Comună mare, cu aproape cinci mii de suflete, așezată pe șesuri înalte, aliniate între apa Moldovei și apa Siretului, Trifeștiul pare, în începutul acesta de primăvară, un sat pustiu. Ulițe goale, porți ferecate, nici măcar un câine care să latre în urma ta. Doar o drujbă se aude pierdut, undeva, spre culmea Climeștiului. Și-un nechezat de cal, înhămat la o căruță proptită în fața unei cârciumioare pustii. Lângă el, un om cu o țigară în mână ne privește întrebător: "Ați venit pentru Sfântă? Nu s-a întors încă de la Bacău. E pornită în pelerinaj, se întoarce mai către seară". Îi spunem că am vrea să intrăm în biserica satului și ne îndeamnă să-l căutăm pe dascălul Ciprian. "Om bun, omul lui Dumnezeu. Șade colea, la capătul uliței. Strigați tare să vă audă, că în perioada asta, a postului mare, lumea stă mai retrasă. Iar acum o așteaptă pe Sfânta. Pe seară, o să fie toți la biserică".
Mergem iarăși prin satul pustiu, cu casele zăvorâte. În ograda dascălului nu se vede și nu se mișcă nimic. Îl găsim, în cele din urmă, în bătătura unor bătrâni, pe care-i ajută la tăiat lemne. Om tânăr, cu chip bălai. Îi spunem că am vrea să intrăm în biserică, și el ne însoțește cu o bucurie curată, de parcă ar fi știut că venim. "Acuma-i liniște în sat, dar să vedeți mai pe seară!", zice misterios.
Albă, cu o singură turlă, înconjurată de morminte bătrâne, biserica adăpostește, de peste două sute de ani, comoara Trifeștiului: o icoană a Maicii Domnului făcătoare de mari minuni. Magia începe înainte să dai cu ochii de ea. Cum intri între pereții albaștri, pictați cu sfinți, privirea pornește singură spre partea stângă a altarului, către un postament ascuns în penumbră, învăluit, cumva, de mister. Locul icoanei. Am senzația clară că în spațiul acela se petrece "ceva". De altfel, dascălul privește și el, în aceeași direcție, cu o grijă aparte, încordată. Nu vorbim, dar sunt sigur că simțim, deopotrivă, o "prezență" în biserică, poate o energie adunată prin veacuri în locul acela, "făptura" rugăciunilor rostite de credincioși. Acolo, în stânga catapetesmei, stă de secole "Sfânta de la Trifești", Maica ocrotitoare a întregului sat și-a acestei părți de Moldovă. Oamenii din sat sunt în permanență cu gândul la ea. Îi poartă chipul în minte, o cheamă-n rugăciuni, oricând se simt apăsați. Toți au încă în suflet întâmplarea aceea, din 1952, când episcopia a hotărât să mute definitiv icoana la Roman, la biserica Precista Mare... Au venit s-o ia, fără a-i anunța pe localnici, cu mai mulți orășeni și-o trăsură împodobită frumos, dar n-au putut să ridice icoana din locul ei. S-a lăsat atât de grea, că n-au izbutit s-o clintească. Preoții au făcut rugăciuni, acatiste și ectenii, însă totul a fost în zadar. Altădată a venit Episcopul însuși s-o ia, într-o trăsură de ceremonie, cu patru cai, cu preoți și odăjdii, dar iarăși n-au reușit să treacă de hotarul satului, căci bidiviii n-au putut să mai facă niciun pas dincolo de podul de peste apa Moldovei. De atunci, nimeni n-a mai îndrăznit să încerce să mute Sfânta din Trifești. Pleacă numai "împrumutată", pe la alte biserici din ținutul Bacăului, așa cum s-a întâmplat și acum... A plecat cu binecuvântarea localnicilor, spre a fi în folosul a mii de oameni care-o cereau și-aveau nevoie de ea. Dar, peste nici două ore, se va întoarce acasă. Dascălul îmi zice că are emoții. Se simte asta din graba, din neliniștea lui. Hotărâm să stăm și s-o așteptăm.
