Despre perfecțiune
- Performanța ta echivalează cu un titlu de campion mondial. Cum ai asemenea performanțe, la doar 25 de ani?
- Întotdeauna am fost un spirit perfecționist. Am considerat că e de datoria mea să încerc să-mi depășesc limitele, să mă îmbunătățesc din toate punctele de vedere, pornind de la bagajul cultural, care trebuie mereu extins, trecând prin profesionalismul impus de carieră și ajungând la genul de om care mi-ar plăcea să fiu și care se reflectă în tipul de relație pe care o am cu persoanele din jurul meu și cu Dumnezeu. Există și un însă! La un moment dat, stăteam de vorbă cu profesorul meu de canto și dânsul mi-a spus: "Ai mare grijă ca perfecționismul tău să nu devină o obsesie, să nu se transforme într-un defect." Într-adevăr, există riscul să exagerezi în această căutare a perfecțiunii și să nu te mai bucuri de ceea ce faci. Așa că am grijă să mă supraveghez, ca nu cumva să alunec pe panta asta.
- Perfecționismul face casă bună cu relaxarea?
- Regimul riguros de viață pe care-l duc nu mi se pare o povară. În niciun caz nu-l văd ca pe un efort! Tabloul nu e alcătuit doar din tușe întunecate. Exercițiul continuu are și o răsplată. Te duce într-o zonă de maximă libertate artistică, unde nu trebuie și nu poți să mai controlezi nimic, un punct de relaxare, când lași automat bucuria să te inunde și apoi să inunde și publicul. Cred că este o magie la mijloc. Un dar de la Dumnezeu, prin care să-i bucuri pe oameni și să-i însuflețești. Scânteia de divinitate pe care fiecare dintre noi o purtăm înăuntru trebuie lăsată liberă, căci numai așa actul artistic se poate desăvârși.
- Perfecționismul e mare consumator de energie, combustibilul de bază al artiștilor. Cum îți faci plinul?
- Marea mea sursă de energie o reprezintă credința. Mama îmi spunea deseori, când eram micuță: "Să crezi în ceea ce ți se dă! Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu e o coincidență." Nu spun că nu trebuie să lupți și să muncești în viață, dar trebuie și să crezi că drumul sau pașii "ți se arată". Calea în viață e dincolo de controlul nostru, cu siguranță că ea are un rost și încă unul înălțător, chiar dacă uneori noi nu-l înțelegem. Așa că eu cred: cred că Dumnezeu m-a așezat pe acest drum și că el îmi călăuzește pașii. Convingerea aceasta, certitudinea că niciodată nu sunt singură, că Dumnezeu e mereu alături de mine, îmi dă o energie fantastică. După fiecare apariție de pe scenă, închid ochii și-i mulțumesc Domnului că am izbutit din nou să fac oamenii să se bucure, că mi-am mai împlinit, cu un strop, menirea. În clipele acelea e așa o pace în sufletul meu...!
Olimpică pe țară la cântat
- Cum a început pasiunea asta a ta? Cine te-a pus "pe cale", cum îți place să spui?
- Sunt bucureșteancă get-beget și provin dintr-o familie în care nimeni nu a avut legătură cu muzica, la modul profesionist. Mama a fost kinetoterapeut și tehnician biolog, la Institutul de Biologie din București, iar tata a fost inginer-șef în domeniul minier. În schimb, amândoi au fost mari iubitori de artă. La noi în casă se asculta muzică de diverse genuri, existau cărți și albume de artă, pentru noi era ceva normal să mergem la teatru, la Operă, la Operetă, la concerte la Ateneu, la expoziții de pictură sau sculptură... Iar eu am fost un copil destul de precoce. Am început să vorbesc și să merg foarte devreme și ai mei m-au tratat întotdeauna cu seriozitate. În plus, și mama, și tata și-au dorit să fac câte puțin din cât mai multe, să-mi descopăr de mică chemările. Așa că m-au dat și la balet, și la dansuri sportive, și la înot, și la tenis, și la engleză... La trei ani, când am început să fac balet, profesoara mea a observat că am ureche muzicală și-atunci i-a spus tatei c-ar fi păcat să nu urmez și niște cursuri de pian. Ba chiar i-a și recomandat o profesoară. Și-așa am început să învăț pianul. Și mi-a plăcut foarte mult! Am continuat, timpul a trecut... La cinci ani și jumătate am intrat în clasa de preșcolari de la Liceul de Muzică "George Enescu", din