Cel mai mare scriitor al Germaniei a murit. Şi unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii. Câştigător al premiului Nobel pentru literatură, a venit în România socialistă, la invitaţia lui Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor de atunci, dornic să lărgească relaţiile literare cu Europa. În calitate de viitoare traducătoare a "Tobei de tinichea", capodopera care îi adusese celebritatea, am avut prilejul să îl cunosc şi să petrec, alături de Günter Grass, o seară greu de uitat, pusă la cale "anume", pentru ca MARELE INVITAT să plece acasă extaziat, convins de eminenţa şi graţia intelectualităţii române, cu totul alta decât lăsa comunismul să pară.
Textul de faţă a fost publicat în "Secolul XX", strălucita revistă editată de regretatul Dan Hăulică. Sper din suflet ca mesajul lui să fie încă viu şi înţeles, în ciuda timpului care a trecut.
Nu mai ţin minte nici anul, nici ziua când l-am cunoscut pe scriitorul german Günter Grass. Memoria mea refuză cu ostentaţie cifrele. Şi, în general, tot ce are legătură cu ele: o ordine prea exactă, infailibilă, aplicată pe existenţa omului ca un grătar. Ea selectează haotic, doar ce îi place, dar am încredere în capacitatea ei de selecţie, fiindcă este o capacitate de îndrăgostire, un adevărat "coup de foudre", care o mistuie şi o inflamează şi amintirile sunt însoţite mereu de jerbe scăpărătoare, uşor de reperat după trecerea timpului.
Ca într-o cercetare stelară ţin minte, deci, doar candelabrul de aur, oamenii îmbrăcaţi toţi în negru, spaţiul gol din mijlocul încăperii, în mijlocul spaţiului un fotoliu şi pe fotoliu (ca în povestea cu sfecla) un bărbat căruia dacă cineva i-ar fi aşezat pe cap un sombrero, ar fi fost Miguel Gonzales de Silva, celebrul solist mexican de la "The Nashville String Band", cu vestitele sale succese - "Los banditos" şi "Vaya con Dios mujer". Dar Mexicul era pe atunci o ţară pe cale de dezvoltare, iar bărbatul de pe fotoliu afişa o dezinvoltură pe care America de Sud era greu să o dobândească, zguduită prea des de revoluţiile şi schimbările ei de guvern. Aşa că în ciuda tenului măsliniu, a mustăţii "babane" şi a modului ucigaş în care privea, individul acela, care în respectul îngheţat al mulţimii nu ezita să-şi ţină un picior ridicat peste celălalt, lăsând vederii nişte ciorapi de culoarea proaspătă a spanacului, nu putea fi - cineva mă împingea către el cu o decizie militară - decât Günter Grass, cel mai mare scriitor german în viaţă, poposit şi în România, cu prilejul turneului său de documentare prin ţările Europei de răsărit. Tradusesem, cu un chin fără margini, capitole întregi din "Toba de tinichea", publicasem o mare parte din "Pisica şi şoarecele", şi cum nimeni altcineva nu se încumetase să intre în "Cea mai mare aventură a limbii germane" (extras din presă), iată-mă în postura (era limpede că cel care mă împingea de la spate către mijlocul încăperii era însuşi Zaharia Stancu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor) de traducătoare "oficială" a celui mai "en vogue" prozator vest-german.
Aşa arăta, deci! Mi-l imaginasem altfel, cu toate că temperamentul frenetic care îi bântuia cărţile ducea clar către un strămoş de altă obârşie decât cea germană, ceva mai din sud, pierdut în istoria atât de amestecată a naţionalităţilor din vechiul imperiu prusac.
Mă văzuse şi mă aştepta cu o veselie nebună. Ştia că am să vin. Trebuia, nu-i aşa, să existe şi o traducătoare! şi iată-mă îmbrăcată în negru, îmbrăcată şi eu - spre superba lui fericire - din cap până-n picioare în negru, în ţinuta de gală "obligatorie", dar pe care o aveam, oricum, cu toţii la îndemână, pentru ocaziile atât de rare, în care ne putem remarca; împinsă în faţă, păşind demn, "miza zilei", smolită şi reculeasă, spre ciorapii de culoarea proaspătă a spanacului. Un regal!
Murea de râs. Cu ţigara în dinţi, prăbuşit pe speteaza fotoliului, râdea ca pe scenă, un râs perfect, de actor, pentru public, lăsând vederii două şiruri de dinţi ca două dovezi absolute de copilărie îndopată cu calciu, în ciuda declanşării celui de al doilea război mondial.
- Şi dacă aş întinde-o? mi-am zis. Pur şi simplu.
