Vă urmăresc de foarte mult timp. Nici eu nu mai ştiu de cât. Încă din copilărie, nu era săptămână în care să nu găsesc prin casă ziarul "Formula AS". Părinţii îl pasau unul la altul sau împărţeau foile, îi vedeam întinşi pe pat, cu ziarul în braţe şi cu o faţă zâmbitoare. Încet-încet, am început să-l deschid şi eu, să-l răsfoiesc şi să mă bucur.
Am crescut cu "Formula AS" lângă mine. De aici am învăţat cum se simte dragostea, cum se simte Dumnezeu, cum se simte lumea. De aici am învăţat să scriu, să exprim mai multe, să mă scriu pe mine şi să mă citesc. De aici am aflat de părintele Arsenie Boca şi de atâtea minuni dumnezeieşti. Ziarul mi-a întărit credinţa şi dau Slavă lui Dumnezeu că existaţi, că faceţi o treabă atât de bună şi mergeţi în contra curentului societăţii. E mare lucru să publici articole de calitate, să nu cazi în ispita de a scrie despre ce scriu majoritatea: scandaluri, certuri, nemulţumiri.
Mulţumesc pentru că aţi fost şi sunteţi un mentor de calitate pentru formarea tinerilor! Pentru mine, cel puţin, şi pentru familia mea, însemnaţi foarte mult.
Vă trimit un text scris de mine, într-un moment de bucurie interioară. Mai sunt tineri care îşi păstrează credinţa, în aceste vremuri tulburi, mai sunt tineri care îl caută pe Dumnezeu, şi acesta este mesajul meu pentru societate: că încă nu ne-au răpus, încă ne întâlnim în biserici, ne îmbrăţişăm şi ne dorim binele.
Dumnezeu să vă ajute în lucrarea minunată pe care o faceţi!
Cu respect şi admiraţie,
Teodora
*
Peste biserica "Metocul maicilor", cade o ploaie uşoară, ca un fulg. Cerul îşi revarsă, în sfârşit, amarul pe noi. Păcătoşi şi răi, lasă să ne plouă, să auzim picurii, să ne mai venim în fire. Răsuflu uşurată când intru în curte: în sfârşit, am ajuns! În sfârşit, sunt la biserică! Doamne, cât am aşteptat să fiu aici! Intru şi văd tineri în jur. Tineri! Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Mă duc şi îmbrăţişez cu dor câteva persoane dragi. Miroase a mânăstire, a vechi, a taină. Miroase a bucurie adâncă. Răsuflu puternic şi aştept să înceapă slujba.
Încet-încet, luminile se sting, lumânările se împrăştie şi începe să circule, ca un licurici, lumina. Peste tot unde mă uit, lumină. Ca la Înviere, lumina se plimbă de la unul la altul, o dai mai departe, rămâi şi tu cu lumânarea în mână, îi împarţi numai flacăra. La fel ca bucuria, o dai mai departe şi totuşi rămâi cu ea. Biserica se face numai lumânări şi lumină, tineri şi ardere. Începe canonul, mă duc mai în faţă, să citesc la strană.
Pornesc cântările, încep rugăciunile, şi lumea de afară se scufundă, încet-încet, în uitare. Nu mai există nimic în jur, nimic afară, nici măcar ploaia. Am lăsat grijile şi temerile pentru examene în curtea bisericii, sau în pronaos, oricum nu aici, aici nu era loc de griji. Există doar slujba, cartea cu rugăciuni şi lumânările. Şi un bine desăvârşit ce se plimbă în aer şi mă umple de atâta pace, de atâta senin...
Cântăm "Cu noi este Dumnezeu". Cântăm tare, cu convingere, ca şi cum, dacă încă n-a ajuns Hristos în mijlocul nostru, acum ar fi cazul să apară. Era mai mult un strigăt duios, o convingere tainică. Iese părintele şi citeşte. Dintr-odată, toţi ne punem în genunchi, ca la un semn divin. Rugăciunile le spunem într-un glas, toţi împreună, şi ne agăţăm atâta de ele, ca de propria noastră existenţă.
La sfârşit, parcă ne trezim dintr-o transă. Afară s-a lăsat întunerecul. Becurile din biserică s-au aprins. Buimaci, încercăm să ne reacomodăm cu realitatea. Zâmbetele încep să înflorească pe feţele noastre. Ne salutăm între noi, ne îmbrăţişăm şi zâmbim. Miroase a bucurie şi a ploaie. Plouă frumos şi mă iau la vorbă cu tinerii. Suntem parcă parte din ploaie, ne-am transformat în picuri şi picurăm uşor-uşor pământul, ca mergând pe un nor.
Afară plouă şi nu mai bat clopotele. În aer e un miros de pace şi tihnă. Peste Iaşi pâlpâie luminiţe multicolore. În mâini simt un tremur, în suflet simt un val imens de bucurie şi de lumină. Ştiu sigur: sunt soră cu primăvara!
TEODORA DRIŞCU,
18 ani, Iaşi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
