Când clopotele nu vor să moară

- Istoria e una, poveştile sunt alta. Istoria e rece, masivă, impunătoare, istoria e o biserică fortificată săsească din Transilvania, pe care o vezi, de pe şosea, în drumul tău grăbit. Istoria e un monument de patrimoniu, pe care îl poţi vizita în linişte, contra cost. E aici, în faţa ta, ridicată din piatră şi contraforturi, poţi să o atingi şi să strigi că "este", fără să simţi nimic. Poveştile sunt vii. Le poţi presimţi, fără să le poţi atinge, firul lor îţi scapă printre degete ca un şarpe de abur şi, totuşi, doar pe urmele lui poţi ajunge în inima lucrurilor, o inimă care încă mai bate. Despre cum vine primăvara şi pentru cine mai trag clopotele bisericilor săseşti, doar şarpele de abur al poveştii o să-ţi mai poată spune -

Preot peste 7 sate: Johannes Halmen

Istoria saşilor (şi nu povestea lor) vorbeşte despre veacurile de prosperitate, anii de deportări, vitregiile îndurate în comunism, exodul de la începutul anilor '90. Istoria vorbeşte despre sfârşit, dar po­vestea cea vie trebuie să fie a celor rămaşi. Pentru că o poveste nu se sfârşeşte nicio­dată, nu are cum. Povestea se scrie chiar acum, în linişte, departe de privirile necru­ţătoare ale istoriei. Priviţi-i, sunt ei, câţiva saşi dintre cei rămaşi, vreo 50 de oameni, care merg tăcut spre bise­rică, ascultă cu­vintele preotului, înalţă salutul Învierii, trag clopotele şi înconjoară, aproape plu­tind, cimitirul. Sunt morţii lor acolo, sub pietrele năpădite de timp, sunt cei mai mulţi dintre cei care au rămas acasă. Apoi, la fel de tăcuţi, ca nişte umbre care aduc lu­mina, urcă încet spre o altă biserică, cea din deal, ajung la o criptă şi citesc rugă­ciunile din Vechiul Testament. "Hristos a înviat!", îşi vor spune, "Adevărat a în­viat!", îşi vor răspunde. Şi vor fi laolaltă apoi, ca într-o poveste care merge mai departe, şi bucuria va fi cu ei. Clopotele din Saschiz, Criţ, Vânători, Apold, Laslea, Nadeş, Viişoara vor purta cu ele cântecul de atunci, de acum şi de cândva, toate împreună, acum şi pu­rurea şi-n vecii vecilor, amin!
..."Nu, nu s-a sfârşit nimic", îmi spune Jo­hannes Halmen, singurul preot pentru toate aceste biserici şi locuri săseşti, "totul se întâmplă acum, iar datoria noas­tră e să ducem lucrurile mai departe." Nu con­tează că din toată istoria de se­cole a saşilor au rămas azi o mână de oameni. Ei trăiesc, sunt vii, pentru ei răsună clopotele astăzi, cu ei, de la ei trebuie să încea­pă povestea, aceeaşi poveste fără sfârşit. E Învierea, clopotele vestesc lumina, viaţa fără de sfârşit, viaţa. Priviţi-i: sunt credincioşii lui Johannes Halmen, 270 de suflete, răspândiţi, aici 5, dincolo 27, în ceva mai mult de 10 localităţi din apropiere de Sighişoara.Pen­tru toţi aceşti oameni, pentru bisericile şi clopotele lor, pentru bucuria lor de acum, există un singur preot, el, Johannes Halmen. Când am vorbit pen­tru prima oară, mirarea lui a fost sinceră, aproape dojenitoare: "Dar de ce aţi scrie doar despre saşi? Suntem numai o mică parte din istoria Tran­silvaniei. Trăim laolaltă cu ro­mâ­nii de secole. Dar, în ultima vreme, se vorbeşte despre noi de par­că am fi singurii de aici. Şi nu mi se pare drept, nici cinstit să fie aşa". Are dreptate Johan­nes Halmen. Primăvara asta care urcă şoptit peste Dealul Uriaşilor, verdele care se înfiripă nevăzut, copacii care îşi aşteaptă lumina ca să se umple de flori şi miresme, minunile care foşnesc lângă tine atât de aproape, Dumnezeu ce se aşează peste sa­tele de aici, viaţă dăruindu-le, Învierea Lui, a noastră, a văzutelor şi nevăzutelor, sunt toate o mică parte, vie, a unui uriaş Acasă. Nu poţi vorbi despre saşi ca şi când ar fi sin­guri. Pentru că nu sunt, pentru că n-au fost niciodată. Iar el, Jo­hannes Halmen, "preot simplu, de ţară", cum îmi spu­ne că este, el ştie. "Ştiţi", îmi zice, "anul tre­cut, de Paşti, am fost la slujba de Înviere dintr-o bise­rică or­todoxă de ţară. Am cântat bucuria Învierii îm­preună cu credincioşi ortodocşi de acolo, iar anul ăsta preo­tul de acolo vine la noi. S-ar putea să fie o mie de ani de când nu s-a mai întâmplat asta, ca un preot evan­ghelic să cânte în strană într-o bise­rică ortodoxă, dar pentru mine asta e normalitatea. Aşa trebuie să fie."
Suntem împreună, Acasă. Ei, cei rămaşi, despre care se vorbeşte atât de puţin, ca şi cum istoria lor ar fi îngheţat atunci, la începutul anilor '90, când cei mai mulţi au plecat departe, spre un viitor pe care îl cre­deau mai bun. Dar viitorul saşilor e aici şi acum, aca­să, unde bat clopotele În­vierii. Acasă, în satele astea ascunse, unde preoţi ortodocşi şi evanghelici împăr­tăşesc împreună bucu­ria. Aceasta este ade­vă­rata poveste, cea care nu se vede, cea care plu­teşte ca un abur de lumină mai departe, tot mai depar­te, până la cei care mai trag clo­potele as­tăzi. "Azi, acum, în fiecare zi, e începutul unui nou început pentru noi", îmi spune Johannes Halmen. Iar pentru asta, pen­tru poveştile care încep din nou şi din nou, va merita întotdeauna să scrii.