nou, anii au trecut, iar în clasa a XI, s-a produs un declic: mi-am dat seama că, deși iubeam pianul, mi-ar fi plăcut totuși să și cânt. Și-atunci s-a "întâmplat" și minunea: am cunoscut-o pe doamna Liliana Dumitrache, celebra soprană, care s-a oferit să mă asculte și care mi-a spus: "Măi, Irina, da' tu chiar ai talent! Studiind, ai putea să cânți orice, dar sfatul meu este să încerci, mai întâi, opera. Căci soliști de operă nu se nasc pe toate drumurile, iar tu ai toate datele. Hai, încearcă un an de zile să vezi dacă-ți place! Dar eu sunt sigură c-o să-ți placă." Așa am făcut saltul: în clasa a XII-a, m-am mutat de la secția de pian la cea de canto clasic, asumându-mi riscul de a o porni de la zero, tocmai atunci, în acel an terminal! M-am pus pe studiat din răsputeri, am muncit enorm, dar am simțit tot timpul că eram pe drumul cel bun, fiindcă asimilam informațiile cu mare repeziciune și mult mai ușor decât ceilalți. Și-așa, în nici un an de zile, am ajuns să fiu olimpică pe țară! Ceea ce mi-a dat curajul să merg mai departe, la Conservator. O performanță care mi-a permis după aceea să mă relaxez. Am ieșit din cetate. Am redeschis ușa către lume și am început să mă văd iar cu prietenii, mi-am reluat obiceiul de a merge la concerte, m-am lipit din nou de mama - stăteam de vorbă, găteam împreună, râdeam... - i-am vizitat mai des pe bunicii mei, pe care i-am iubit enorm...
- Totuși, ai închis repede "paranteza" de libertate. Din câte știu, ai debutat pe scenă fiind încă studentă.
- În anul II de Conservator, am aflat de o audiție la Operetă: se căuta Adela, din spectacolul "Liliacul". M-am dus și eu și, cu toate că a fost o competiție acerbă - am fost vreo treizeci de concurente, dintre care, cele mai multe erau nume sonore, cu cariere solide în spate - am câștigat, pentru că m-am potrivit cel mai bine cu viziunea regizorală a domnului Răzvan Ioan Dincă. Și-atunci m-am pus iar cu burta pe carte! Ai dreptate. Debutul în carieră a însemnat că vacanța se încheiase. (râde)
- Ceva foloase ai tras?
- "Liliacul" s-a bucurat de mare succes, a avut parte de un public extrem de numeros și-așa am fost descoperită de o mulțime de persoane, care au început să mă contacteze pentru diverse proiecte. În felul acesta mi s-a oferit o șansă aproape de nesperat. Am avut ocazia să cânt mai multe genuri de muzică clasică. La fel ca muzica ușoară, ea are mai multe "ramuri" - există opera, opera modernă, opereta, muzica vocal-simfonică, liedul, musicalul, pop-opera, crossover-ul... Iar eu am avut ocazia să le experimentez pe toate, ceea ce mi se pare a fi o "achiziție" profesională de mare valoare.
- Orice pom tânăr crește la umbra unor arbori maturi. Există persoane care ți-au ocrotit evoluția?
- Maestrul este o necesitate în viața unui tânăr artist. În cazul meu, la loc de frunte se află tenorul Ionel Voineag, la clasa căruia am și absolvit Conservatorul. Domnul Voineag este o minune de om și un dascăl de vis, care, realmente, mi-a deschis aripile. Dar mai există încă trei persoane în fața cărora simt nevoia să fac o reverență la fel de adâncă. E vorba de doamna Andreiana Roșca, care a crezut în mine de la început, m-a ghidat și m-a ocrotit, mi-a netezit mereu calea cu sfaturi și cu o atitudine extrem de apropiată. De-altfel, cu timpul, dânsa mi-a devenit, practic, o a doua mamă, căci eu am pierdut-o pe mama, în urmă cu doi ani. Doamna Roșca este o pianistă desăvârșită și un antrenor vocal de excepție, astfel că am avut doi profesori minunați, care m-au șlefuit pe toate fețele. Apoi mă gândesc cu gratitudine la doamna Liliana Dumitrache, prima mea profesoară de canto, căreia îi datorez începutul de drum. Și, nu în ultimul rând, mă simt profund îndatorată maestrului Vladimir Cosma. Întâlnirea cu dumnealui, petrecută în urmă cu aproximativ doi ani, înseamnă un punct de răscruce în viața mea, nu doar din punct de vedere profesional, ci și uman, căci este o persoană de o generozitate și sensibilitate incredibile! E imposibil să nu fii influențat de un astfel de om!