Dar din toate oglinzile de cristal care înconjurau încăperea, un Zaharia Stancu multiplicat (dacă mai era nevoie de asta!) mă privea impasibil, ţintuindu-mă cu privirile sale hipnotice, comandându-mi programul pe care îl fixasem în amănunte, care trebuia dus la îndeplinire oricum şi în orice condiţii, fiindcă era temelia unui ambiţios proiect cultural. Günter Grass venise cu impresii bune din Iugoslavia, chiar foarte bune, socialismul ţării prietene şi vecine îi plăcuse, îl găsise concret, lipsit de demagogie, un model chiar şi pentru social-democraţia germană, căreia el îi era port-drapel, servind-o cu abnegaţie şi credinţă, ilustrându-şi programul în conferinţe de presă şi în campanii de propagandă alături de Willy Brandt. Ar fi fost neplăcut, dacă nu chiar stânjenitor, ca Bucureştiul - erau proiectate mai multe întâlniri, în medii sociale diverse - să-i lase oaspetelui german o altă impresie decât aceea pe care o merita. Ce-i drept, nu i se tipărise până atunci nici o carte, dar garanţia păşea spre el în vârful picioarelor (sprijinită de seara aceea de gală, în care şampania nu înceta să pocnească), vie, palpabilă, în mare ţinută de protocol.
Am privit încă o dată mulţimea aceea înveşmântată în negru, decorată cu pene şi papioane, cu paiete şi cu metale care puteau trece drept aur, pe durata unui cocktail, lumea "bună", artistică, rămasă la moda seratelor dintre cele două războaie, mirosind "istoric" a naftalină, dar la fel de istoric decisă să răspundă invitaţiei de a oferi tradiţionala dragoste şi ospitalitate locală, unui oaspete de onoare, întâmpinat cu aplauze vii, cu zâmbete şi, mai ales, cu minunatele vinuri vechi româneşti.
Băuse? Fireşte! Toate protocolurile din lume cedează în faţa Cotnarului şi a şampaniei de Jidvei. Observat mai de aproape, râsul către care mă îndreptam începuse să sune mai omeneşte, ceva mai adânc, cu toate că şi mai nesigur, şi-am avut curajul (contextul începuse să-mi fie "intim") să intru în mijlocul cercului.
- Guten Tag.
Un braţ de meduză gigantică aruncat după talie şi o ventuză pe obraz şi iată-mă în poziţia ideală de "cheek to cheek" cu marele Günter Grass. Nu era mai înalt de statură ca mine, aşa că putea să-şi lipească obrazul de al meu, tandru şi pupăcios ca un prieten regăsit după atâta amar de vreme.
Asta era deci! Punct propus, punct lovit! Privirile lui Stancu văzuseră şi de data asta departe, schimburile literare româno-vest-germane debutau sub auspicii de excepţie.
- N-am mai văzut atâta doliu de la moartea lui soacră-mea! spuse.
- Tot e bine, Herr Grass. Noi n-am mai văzut niciodată la o serată de gală un invitat cu ciorapi verzi. Uitaţi-vă cum vă privesc!
Alesesem bine momentul, cuplul tandru pe care îl jucam trebuia motivat.
- De ce? spuse
- Fiindcă v-au citit cărţile. V-au citit absolut toate cărţile. Unii direct în germană, alţii în franceză sau în engleză, şi vă citeau chiar dacă aţi fi scris în sanscrită. Nu trebuia să veniţi cu şosete verzi!
- Fiindcă momentele de cultură adevărată sunt rare şi ne place să le celebrăm.
Îmi dărui o nouă sărutare istorică pe obraz, în protocolul relaţiilor externe, şi mă trase, făcându-şi loc prin mulţime, într-un colţ al salonului unde (ce surpriză!) o măsuţă joasă, cu două fotolii şi două pahare, era deja pregătită, abia aşteptând să faciliteze un "tête-a-tête".
- Sag! zise. Spune!
- Was soll ich sagen? m-am mirat. Ce să spun?