Sufletul locului: Sara Dootz

Şi scrii, scrii despre Viscri, despre satul ăsta care ar fi rămas ascuns, dacă, între timp, faima lui n-ar fi făcut înconjurul lumii. Cum a ajuns prinţul Charles aici? Cum a găsit locurile? Cum îşi petrece timpul? Atâtea şi atâtea întrebări, că doar curio­zitatea oame­nilor n-are limite, iar un prinţ englez este, orice s-ar spune, un om cu care nu te întâl­neşti în fiecare zi. Ăsta este Viscri-ul de acum, un soi de miraj pe care fiecare om şi-l ima­ginează după chipul şi asemănarea sa. Poate fi un tărâm de basm, poate fi un loc cochet de pro­menadă, un paradis luxos, o minune nemai­văzută, sau dimpo­trivă, un sat desprins din ne­gura vremurilor. Ceva tre­buie să fie cu el, de vreme ce o asemenea per­so­nalitate a hotărât să-şi petreacă uneori tim­pul aici. Adevărul este altul şi e foarte sim­plu, aşa cum arată el, într-o zi de la înce­putul primăverii: Viscri este satul Sarei Dootz şi, dacă este vreun motiv pentru care un prinţ a ho­tărât să vină aici, atunci ăsta trebuie să fie. Ea, Sara, este sufletul acestui loc, Sara, o po­veste care trăieşte mai de­parte. Fără ea, fără săsoaica aceas­ta aprigă, ştiu­toare şi vie, în pri­mul rând vie, mai vie decât isto­ria, Viscri ar fi ajuns să nu mai fie. Fără ea, faima locurilor de aici n-ar fi însemnat ni­mic. E ca în ori­ce po­veste: odată ajuns în locul magic, vei vedea că e ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, nici mai strălucitor, nici mai mira­culos decât alt sat transilvănean, ascuns de şose­lele naţionale. Doar privirea aceea cu luare aminte şi doar poveş­tile şi prezenţa acestei femei sfredelitoare şi vii pot ridica vălul de realitate grea, ca să îţi dezve­leas­că mi­nu­nea. O asculţi pe Sara Dootz şi înţe­legi de ce saşii încă au rămas, de ce povestea va merge mai departe, de ce şi pentru cine încă se mai aud clopotele în bătrânele biserici săseşti. Pe Charles, Sara îl numeşte "prinţul meu" şi spune că, înainte de a fi prinţ, "e un om adevărat şi bun, ceea ce con­tează mai mult decât orice". Şi ca ori­ce om adevărat şi bun, "prinţul ei" nu face alt­ceva, când vine aici, decât să simtă şi să se bucure de ceea ce vede. "Să ne bucu­răm de bucuriile mici", zice Sara, când îmi vorbeşte de primăvară. "Că acum, ime­diat, o să auzi cum cântă privi­ghetoarea, colo, după grădina aia, în care vine de fiecare dată. Şi acum deja ştiu câte zile mai sunt până o să apară bar­za noastră. Şi, cu ea, vin atâ­tea rân­dunele... N-ai cum să nu iubeşti grădina asta a lui Dumnezeu care învie pentru noi în fiecare an!"
