mai are sens să detaliem gafele doamnei Niculescu Bran, deşi putem să ne întrebăm care a fost rolul ei, în chestiunea penibilă a celor două mesaje ale preşedintelui către congresul UDMR : unul care a fost şters înainte să fie rostit şi care cuprindea referiri la chestiunea controversată a autonomiei, şi al doilea, care a fost citit efectiv la congres şi din care chestiunile spinoase fuseseră epurate. Oricum, "plecarea" doamnei Niculescu Bran a avut loc imediat după acest episod. Pierderea nu este însă demisia doamnei în cauză, ci faptul că o persoană nepotrivită a ocupat un post de asemenea răspundere la Administraţia Prezidenţială. Iar pentru aceasta este răspunzător cel care a numit-o. Chiar şi după aceste plecări, mai mult decât necesare, care au fost foarte probabil concedieri mascate, chestiunea echipei de consilieri rămâne un punct nevralgic al lui Klaus Johannis, mai ales datorită influenţei crescânde a lui Dan Mihalache, cel contestat vehement de societatea civilă şi criticat de presă. Ea afectează calitatea performanţei preşedintelui şi îi diminuează prestigiul. Din păcate, nu este o problemă generată din exterior, ci legată strâns de Klaus Johannis însuşi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