"Între calculator și hârtie, voi alege întotdeauna hârtia"
- Despre artiști se spune că sunt ai timpului lor. Cum te simți în lumea care te înconjoară?
- E extraordinar că mă întrebi asta, pentru că de multe ori, stând eu cu mine, mi-am spus că m-am născut într-o epocă greșită. Sunt destul de adaptată în această lume, chiar și la nivel de tehnică (folosesc calculatorul, am un telefon performant, fac fotografii digitale etc.), dar nu o simt ca fiind potrivită sufletului meu. Fiind pusă să aleg între a-mi nota ceva într-o agendă electronică și una clasică, de hârtie, întotdeauna voi alege hârtia și scrisul de mână. Lucrurile cu multe butoane și viteză de reacție ultrarapidă destramă poezia și, finalmente, mi se par periculoase. Prefer să beau o cafea dintr-o ceașcă de porțelan, decât dintr-un pahar de carton. Prefer să mă plimb printr-un parc și să îmbrățișez copacii, decât să împușc omuleți virtuali pe calculator. Sunt o fire aplecată spre visare și romantism. De-asta mi se pare că locul meu ar fi fost, mai degrabă, undeva pe la începutul secolului al XIX-lea. Ca să nu mă duc chiar în plin secol XVIII! (râde)
- Care sunt valorile vieții tale, Irina? Cu ce "votezi"?
- Așa cum îți spuneam, prima și cea mai importantă este credința. De la părinții și de la bunicii mei am învățat că Dumnezeu ne e mereu alături, și la bine, și la greu, că El ne călăuzește, ne apără și ne iubește, chiar și atunci când noi uităm să-L apărăm și să-L iubim. De la bunica am învățat cum să mă rog. Ea nu se culca seara până nu-și făcea rugăciunea. Se așeza în genunchi, într-un colț al camerei, în fața icoanei, și îi vorbea lui Dumnezeu spunându-I păsurile, dar și bucuriile, rugându-L s-o ajute, dar și mulțumindu-I. Așa procedez și eu azi. Mi se pare foarte important să nu ne adresăm lui Dumnezeu numai atunci când suntem într-un impas și avem nevoie de-o salvare, ci și atunci când ne e bine. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu după fiecare reușită și pentru fiecare moment de fericire pe care îl trăiesc și fac asta fie intrând într-o biserică, fie, pur și simplu, în liniștea casei mele. Al doilea reper al vieții mele îl reprezintă familia. Nu am avut o familie foarte numeroasă, dar am avut o familie foarte unită, caldă, iubitoare și comunicativă, în care deciziile se luau împreună. Acum "clanul" s-a redus la doi membri: eu și tata. Locuim împreună și iubirea care ne-a legat întotdeauna e, în continuare, la fel de puternică. Apoi, după cum am fost învățată de mama, consider că munca pentru dezvoltarea bagajului cultural și spiritual este o altă valoare a vieții mele. A învăța și a te eleva spiritual este, după părerea mea, o strădanie pe care nu trebuie s-o abandonezi niciodată. Unde mai pui că un creier exersat rămâne proaspăt chiar și la vârstele cele mai înaintate! (râde) În fine, o altă virtute importantă a vieții mi se pare aceea de a ști să taci și doar să asculți și să privești. Să știi să taci e, cred, una dintre marile înțelepciuni ale vieții.
- Dar să iubești? Zona asta nu te interesează?
- Mă interesează, firește, dar e foarte dificil să găsești un bărbat care să înțeleagă rigorile și necesitățile pe care le impune profesia mea. Și, dincolo de acest aspect, e foarte dificil să găsești un bărbat care să te înțeleagă, în general, ca om, cu sensibilitățile tale, cu performanța profesională fără sfârșit, un bărbat care să rezoneze cu tine și care să nu-ți spună într-o bună zi: "Mai lasă muzica, mai lasă cariera...!". Sigur, cândva, mi-aș dori și eu să-mi întemeiez o familie, să mă căsătoresc, să am un copil... Din fericire, mai am încă vreme! La 25 de ani, mă pot considera tânără, nu-i așa? (râde)