Perii din faţa caselor au înflorit în Viscri. E aceeaşi minune pentru toţi de aici, saşi şi români şi ţigani, dar fără ea, fără Sara, oamenii ar fi uitat, poate, să se bu­cure. "Că aşa le-am spus tuturor: mă, nu tăiaţi perii din faţa casei, că aşa ştii că a venit primăvara. Şi, dacă tai unul, nu pune securea pe el până nu pui doi în loc!" Când înflo­resc toţi perii deodată, Sara ştie că a coborât Dum­nezeu pe pământ. "Se umple tot satul nostru de o dulceaţă care, uite aşa, te scoală din morţi!"
Cu moartea pre moarte călcând. Exact ca istoria lor care încă se scrie. Exact ca drumul Sarei spre bise­rica veche, ca să tragă clopotele Învierii. Pentru că viaţa merge înainte, se ridică deasupra tristeţii şi bi­ru­ieşte moar­tea. Oftează Sara. I-a fost greu. Greu să-şi vadă satul pustiit: "Cum puteţi să fiţi voi acolo, dacă mai cre­deţi în Rai, şi să lăsaţi în urma voastră atâta ja­le?!", le-a scris unora din­tre cei mulţi care au plecat în Germania. Mai sunt 15 saşi în Viscri, 350 erau în 1989. De 108 ori a tras Sara Dootz clopotul, pen­tru cei care s-au dus. Cei care au plecat şi au murit acolo, departe de casă, în­tr-o ţară care era prea pu­ţin a lor. "Săptămâna tre­cută am tras toate cele trei clopote a o suta opta oară. A murit Walter... Dum­nezeu să-l odih­­nească!" A plantat în curtea bisericii şi un tranda­fir, pentru cel ce s-a dus. Pentru fiecare din cei ce au murit câte unul. Măcar aşa să rămână în pământul ăsta, de-acasă.
Aşa e în orice poveste adevărată, bucuria vine greu, o dată pe an, poate, de Înviere, după multă, prea multă tristeţe. În toate satele săseşti, clopotele se au­zeau negreşit în fiecare zi, la ora 12. Pentru o nouă zi, pentru un nou soare, pentru linişte, pentru a ţine duhu­rile rele departe, pentru a alunga furtuna, pentru câte şi mai câte, toate tainele şi rosturile unui sat străvechi. Acum se trag doar de sărbători şi, mult mai des, nefi­resc de des, când în sate vine vestea că încă unul de al lor a sfârşit departe, prea departe de locurile unde s-a născut. "Dar o să trăim pe pământul ăsta, cât mai tragem clopotele!", spune femeia asta de 79 de ani din Viscri, care nu s-a resemnat nicio clipă din viaţa ei. Dimpotrivă. "Să dau cât pot la viaţă", asta i-a şoptit inima, de când se ştie. Sara mă priveşte adânc, iar privirea asta poartă cu ea lumina, seninul şi o credinţă veche, de nezdruncinat. "Ce iahturi, ce vile, ce atâţia bani?! Am avut întotdeauna ce-mi trebuie. Tot ce ai nevoie în viaţă e să adormi liniştit!"
E primăvară acum în Viscri şi e bine. În curând, clopotele se vor auzi din nou pentru a vesti bucuria. Nepoata Sarei se va căsători în biserica de aici, iar apoi, la Mânăstirea de la Curtea de Argeş, cu Cristian, iubitul ei român. Viaţa merge înainte. Împreună.