Voia să-i mai povestesc despre cititorii din România? Să-l asigur că, deşi nu-i apăruse încă o carte, era cunoscut şi stimat? Că ceea ce ar fi trebuit să vadă, într-adevăr, în călătoria sa de documentare prin ţara noastră era încrederea neclintită în cultură a oamenilor? Speranţa lor uriaşă că literatura le va salva sufletul? Că scriitorii, după anii grei ai dogmatismului, îşi recâştigaseră publicul? Ar fi izbutit să înţeleagă? Oare cortina de fier fusese doar o metaforă politică sau o barieră reală, între două moduri complet diferite de comportament? Singurul meu avantaj la măsuţa tratativelor tandre era că fusesem, nu doar o dată, în Germania Federală, programul cultural al lui Stancu era gândit în arie europeană, adevărate ştafete de scriitori porneau sistematic din ţară, purtând mesaje literare de calitate, şi între norocoşii care nu pierdeau vreun congres, festival, concurs de proză în limba germană - mă numărasem şi eu. Fusesem, nu o dată şi nu într-o singură librărie din Frankfurt, Köln, Hamburg, Heidelberg, în acele absolut formidabile palate ale cărţii, în care te plimbai ca printr-o galerie de artă, cărţile părând şi ele nişte exponate de artă, într-atât de puţini cumpărători le doreau. Cu excepţia standurilor de "Unterhaltungsliteratur" (literatură de larg consum) - beletristica nu părea să excite în mod vizibil gustul cumpărătorilor, în orice caz, erau departe de animaţia de-a dreptul frenetică a librăriilor din Bucureşti. Ştia, oare, pe ce teren de informaţie culturală se află? Ce preţ îi dădeau veşmintele negre, papioanele, penele şi chiar lanţurile de tinichea? Ce conta că nu sunt de aur? Valorau mai mult decât aurul, din moment ce fuseseră etalate pentru marele Günter Grass.
- Hei, spune!
Ce naiba voia să-i mai povestesc? Prea tandru ca să pot aborda o discuţie gravă, atentă mai mult la efuziunile sale sentimentale - cărora încercam să le dau, parându-le "amical", un aer firesc - decât la lucrurile pe care i le spuneam, aşteptam un "cineva" care să se apropie, să vorbească, devansând etapele care îmi fuseseră repartizate, sărind mai repede spre punctele protocolului în care, nu-i aşa, urma ca alţi eroi, alţi dragi oşteni ai cauzei noastre literare comune să preia ofensiva, debarcându-mă în spatele frontului.
M-am uitat în oglindă, dar Zaharia Stancu era tot acolo, la fel de neînduplecat şi de inflexibil, el însuşi îmbrăcat în veşminte de gală, îmbrăcat superb (ca întotdeauna), într-un impecabil costum de seară, elegant din naştere, fără trudă, distins şi distinct prin simpla natură, făcut firesc să conducă, să impună cu ţinuta sa princiară de ţăran din Bărăganul Teleormanului, să intimideze cu privirile sale hipnotice, "vizionare", să câştige bătăliile incredibile, cu magnifica sa distincţie şi demnitate, cu superbia lui care străbătea ca un laser coridoarele, cancelariile şi cabinetele vremii, reprezentând la cotele sale maxime "literatura română de astăzi, domnilor". Iar acum era acolo, privindu-mă din oglindă, urmărind cu atâta insistenţă "stadiul" tratativelor.
- Fă tot ce poţi, îmi spusese, bătând darabana cu degetele în sticla biroului. Sunt atâtea cărţi de tradus. Dacă aş fi mai tânăr cu o sută de ani, nu ţi-aş cere-o. Dar nu sunt.
Asta era deci. "Tot ce poţi".
Am ridicat paharul cu vin, l-am privit adânc în ochii săi hispano-americani pe scriitorul german Günter Grass şi-am început să îi povestesc despre iernile îngropate în zăpezi şi închise în ger ca într-o crisalidă de sticlă, iernile lungi, cu nopţi şi mai lungi, în care orbecăiam în căutarea cuvintelor potrivite, a sensurilor fidele şi a muzicii adecvate pentru cine ştie ce frază din fantasticul său roman, "Toba de tinichea", pe care o începeam dimineaţa, dar n-o sfârşeam niciodată înainte ca noaptea să înghită lumea în pântecele ei încremenit şi albastru, înainte ca mintea să mi se transforme într-un roi de cuvinte metalice.
- Un împărat al cuvintelor, am spus, asta eşti.
Zece ani trudisem cu o încăpăţânare de piatră. A fost ca şi când aş fi scris pentru mine o carte nouă, dacă nu şi mai greu, problema echivalenţei cuvintelor din germană în română fiind un joc de copii în comparaţie cu structura alchimică a frazelor, pe care doar o minune le putea ajuta să iasă logice şi biruitoare prin ţevăria de conducte şi tuburi care le distila. Magician al cuvintelor, stăpân al lor absolut, pe tot parcursul celor şapte sute de pagini, Grass n-a lăsat nici o vorbă să-i scape, înainte de a-i fi încercat aurul la ureche, astfel că a traduce din opera lui însemna, înainte de toate, a descifra un text muzical. Partitura ei complicată şi dificilă presupune, ce-i drept, răbdare de înger şi o rezistenţă sisifică, dar satisfacţia de a auzi, deodată, cuvintele transformându-se în sunete muzicale, şi fraza, abia terminată, în cântec pur, te spală de chin şi te răsplăteşte cu o bucurie atât de senină, că vezi, fluturând luminoase, flamurile victoriei.
