O localitate înecată în praf și noroi, dar cea mai frumoasă din lume pentru sufletul meu. L-a vrăjit și pe Ștefan cel Mare, care a ajuns pe acolo într-o luptă cu turcii și a dat locului numele fiicei sale, Olișca (diminutiv de la Olga).
Aici am auzit pentru prima dată duioșia nespusă din glasul mamei, care povestea că pădurea noastră este mare, mare de tot, iar în mijloc ascunde o poiană foarte frumoasă, smălțată cu sute de flori. Acolo, în colțișorul acela de rai, îngerașii coboară din cer și pun în iarbă copiii care se nasc. Baba Duța, moașa satului, îi ia și îi duce familiei care și i-a dorit. De câte ori vedeam vreo babă cu desaga în spate, credeam că în sacul ei gros se află un copil.
Tot glasul mamei mi-a povestit despre un băiețel care nu înceta să ceară pâine de-acasă, fugind apoi iarăși la joaca de pe ulița satului. Iar venea, iar cerea, până când, într-o zi, mama l-a întrebat:
- Unde cari tu pâinea pe care o ceri?
- I-o duc celui mic, răspunse băiatul.
- I-ai dat destul, spuse mama, e timpul să-ți dea și el ție acum.
Spășit, băiatul merge la copilul cel mic și-i spune:
- N-am pâine. Mama zice să-mi dai și tu mie. E rândul tău.
Îndată se pomeni că ține în brațe o pâine mare și proaspătă. Bucuros, a fugit degrabă să ducă acasă darul. Mama l-a luat atunci de mână și a mers să-l vadă și ea pe "copilul cel mic".
Condusă de fiul ei, mama ajunge la biserica veche din sat, în fața icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.
- Lui i-am dat și El mi-a dat înapoi, glăsui băiețelul.
Boțul de mămăligă
Timpul a trecut și a venit anul 1940. Venea mereu pe la noi o bătrânică cu o fetiță în brațe. O luam și dansam. Îmi plăcea că era ușurică. Părea un fulg. A venit din nou bătrâna cu ea la noi. Eu aveam bomboane frumos ambalate în staniol. Am alergat să îi dau. Fetița nu le-a primit, ci a plâns cu lacrimi care dor și acum. Dezamăgită, întreb bunica de ce nu vrea.
- Nu știe ce e, îmi răspunde bătrâna. Ia dă-i o bucată de mămăligă!
Pe-un fund de lemn era o bucată de mămăligă rămasă din ajun. M-am rușinat să i-o dau.
- Dă-i mata!, i-am spus bătrânei care-o ținea.
Fetița a apucat mămăliga cu amândouă mânuțele, îndesând-o în gură. Dârele de lacrimi tot îi mai curgeau pe obraji, dar ochișorii îi străluceau.
Mașina neagră
Într-o zi, primarul comunei ne-a anunțat discret...
- Fugiți! Vine mașina neagră pentru Siberia.
Zile întregi și nopți de-a rândul am stat pe dealuri, prin păpușoaie, chinuiți de groaza că vom fi prinși.
Dar iată că a sosit și ziua mult așteptată. Prin fața casei noastre curgea armata. Îmbrăcată în costum străjeresc, cu toate insignele și cu steguleț tricolor, stăteam în fața porții ore în șir, salutându-i pe vitejii soldați. Un ostaș a râs, spunându-le camarazilor săi: "Uite, fetița asta ne dă onorul în costum străjeresc!". Rușinată de remarca lui, am renunțat la costum. În picioarele goale, am fugit în fundul grădinii și m-am urcat în nucul bătrân. Din vârful lui am strigat: "Vin românii! Au venit românii!", până am răgușit. Odată cu mine, oamenii din sat se salutau, și ei, fericiți:
- Au venit românii!
- Adevărat c-au venit!
Doamne! Va mai veni vreodată un Ștefan cel Mare care să alunge dușmanul din țară? Va mai curge vreodată armata română prin dreptul casei noastre din Basarabia?
(Cu dragoste, pentru toți cititorii revistei)
TAMARA