- Nu relația cu SUA este problema în acest caz, ci relația cu Consiliul Europei și posibila expunere la acuzația de complicitate la încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Ar mai fi și o problemă de prestigiu și credibilitate a autorităților noastre care, din 2006, când Consiliul Europei a inițiat o anchetă pe tema torturii practicate la adresa suspecților de terorism în centrele de detenție ale CIA în Estul Europei, au negat constant existența unor astfel de centre pe teritoriul României, iar o anchetă a Parlamentului României, declanșată de suspiciunea că la bordul avioanelor CIA, care au survolat România, ar fi fost torturați suspecți de terorism, a conchis că avioanele CIA au aterizat în țara noastră exclusiv din motive tehnice. Nimeni nu a putut dovedi contrariul și cazul părea îngropat din lipsă de probe, doar că, în decembrie 2014, Senatul american a prezentat un raport din care rezultă că CIA a utilizat metode "brutale" pentru interogarea suspecților de terorism, fără să fi prevenit Departamentul de Stat și inducând în eroare Casa Albă și Congresul, cu privire la informațiile obținute. Potrivit unei anchete a cotidianului Washington Post, România figura și ea pe harta centrelor de detenție CIA, alături de Polonia și Lituania. Conform aceluiași raport, în 2003, fostul ambasador american la București, Michael Guest, a cerut guvernului său asigurări că CIA nu va folosi în România metode de interogare brutale, care ar încălca Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este deci greu să mai susții că nu s-a întâmplat nimic în România. De altfel, Polonia, prin fostul ei președinte Kwasniewski, a recunoscut că CIA a efectuat interogatorii violente pe teritoriul ei, iar Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a decis anul trecut că Polonia trebuie să-i tragă la răspundere pe oficialii polonezi care au permis funcționarea închisorii CIA și să plătească despăgubiri de 230.000 euro pentru doi bărbați care au fost închiși acolo. Dacă s-ar dovedi cumva că astfel de închisori au existat în România, CEDO ar putea cere sancționarea celor care le-au autorizat și chiar plata unor eventuale daune. În acest context, declarația lui Ion Iliescu pare să fi fost constrânsă de dezvăluirile din Senatul american și din presa americană, astfel încât, oricât de supărat ar fi fostul Director al SRI, George Maior, ar fi fost greu pentru domnul Iliescu să nege că a autorizat un sediu CIA la București. Tot ce a putut face a fost să spună că nu știa ce se petrecea acolo, adică să nu afirme că era vorba de o închisoare. Problema este însă că această declarație a redeschis cutia Pandorei, căci Anne Brasseur, președinta Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a folosit-o ca argument pentru a cere autorităților române să efectueze o anchetă serioasă cu privire la metodele folosite în eventualele centre de detenție ale CIA din România.
În concluzie, dacă ar ieși la iveală că suspecții de terorism au fost torturați în asemenea centre, România ar risca o condamnare la CEDO și dezvăluirea numelor unor personalități care s-ar dori protejate - și poate chiar ar trebui să fie. SUA nu ne-ar putea reproșa nimic și nici opinia publică românească nu ar exploda. Doar Consiliul Europei ar folosi eventualele dezvăluiri pentru a alimenta sentimentele anti-americane din Europa și a încerca să-i compromită pe aliații americanilor. Presupun că Vladimir Putin s-ar amuza - puțin.
- La scurtă vreme după activarea în funcția de președinte al României, Klaus Iohannis s-a despărțit de majoritatea consilierilor săi. De unde a apărut dezbinarea? Au plecat, oare, de bună voie sau au fost concediați?
- Au plecat pentru că nici nu ar fi trebuit să fi fost numiți vreodată. George Scutaru, fostul consilier pentru securitate, se află sub control judiciar, fiind urmărit penal pentru complicitate la luare de mită și spălare de bani. Potrivit DNA ar fi vorba de o mită de 170.000 de euro, parte din mita de un milion de euro primită, potrivit unor surse judiciare citate de presă, de fostul prefect de Buzău, Cristinel Bâgiu, aflat acum în arest. Admitem că faptele s-au petrecut în 2008, deci înainte ca domnul Johannis să devină președintele PNL, dar aceasta nu înseamnă că șeful statului nu avea minima obligație de a cere instituțiilor statului verificarea la sânge a unui viitor consilier, mai ales când este vorba de un domeniu atât de sensibil ca securitatea națională. Procedura există peste tot, căci nici un șef de stat sau de guvern din lumea civilizată nu vrea să fie compromis de colaboratorii săi. Chiar dacă ar fi vorba de lipsa de experiență a președintelui, ne este greu să înțelegem de ce șeful statului se complace în acest soi de amatorism, pe care de altfel îl maschează stângaci: probabil că George Scutaru a fost concediat după ce s-a aflat la Cotroceni de ancheta DNA, dar Klaus Johannis susține cu seninătate la conferințele de presă că fostul său consilier a plecat "din motive personale". Senzația neplăcută că suntem luați de proști începe să fie tot mai puternică. Același diletantism, jenant la nivelul celei mai înalte demnități în stat, a fost ilustrat și de cazul Tatianei Niculescu-Bran, talentată scriitoare și ferventă susținătoare a candidaturii domnului Johannis, dar complet nepregătită pentru funcția de purtător de cuvânt - care are cu totul alte exigențe decât cea de jurnalist sau de scriitor. Măcar să se fi uitat șeful statului în jur, în Europa și în SUA, și ar fi văzut că această funcție de imensă răspundere este ocupată în marile capitale de profesioniști în domeniul comunicării publice. Nu mai are sens să detaliem gafele doamnei Niculescu Bran, deși putem să ne întrebăm care a fost rolul ei, în chestiunea penibilă a celor două mesaje ale președintelui către congresul UDMR : unul care a fost șters înainte să fie rostit și care cuprindea referiri la chestiunea controversată a autonomiei, și al doilea, care a fost citit efectiv la congres și din care chestiunile spinoase fuseseră epurate. Oricum, "plecarea" doamnei Niculescu Bran a avut loc imediat după acest episod. Pierderea nu este însă demisia doamnei în cauză, ci faptul că o persoană nepotrivită a ocupat un post de asemenea răspundere la Administrația Prezidențială. Iar pentru aceasta este răspunzător cel care a numit-o. Chiar și după aceste plecări, mai mult decât necesare, care au fost foarte probabil concedieri mascate, chestiunea echipei de consilieri rămâne un punct nevralgic al lui Klaus Johannis, mai ales datorită influenței crescânde a lui Dan Mihalache, cel contestat vehement de societatea civilă și criticat de presă. Ea afectează calitatea performanței președintelui și îi diminuează prestigiul. Din păcate, nu este o problemă generată din exterior, ci legată strâns de Klaus Johannis însuși.