- Un învingător, am spus, Günter Grass, asta eşti. Un campion al literaturii în secolul XX.
Şi, obosită brusc, depăşită brusc de emoţie şi de încordare, mi-am privit partenerul de tratative, care îşi luase demult braţele de pe mine şi nici de râs nu râdea şi nu mă mai privea "apaş", ca Miguel Gonzales, locul celebrului cântăreţ mexican fiind luat de un domn cordial şi extrem de politicos, care mă asculta cu atenţie concentrată, întrebându-mă scurt şi decis, doar acolo unde credea că lucrurile trebuie să devină mai clare, notând chiar, cu un Parker de aur, data când speram să apară traducerea. Cerebral până în măduva oaselor, Günter Grass "al doilea" îmi reamintea ceea ce n-ar fi trebuit să uit vreodată, faptul că profesia nu trebuie confundată niciodată cu viaţa, chiar dacă viaţa pierde enorm din afacerea asta, şi că orice discuţie "profesională" trebuie purtată... profesional.
Târziu, când oglinzile de cristal s-au dat la o parte şi candelabrul de aur s-a retras printre stelele de pe cer, când m-am pomenit mergând pe Calea Victoriei alături de marele prozator german Günter Grass, când el tot mai dorea să vorbesc despre cărţile lui şi eu o făceam cu tot mai mare plăcere, când tot purtând tratativele către un final care ar fi trebuit, de fapt, să fie începutul, şi ne îngropam tot mai mult în noaptea de vară fierbinte şi înmiresmată a Bucureştiului - am uitat să privesc înapoi ca să văd dacă Zaharia Stancu a ieşit din oglindă, dacă ne însoţeşte, dacă supraveghează, dacă aude ceea ce aş fi dorit atât de mult să audă ca să-şi retragă cei o sută de ani:
- Ce să-ţi trimit din Germania? m-a întrebat Günter Grass.
Şi eu am spus:
- O rochie neagră. Fiindcă pe asta o s-o donez la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti.
PROFIL
Ce nu ştiaţi despre Günter Grass:
La fel de gălăgios ca "Toba de tinichea"
* Născut la Danzig, un oraş care astăzi aparţine Poloniei, Günter Grass a avut în atitudinea lui o vitalitate şi o poftă de viaţă, care nu prea semănau cu stilul sobru, german. Om de stânga convins, membru al partidului socialist german şi prieten intim cu Willi Brandt, şi-a amintit doar într-un târziu al vieţii că făcuse parte, la 17 ani, din SS, unde s-a înscris voluntar.
* Nici în "plan personal" n-a fost "în rând" cu lumea. Pe răbojul "excentricităţilor" lui, presa germană notează cu acribie: o fostă soţie, două foste logodnice oficiale, o văduvă, şase copii proprii şi doi adoptaţi. Într-un final, şi-a aflat liniştea lângă Ute, o fostă balerină superbă, cu care a trăit fericit şi care l-a vegheat până în ultima clipă.
* Gură mare, certăreţ şi agresiv în polemici, n-a avut prieteni printre confraţii săi, deşi încerca sistematic să-i îmblânzească, poftindu-i la mese îmbelşugate, în grădina casei sale, sub un nuc uriaş. Nici măcar premiul Nobel pentru literatură, pe care l-a primit în 1999, n-a sporit simpatia celor din jur, provocând, din nou, bârfe, pentru că la masa oficială, oferită la Stockholm, a dansat cu ţopăituri mult prea dezlănţuite, alături de Ute, soţia lui. Dacă Grass s-a simţit nedreptăţit, vreodată, pentru neînţelegerea felului său pofticios de-a trăi, cam "proletar" pentru gustul prusac, nu există dovezi. Prea orgolios să se plângă, a etalat până la sfârşitul vieţii o veselie molipsitoare, gălăgioasă precum "Toba de tinichea".
Testamentul său sună astfel: "Vreau să fiu îngropat cu o pungă de nuci şi cu ultima mea proteză dentară. Dacă, totuşi, se vor auzi scrâşnete din pământ, cel ce trece pe-acolo să fie sigur: «E Günter Grass, bineînţeles»".
Mărturisirile publicate în presa germană la moartea marelui prozator, poet, eseist şi desenator sunt în acelaşi ton. Criticul literar Karasek, numărul unu în domeniu, scrie în "Die Zeit": "A fost un om mare, un literat războinic şi o gazdă neîntrecută. N-o să uit niciodată supa de peşte pe care o gătea chiar el, lăsând capetele înăuntru".
A murit pe 13 aprilie, la 87 de ani, într-un spital din Lübeck, în urma unei infecţii gripale. Ute, soţia lui mult iubită, i-a pus la creştet, mai mult ca sigur, punga cu nuci.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