Lemnul din care curge sânge
Doar o copie întunecoasă ține acum locul Sfintei. O imagine fără viață și fără putere. "O să vedeți, când vine, parcă se însuflețește biserica", zice dascălul. Nu-i zi în care să nu vină aici, să nu se închine, "vorbind cu ea" și cerându-i povețe. Apoi aprinde becurile catapetesmei și-mi spune povestea Maicii găsite pe ape, așa cum aveam s-o aud aidoma de la toți credincioșii, nu ca pe o legendă, ci ca pe un fapt real, petrecut acum vreo două sute de ani. Există dovezi și amintiri statornice, ale "bunicilor bunicilor", despre acel cioban care a văzut plutind un soi de scândură mare, pe apa Moldovei... "A văzut-o în ape, mare, înnegrită, mergea la vale și-a tras-o la mal", povestește dascălul. "Era ciobanul care păzea oile din satul nostru. Și-a dus-o la stână și a vrut să facă din ea o portiță la staul. Noaptea o închidea, dimineața o tot găsea deschisă. O mână nevăzută o deschidea, slobozind mieii... Și atunci a zis să o taie, să-și facă din ea surcele pentru foc. Nu știa, n-avusese cum să știe că-i icoană, căci era neagră de cât plutise pe ape, de cine știe unde... A luat baltagul și-a lovit, iar din lemn a început să curgă sânge. Sânge roșu, sânge viu, omenesc! A luat icoana însângerată și-a dus-o la un preot bătrân, în biserica din sat - biserica era jos, în timpul acela, lângă apa Moldovei. Preotul a curățat-o și-n mâna lui s-au arătat chipurile sfinte!..."
Întâmplare adevărată! Se păstrează numele preotului de-atunci, numele locului unde s-a găsit Sfânta ("Moldova Seacă"), ba și mormântul ciobanului care a scos-o din apă, loc unde se fac pelerinaje și azi. Mergem cu dascălul Ciprian să ni-l arate. E undeva lângă primărie. Peste mormânt a fost ridicat un foișor de lemn, unde vin mulțimi de creștini, în miercurea de dinainte de Înălțare, la renumitul Maslu de obște, unde s-au tămăduit de-a lungul vremii mii de oameni.
Umblăm prin satul parcă părăsit, cu dascălul după noi. Coborâm spre apus, pe-un fir de drum șerpuit, ca să ne arate dealul pe care altădată credincioșii îl urcau în genunchi, când veneau la Icoană, așa cum mulți dintre ei urcă și azi povârnișul acesta golaș, numit Jidovina. Unii vin pe jos, șapte kilometri, de la Roman sau mai de departe, îngenunchează în lutul roșu și urcă dealul, fiecare după puterea lui, rugându-se necontenit. Peste un kilometru de pocăință pentru întâlnirea cu Maica Domnului. "Și bătrânele. Mai ales să vezi bătrânele... Câți dintre noi ar putea?" Atât de mare este credința.
Ploi din senin
Icoana Maicii Domnului din Trifești mai e numită și "Icoana apei"... Dascălul a fost într-o mulțime de procesiuni cu ea, cu popor mult. A fost prin sate unde nu mai plouase de luni de zile, pe câmpuri uscate, prin orășele lihnite de secetă, a simțit puterea icoanei în toată tăria ei. "Întotdeauna a plouat! Fără excepție", spune dascălul Ciprian. "Am fost prin sate uitate de Dumnezeu, cu praful gros așternut peste case, prin locuri unde oamenii implorau un picur de apă. Era cerul senin, încremenit, sticlă, de săptămâni și luni întregi... Oamenii posteau până seara, veneau cu inimile curate. Făceam rugăciune la o fântână sau pe țarină, la un hotar, toată mulțimea cu rugăciunile unite într-un singur glas. Și n-apucam să ajungem până la biserică, și începea să plouă ca din senin, de rupea pământul. Veneau norii în urma noastră, pe câmp, ne-ntorceam acasă cu icoana udată... Și toată lumea se minuna și se bucura și cânta mai departe... Așa a fost mereu, din istorie. Nu-i vară să nu fie cerută de credincioși, în satele lor, când sunt secete. Și plouă negreșit în ziua și ceasul când facem rugăciunea cu toții împreună. În clipa aia, fără excepție!"
