Au fost şapte. Şapte femei "nebune de iubire" după Hristos. Cinci dintre ele, înstărite şi de neam bun. Toate, puternice şi curajoase. L-au iubit pe Mântuitorul fără limite. Nu aşa cum fac bărbaţii - căutând, cercetând, întrebând, încercând, iscodind. Nu cu mintea, ci cu inima, crezând fără urmă de îndoială în Iisus, împotriva obiceiurilor, evidenţelor, neamurilor şi a societăţii. Crezând chiar şi atunci când apostolii s-au clătinat. Când Mântuitorul era pe cruce, ei au fost slabi şi s-au ascuns, ele au fost puternice şi au stat lângă Hristos. De aceea, Biserica le pomeneşte cu o evlavie aparte. Le numeşte "întocmai cu apostolii" sau "apostoli ai apostolilor", ca să ne aducă aminte, peste veacuri, că în Dumnezeu "nu există bărbat sau femeie", şi că, în acea dimineaţă care a schimbat soarta omenirii, cei unsprezece bărbaţi aleşi de Hristos pentru propovăduire au fost întăriţi în credinţa lor de şapte femei, cărora rânduiala societăţii iudaice nu le rezerva niciun rol de seamă, în afară de cel de mame şi casnice.
Tradiţia a păstrat numele lor, care apar şi în Sfânta Scriptură, în timpul propovăduirii lui Iisus. Maria Magdalena, cea mai vestită dintre ele, a fost o femeie nobilă, din care Hristos a scos şapte duhuri necurate. Ioana era soţia lui Huza, intendentul regelui Irod Antipa. Salomeea, una din fiicele pe care Iosif le-a avut înainte de a se fi logodit cu Fecioara Maria, a fost soţia lui Zevedei şi mama sfinţilor apostoli Ioan şi Iacob. Maria a fost soţia apostolului Cleopa şi mama apostolului Iacov cel Mic. Suzana era fiica marelui rabin Gamaliel, care le-a luat apărarea creştinilor, după ridicarea din morţi a lui Hristos. Marta şi Maria sunt foarte cunoscute pentru că erau surorile lui Lazăr, cel înviat din morţi.
Dar, pe lângă ele, Iisus a avut în preajmă multe alte femei pe care le-a preţuit şi care l-au ajutat în propovăduire, dar ale căror nume nu le ştim. Faptul că le-a acceptat printre ucenicii săi a fost, în sine, un imens scandal pentru evrei, un scandal care a schimbat apoi istoria lumii. Fariseii, al căror nume însemna "cei separaţi" de cei impuri, l-au privit uimiţi pe Mântuitor cum se lăsa atins de o femeie desfrânată, lăsând-o să-I spele picioarele cu mir şi învăţându-i apoi că Dumnezeu i-a iertat toate păcatele, "căci mult a iubit". Sau L-au văzut cum a îndrăznit să apere o desfrânată care urma să fie ucisă cu pietre, scriind cu degetul în nisip toate păcatele celor care doreau să o lapideze. Sau cum a băut apă din ulciorul unei samarinence, neam socotit spurcat, de evrei, pentru că era corcit cu păgânii.
Nici preoţii templului, nici cărturarii, nici fariseii, nu au înţeles cum de Iisus, un rabbi atât de înţelept, stătea la masă cu femei spurcate. Pentru că fariseii, la fel ca mulţi urmaşi ai lor de astăzi, nu au putut înţelege nicicum graiul inimii. Un grai care, dincolo de cuvinte, a fost singurul în care Iisus a vorbit mereu, chiar şi atunci când tăcea, şi în care a fost înţeles pe deplin de toate femeile care L-au urmat. De aceea au venit după El până pe Golgota, iubindu-L fără margini, chiar şi după ce murise.
Un simplu om?
Îngerul de la mormânt
Dar femeile au rămas drepte, puternice şi vii. Lumea lor, lumea în care Iisus era Domn, a fost lumea iubirii simple, calde şi fără întrebări. Nu l-au îndrăgit ca pe un rege, ci ca pe un îndrumător care are leac pentru orice inimă. Nu au deznădăjduit când trupul Său era sfâşiat de bici. Loviturile cumplite au trecut, toate, mai întâi prin sufletul lor. Fiecare picătură de sânge, orice fărâmă din carnea Dumnezeului Om care cădea sfâşiată de durere pe pământ era ruptă, mai întâi, din inima lor bună şi milostivă. În dimineaţa aceea a patimilor, ele, mironosiţele, au murit de mai multe ori. Mâinile acelea, pe care le sărutaseră şi udaseră de lacrimi, nu mai erau doar ale Lui, ci şi ale lor. Picioarele acelea zdrobite de drumurile lungi, prin praf şi ciulini, tălpile pe care ele le spălaseră după datină de atâtea ori, nu mai erau doar ale Domnului, ci şi ale lor. Şi, stând înlemnite de durere lângă cruce, atunci când Iisus şi-a dat duhul, au trecut şi ele cu El dincolo de pragul acestei lumi. Ce le va fi învăţat iubirea aceasta răstignită, nu ştim. Dar ştim că, de atunci, din ceasul când i-au dat trupul fărâmat jos de pe cruce, Iisus s-a scurs în sufletul lor, aşa cum se scurge orice iubire după ce se coace deplin. Şi că de atunci, chiar din clipa când L-au pus în mormânt, îngropându-şi cu El toată viaţa şi singura nemurire, ele, femeile care L-au iubit şi care L-ar fi urmat oriunde, au fost, de fapt, arvunite Învierii. Pentru că nicio dragoste mare nu poate fi ţinută în mormânt. Cu atât mai mult, dragostea de Dumnezeu.