Clopotar pentru o biserică goală: Dietmar Depner

Cu Dietmar Dep­ner am urcat încet, în turla clopot­niţei din Criţ. Trepte de pia­tră, o spirală întorto­cheată care te poartă mai sus şi mai sus, deasupra singurătă­ţii. Pentru că Diet­mar, la cei 37 de ani ai săi, e cel mai tânăr sas care a rămas în sat. Şi au rămas, cu tot cu el, cinci. Clo­potar într-o biserică goală. Tăcerea, li­li­ecii. Şi un sat aproa­pe dispărut, cel puţin în felul care a fost odată. Dovadă sunt ruinele grădiniţei de odinioară, care stră­juiesc intra­rea în bi­serică. Ar fi singur Dietmar, dacă el ar simţi asta. Nu simte. Prietenii lui sunt aici, români, clopo­te­le îl aşteaptă în fie­care zi. Urcuşul ăsta întortocheat dea­su­pra singurătăţii. Iar lu­mea ştie că atunci când se aud clopo­tele trase de Dietmar în timpul săptămânii, a mai mu­rit cineva din Criţ, acolo, de­par­te. Acolo, depar­te, în Austria, a fost şi el, la muncă. S-a întors pentru că îl aşteptau părinţii. Şi a rămas aici, acasă, chiar şi după ce ei s-au stins. Îmi des­chide bise­ri­ca cu o cheie uriaşă, iar bise­rica mă pri­meşte înă­untru rece, goală ca un mor­mânt. Se aud paşii pe da­lele de piatră, foş­netul lor se strecoară printre firide şi se pierde în spatele orgii. E o tăcere care te îngheaţă aici, înăuntru. Ar mai fi soarele de afară şi brazii pe care bătrânii i-au plan­tat în curtea bisericii pentru Cră­ciunul de altădată. Şi cuibul de barză pe metereze. Cuibul de barză pe care Diet­mar Depner îl ştie de copil. "O să vină?", îl întreb, "O să vină", îmi răspunde. "În mai".
Trei ani, îmi spune Dietmar, învăţa un ucenic arta de a trage clopotele. Erau alte vremuri; el a prins mai repede, de la unchiul lui, pentru că cineva trebuia să le facă să cânte. "La început de tot, mi se făcea pielea de găină singur acolo, sus, doar eu şi ele. Dar încet, m-am obişnuit. Te obişnuieşti cu toate". Îl întreb dacă nu îl cople­şeşte tristeţea, să fie clopotar pen­tru o biserică goală. Dietmar îmi zâm­beş­te: "Dar eu nu ştiu ce înseam­nă să tragi clopotele pentru o biserică plină. Asta e realitatea cu care m-am învăţat". Închide apoi uşa bisericii cu cheia lui uriaşă. E un vânt rece acum în Criţ, dar e un vânt înşelător. Pri­mă­vara pândeşte pe aproape, gata să sfâ­şie tot ce a mai ră­mas din frig. Diet­­mar se suie pe bici­cletă şi pleacă, îm­pă­cat, spre casă.