În procesiunile pentru aducerea ploii, localnicii au constatat un lucru uimitor: când trebuiau să treacă peste o apă, chiar și peste un pârâiaș, icoana iarăși "se lăsa grea" și nu mai putea fi clintită nici de cei mai puternici bărbați, ci doar de feciori sau fecioare, cu trup curat. "N-o să credeți, dar putem să mergem cu ea aici, la Valea Neagră, și-o să vedeți. Noi doi, împreună, n-o putem trece apa. Nu putem s-o ținem în mâini. Icoana poate fi dusă oriunde, dar nu peste ape curgătoare. Peste ape n-o duce decât trup curat. Fiindcă apa aduce curățenie, iar Maica e și ea curată și pură... La fel, nu poate fi dusă nici acolo unde locul nu e curat. Erau locuri despre care se zicea că-s blestemate, unde au fost crime sau alte spurcăciuni - n-o clinteai, nu mergea mai departe! Odată au dus-o în țarină la Secuieni, purtată într-o căruță trasă de patru cai albi. În urma ei erau mii de oameni care au văzut miracolul. Voiau să se închine la o fântână, numită și azi «Fântâna lui Mișoc», dar caii nu mai puteau să o care. Oricât le-au dat bice, oricât au împins căruța, nu se urneau. Preoții au înțeles și-au poruncit oamenilor să coboare în fântână. Acolo au găsit trupul unui copil mort, lepădat de mama sa, și doar după ce l-au îngropat au putut să meargă mai departe și să cheme ploaia..."
Ne despărțim de dascălul Ciprian. Mai are de mers pe-acasă, să se-mbrace frumos, apoi trece iarăși pe la biserică, pentru a mai aranja niște lucruri, fiindcă a primit telefon: Sfânta e pe drum, se apropie de sat!...
Limpezirea minții și-a sufletului
La aproape 70 de ani, Olga Duminică are încă un chip alb, delicat, și bujori ca de copil în obraji. A fost profesoară de română la școala din sat, a trăit curat, mereu aproape de Icoană, încă din copilărie. Știe toate poveștile. "Erau mii de oameni, din toată țara, toți veniți aici pentru Sfântă! Eram așa de bucuroasă să-i găzduim... În curtea asta era plin de oameni veniți la masluri, la rugăciuni. Îi culcam și câte cinci în odaie, mulți dormeau afară, în căruțe, sau aici, pe prispă, vara, când era cald... Țin minte două femei mai în vârstă, două doamne care veneau pe jos, tocmai din Sinești, din apropiere de Iași. În fiecare an le-am găzduit la mine. 50 de kilometri pe jos, desculțe! Aveau încălțămintea în traistă. Mereu au fost pelerinaje, încă sunt și azi. Am văzut oameni veniți în cărucioare, oameni cu boli și necazuri mari, le-am ascultat poveștile până noaptea târziu. Dar și mai mulți veneau să mulțumească, pentru lucruri doar de ei știute..."
Așezată în pridvor, privind grădina ce sta să înflorească, aburită ușor de verdele primăverii, Olga Duminică îmi vorbește cu glas tremurat despre puterea rugăciunii, așa cum a simțit-o ea, în fața Icoanei Sfintei de la Trifești. Despre cum și-a găsit împăcarea, după doar o singură rugă disperată, acum 17 ani, atunci când sora ei s-a sinucis și-a simțit că-și pierde mințile și toată credința. Îmi spune cu lacrimi în ochi despre felul în care trebuie "să vorbești" cu Maica, direct, să-i spui ce te doare, cu toată ființa. "Mă duc și mă rog ca și cum ar fi mama mea. Nu am o rugăciune anume, merg și-i spun ce mă doare, ce mă frământă. Îi privesc chipul, mă uit în ochii ei, mângâi sticla... E a mea, Măicuța mea. Îi văd chipul în fața ochilor mereu, în gând, orice aș face, oriunde m-aș duce. O simt lângă sufletul meu, mă atrage ca un magnet, simt cum mă încălzește și mă pătrunde o forță care-mi zice că-i bine ce fac, și să mă mai rog, ceva ce-mi dă încredere tot timpul... E aici, cu noi, e Sfânta noastră. Eu am un lucru: nu pot să mă rog în gând. Buzele mele se mișcă. Orice pot să citesc în gând, doar am fost profesoară de română și-am citit atâtea cărți, dar când e vorba de rugăciune, nu pot. Nu știu, nu pot! Rugăciunile trebuie să le șoptesc, să aud fiecare cuvânt, să-mi țin mintea trează... Da, să-mi aud cuvintele. Prin răsuflarea mea pot fi atentă cum fiecare cuvânt se duce spre Dânsa... Ăsta e rostul cel mare al icoanei de la Trifești", îmi spune Olga Duminică: limpezirea minții și a sufletului. Alungă gândul întunecat, dezleagă certurile și-i împacă pe cei învrăjbiți. Sute și sute de cazuri sunt menționate, cu date, în istoricul parohiei, încrâncenări care, prin închinare la Sfânta, s-au rezolvat. S-a stins vrajba și dezbinarea dintre soți, rude, frați, s-a închis judecata, s-a evitat divorțul, s-au descoperit pagubele și pe vinovați, s-a recunoscut vina și s-au împăcat oamenii. Maica Sfântă este o judecătoare a tuturor, îi ține pe oameni înfrățiți. "Credincioșii nu pot trăi fără ea, căci li s-ar risipi gândurile. La asta ajută cel mai mult icoana noastră: îți dă gândul cel bun".
Un vis împlinit
Și-ncepe să se audă freamăt... Ulițele Trifeștiului sunt pline de oameni. Cum de au apărut, în nici jumătate de ceas, cât vorbisem cu Olga Duminică? Ieșim în ulița mare și pășim stingheriți, printre femei tăcute și scunde. "Vine Sfânta!", zice una dintre ele, strângând în palmă un mănunchi de lumânări subțiri. O cheamă Elena Ciobanu, poartă o broboadă neagră peste o căciulă roșie și-i zice icoanei, cu sfiiciune, "Apărătoarea noastră", făcându-și cruce de fiecare dată când îi rostește numele. Îi e îndatorată, și ea, icoanei. N-are cum să uite maslul când s-a rugat pentru fiul ei bolnav, cu-un cheag de sânge pe creier, căruia medicii i-au spus că nu mai au ce să-i facă, și atunci ea a alergat la icoană și i-a spus plângând, atingând-o cu palmele: "Maică a Domnului, așa cum ai plâns sub crucea unde era Fiul, așa plâng și eu la Dumneavoastră, să-mi scoateți copilu' meu din boală!" N-are cum să uite, căci copilul ei e acum bărbat zdravăn și, uite, pășește alături de ea, pe drumul către biserică.