Clopotul de linişte

"Bobul de grâu cade în pă­mânt şi moare. Ce se în­tâm­plă mai de­parte îi aparţine lui Dum­ne­zeu." Johannes Hal­men vorbeşte cu o linişte care te aco­peră ca un clopot. Vorbeşte despre sen­sul învierii, despre moartea prin care se naşte viaţa nouă. Po­vestea saşilor de acum, de aici. Nu e vizionar Johannes Hal­men şi nu are so­luţii concrete pentru ce trebuie făcut ca să fie mai bine pentru cei care au rămas. Toată credinţa lui se sprijină pe Dum­nezeu, pe iubirea Lui uriaşă, care face ca bobul de grâu să ro­deas­că din nou, chiar şi atunci când pare că a murit. Toc­mai s-a întors de la căpătâiul unui mu­ri­bund. Toc­mai i-a răspuns soţiei bol­na­vu­lui că "Da, tre­buie să meargă la În­viere chiar şi a­cum, că trebuie să se bucure, că totul are sens".
Se simte obosit Johannes Hal­men, şi se simte bă­trân, deşi nu este. Şi simte de prea multe ori cum tăcerea de gheaţă a bisericilor în care slujeşte singur îl co­ple­şeşte. "Şi simt că mor în fie­care zi de trei ori, când clo­po­tele răsună şi nu vi­ne nimeni, când ţin slujba şi nu e ni­meni, când şterg praful în biserici şi nu este ni­meni. Dar apoi ştiu că Dumnezeu ştie ce face şi ştiu că fe­riciţi sunt cei în­cer­­caţi de El şi ştiu că va fi bine. Avem o credinţă mică şi un Dum­ne­zeu mare!"
"Dacă nu ve­niţi voi la mine, o să vin eu la voi", şi-a spus preotul, şi asta face de douăzeci de ani şi mai bine, zi de zi, pentru mai bine de zece parohii. Nu-şi vede soţia cu zilele, abia dacă mai are timp de familie. Tace şi apoi zâm­beşte. Îmi mărturiseşte spăsit că în ziua de dinaintea Învierii, soţia lui a înroşit ouăle, a pregătit o masă copioasă, au mâncat în tihnă, iar la sfârşit au ciocnit pentru Învierea Domnului. "Aşa, cu o zi înainte, pen­tru că iarăşi va trece prea mult timp până să mă în­torc acasă". A vrut să renunţe de atâtea ori, dar ei, oa­me­nii, nu l-au lăsat. "Bucuria pe care o aveam eu, la început, au preluat-o ei, iar acum mă las eu purtat de bucuria lor". "Nu puteţi să plecaţi acum, înainte de Paşti, o să vă ajutăm, facem tot ce ne ziceţi!" Din bucuria asta a oamenilor simpli se hrăneşte acum Johannes Halmen, ca să meargă mai departe, nesmin­tit. Un om care moare pe dinăuntru şi învie de fiecare dată. Zi de zi. Un om care crede în minunile simple ale lui Dumnezeu. "Dacă ciocnim un ou, mâncăm o ciorbă şi împărţim un colac împre­ună, în numele lui Hristos, cinci oameni să fim, şi e de ajuns". E de-ajuns!
Tocmai a fost o confirmare în Saschiz, un băiat şi o fată şi-au mărturisit credinţa în Dumnezeu. Acum, primăvara. Când am ajuns şi noi aici.Când liniştea din biserică ne-a acoperit ca un clopot. Tania Ziegler, o fată de 16 ani, ne este ghid şi ne vorbeşte despre istoria locului. O întreb dacă pot urca în clopotniţă. "Nu", îmi spune ea, "treptele de lemn sunt roase pe dinăuntru, s-ar putea prăbuşi oricând". Îi spun că aş vrea să vorbesc cu clopotarul. Tania Ziegler zâmbeşte firesc şi simplu, cu ochii în pământ. "Clopotarul sunt eu", zice şi apoi tace. Şi înţeleg că trebuie să tac şi eu.
În satele săseşti, clopotele vor cânta mai departe. Acum, pentru totdeauna.