Acum e iarăși maslu, cu două săptămâni înainte de Înviere, și în biserică s-au adunat deja zeci de oameni. Trei preoți, în veșminte purpurii, stau înaintea credincioșilor și le vorbesc despre Maica Domnului, cu brațele ridicate spre cer. Unul e fostul paroh al bisericii, Gheorghe Miron. Ceilalți doi, Laurențiu Segneanu și Florin Țuscanu, sunt atât de mândri și înflăcărați că slujesc în biserica asta, de nu le-ajung vorbele să-și exprime recunoștința. Și sunt convinși că, în foarte scurt timp, Trifeștiul va ajunge unul din cele mai renumite locuri de pelerinaj din România. Părintele Țuscanu a fost multă vreme protopop al Romanului, hirotonit cu funcție înaltă, dar a renunțat la tot ca să vină în Trifești, gest care le-a părut tuturor orășenilor o nebunie. Dar el și-a văzut viața împlinită. Binecuvântarea Episcopului i-a părut preotului Țuscanu un semn divin, aproape un miracol. "Când eram copil, mama mă aducea la biserica asta, de la Roman, pe jos. Mă ținea de mână și urcam amândoi pe Jidovină, în genunchi... Aveam vreo zece ani. Habar n-aveam ce vreau de la viață, dar urcam la Sfânta, și mama cădea la icoană și-o ruga cu lacrimi să ne ajute, să ajung și eu preot. Asta își dorea. Eram atât de săraci, tatăl meu fusese deținut politic, condamnat 20 de ani pentru crimă împotriva orânduirii sociale, a stat în aceeași celulă cu Nicolae Steinhardt și părintele Mina Dobzeu, a văzut cu ochii lui celebrul botez al monahului de la Rohia. După moartea lui, mama s-a îmbolnăvit de cancer și singura nădejde i-a rămas la Sfânta, ocrotitoarea mamelor și a copiilor... Urcam dealul, mereu în genunchi, și ea se ruga atât de fierbinte, cum n-am văzut pe altcineva... Cinci ani s-a luptat cu cancerul și-n fiecare zi îmi zicea: «Lasă, o să duc boala asta până când te-oi vedea cu veșminte!... » Așa a fost. A murit la numai câteva zile după ce m-a văzut, cu ochii ei, hirotonit în biserică. Așa că eu sunt astăzi aici ca rod al rugăciunilor ei. Și Doamne, cât mă bucur!... "
Maica se întoarce acasă!
Pe tot timpul maslului, vreme de două ore, toți oamenii din biserică aveau să stea îngenuncheați. Sunt slujbe tari, la Trifești, de vindecări de boli și dezlegări de blesteme. Preoții își întind patrafirele peste spinările încovoiate și citesc molifte amețitoare. Veșmintele lor roșii acoperă norodul, care nici nu răsuflă, om lângă om, uniți prin atingere într-o singură făptură. N-aș rezista să stau atât în genunchi, îmi spun mereu, uitându-mă la țărăncile acelea neclintite, ce parcă s-au lepădat de sine, înlemnite în credința lor. Tacu Veronica, femeia ce vinde lumânări, îmi zice că mulți sunt străini, îi știe după chip, cum ar fi acel poet pe nume Laurențiu, care vine mereu de la Roman pe jos, rugându-se pe drum încontinuu; oprește părintele mașina și-l roagă să urce, dar el nu vrea, zicând că "așa-i mult mai mare bucuria" întâlnirii cu Sfânta. Și sunt și alții, mereu vin alții, tot mai mulți... E-atât de puternică credința, o simți din încordarea oamenilor ce-și lipesc frunțile de podeaua bisericii, din nădușeala de pe frunțile preoților care citesc necontenit zeci și zeci de acatiste la rând, te înfiori auzind cum părinții iau asupra lor păcatele atâtor oameni, care le-au pus în palme, scrise pe foi de hârtie, speranțele. Părintele Gheorghe Miron iese puțin din sobor, să-și tragă sufletul. E prea mare apăsarea, povara rostirii atâtor necazuri. Se așează oftând lângă mine, în strană, și-mi zice șoptit că miracolele Sfintei din Trifești, nu au șir. Prin rugăciune la Sfânta s-au descoperit hoți ce se tem și azi de icoană, mai ceva decât de poliție, s-au recuperat bani de la oameni ce nu-și ținuseră promisiunea, arătându-li-se în vise sau aievea, făcându-i pe nelegiuiți să vină și să-și ceară iertare sau să se predea singuri poliției. S-au împăcat soți, veniți cu dușmănie, în aceeași zi, fără să știe unul de altul, să plătească slujbe pentru câștigarea divorțului, însă s-au întâlnit chiar aici, în biserică, și Maica Domnului le-a mișcat sufletele și i-a unit din nou... Și, pe măsură ce-mi povestește toate astea, chipurile oamenilor îngenuncheați încep să se întoarcă spre ușă. Un murmur stins străbate mulțimea, iar preoții merg grăbiți spre ieșire. Rămâne doar dascălul Ciprian, cântând necontenit, undeva în dreapta altarului, împreună cu câțiva bătrâni, parcă mai înflăcărat, mai emoționat decât înainte. Ieșim în lumină. Câțiva credincioși smeriți scot dintr-o mașină, cu o grijă neomenească, icoana învelită într-un pluș cafeniu. Preotul băcăuan Mihai Beicu îi supraveghează cu grijă, încercând să ajute, punând din când în când mâna pe Ea, ca și cum ar voi să-i încurajeze. "Continuu au venit oameni din tot orașul, în fiecare zi, mii și mii. O iubește tot Bacăul!". Părintele Segneanu îi dă jos acoperământul, și-atunci o văd, și eu, mai strălucitoare decât în poveștile pe care le-am auzit, luminând, efectiv, în mâinile lor, în veșmântul ei de argint și de aur; Maica în brațe cu pruncul Sfânt, amândoi cu chipurile încă limpezi și atât de tulburătoare încât, fără să vreau, îngenunchez, și eu, și îmi fac cruce. Icoana sfântă s-a întors la Trifești! Coincidență sau nu, chiar în clipa aceea, din tăpșanul de nori cenușii de deasupra satului, a ieșit prima rază de soare.
"Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!... "
Înfățișând-o mulțimii, cu amândouă brațele, părinții intră în biserică! Ca la un semn, poporul se strânge în mijloc, suflet lângă suflet, într-un șir lung până la altar, întorcându-se cu trupurile spre intrare. Preoții ridică icoana și-ncep să pășească, purtând-o pe deasupra capetelor plecate. Patru copii-diaconi, cu chipuri feciorelnice și îmbrăcați în odăjdii de aur, flanchează alaiul, doi de o parte, doi de cealaltă - ținând lumânări aprinse în mâini. Și-atunci, deodată, întreaga biserică pornește să cânte, într-un singur glas: "Ca să strigăm ție: Bucură-te Mireasă, pururea fecioară!..." După rânduieli vechi de când lumea, oamenii cântă, și-n ochii lor văd lacrimi de fericire și recunoștință. Ridică brațele, fiecare pe rând, ca să atingă ferecătura strălucitoare, mângâind-o, și-n aceste atingeri simți toată nădejdea că așteptările li se vor împlini, că se vor tămădui prin aceste atingeri, că de aceea au venit aici și că vor mai veni, până la sfârșitul timpului... Cu fală, preoții din Trifești așează icoana la locul ei, iar ea iradiază de parcă ar fi vie, luminând întreaga biserică. Cu toți ochii ațintiți spre ea, lumea cântă, cântă mereu: "Bucură-te!... Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!..."
Sfânta din Trifești are chip trist. Ochii ei, nefiresc de mari, învăluie depărtările c-o nesfârșită melancolie, presimțind, parcă, golgota Fiului ei. În celebra sa inventariere a icoanelor făcătoare de minuni din România, Episcopul Melchisedec Ștefănescu o așează la loc de cinste în lista celor cincisprezece "Maici care plâng", singurele icoane recunoscute oficial de Biserică, drept "făcătoare de minuni". Dintre acestea, Maica Trifeștiului e singura care nu se află azi în mari și bogate mânăstiri voievodale, rămânând, mai departe, într-o biserică de sat, mult prea puțin cunoscută. Credința și iubirea oamenilor au ținut-o aici. Așa cum aveau să-mi spună credincioșii la sfârșitul Sfântului Maslu, "Ea este Mama noastră. Apărătoarea noastră. Nu ne lăsăm de Maica Domnului, până ce om muri...".