Mormântul gol
Femeile cu ulcioare de mir
Erau zdrobite de somn şi suferinţă. Stătuseră închise în casă în ziua Paştelui, căci Legea nu le îngăduia să facă nimic. Îl jeliseră pe Domnul, până când sufletul le-a secat de lacrimi. Inimă nu mai aveau în piept. O îngropaseră cu El cu tot, în mormântul acela rece de piatră. Când i-au pus trupul rupt de răni pe lespedea cenuşie, au ştiut că viaţa lor, câtă le mai rămăsese, o să rămână acolo, în întuneric. Căci fără Iisus, nimic nu mai avea rost. Nici lumina, nici pământul care începea să miroasă a primăvară şi a verde. Moartea Lui secase lumea toată de frumuseţe şi de bucurie.
De aceea, de cum s-a crăpat de ziuă, au fugit într-un suflet la mormânt. Rânduiala, întreruptă de grabnica venire a Paştelui, trebuia să fie împlinită; trupul Domnului urma să fie uns cu miruri înmiresmate, apoi învelit în giulgiuri muiate şi ele în aromele grele ale Orientului. Cadavrul astfel pregătit, ca un cocon de fluture, putea să lase sufletul din el să zboare liniştit spre lumea de dincolo. Dar nu rânduiala înmormântării le ardea mironosiţelor inima. O respectau cu evlavie, ca pe orice datină, şi atât. În inimile lor fremăta dorul de a-L mai vedea o dată. Căci şi aşa, mort, şi cu chipul zdrobit de pumnii, picioarele şi biciul călăilor, Domnul era nespus de frumos. Murise prea năpraznic şi prea repede, iar ele aveau nevoie de timp, ca să se obişnuiască în suflet cu gândul că El, cel care le umpluse viaţa de o bucurie şi o frumuseţe greu de prins în cuvinte, El, Mesia, nu mai era.
Aşa că au plecat într-un suflet, fără să se gândească să ia cu ele câţiva apostoli ca să le prăvălească lespedea grea de piatră cu care mormântul era pecetluit. Şi când se frământau pe cale, s-a întâmplat miracolul! Pământul a tremurat năpraznic, de parcă ar fi vrut să se scuture din amorţeala morţii. Au căzut în genunchi şi, după ce cutremurul a încetat, au alergat până la mormânt. Lespedea zăcea prăvălită alături de intrarea în mormânt, iar legionarii care-l păzeau nu mai erau. Au intrat înăuntru, cu inima gata să se rupă în piept. Bezna era luminată subţire. În penumbra mormântului, au văzut un tânăr cu veşminte albe, mai albe decât prima zăpadă, strălucind cum străluceşte fulgerul în bezna furtunii. La început s-au înspăimântat. Cine să fie? În inimă li se amestecau nădejdea cu întrebările. "Nu vă înspăimântaţi!", le-a spus îngerul. "Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus."
Iisus Înviat
Iisus li se arată femeilor, ca o nălucă
Şi atunci El i-a spus pe nume. A chemat-o aşa cum a chemat-o întâia dată, când i-a rostit numele, fără ca ea să i-L fi spus vreodată. Şi a simţit, încă de atunci, că, din toţi oamenii, doar El o cunoaşte cu adevărat, luminându-i fiecare colţişor al sufletului, izbăvind-o de umbrele acelea negre şi cumplite care nu-i dăduseră linişte şi somn de ani întregi.
"Marie!" Atât. Când şi-a întors capul, I-a întâlnit privirea. Era rabuni! A simţit cum îi piere răsuflarea şi s-a prăbuşit la picioarele Lui. Şi în străfulgerarea aceea de o clipă a înţeles totul! Şi rostul pătimirii Lui, şi iubirea care va să iasă din ea şi să se reverse peste întregul pământ. "Mergi la fraţii Mei şi le spune: «Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru»." Apoi S-a făcut nevăzut, iar Magdalenei i-a rămas în palme mireasma trupului Său. Când s-a ridicat, a văzut pentru întâia dată firele de lumină care străpungeau ultimele umbre ale nopţii. Pentru prima oară, după atâtea zile, se făcuse iarăşi dimineaţă.
Apostoli ai apostolilor
O altă reprezentare a mironosiţelor, în faţa mormântului gol
Cuvintele înflăcărate ale mironosiţelor s-au izbit de cerbicia apostolilor ca de un zid. Nu numai Maria Magdalena îl întâlnise pe Domnul, ci şi celelalte femei. Lor li se arătase, când se apropiau de cetate. A apărut înaintea lor fără de veste, ca o nălucă. Dar nălucile nu-ţi topesc inima şi nici nu ştiu să-ţi alunge spaimele. Lor rabuni le spusese "Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat." Şi atunci li s-au risipit toate temerile şi îndoielile şi chinurile. La picioarele Lui, acolo unde stătuseră ani de-a rândul, vrăjite de cuvintele şi de dragostea Lui, acolo, în ţărâna albă a drumului, s-a zămislit în ele o credinţă năpraznică. "Nu vă temeţi", le-a spus Domnul, "duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea." Dar apostolii n-au crezut. Prea încercaţi ca să mai creadă în miracole, cuvintele femeilor "le-au părut ca o aiurare".
Petru a alergat, totuşi, la mormânt, să vadă cu ochii lui că e gol. A luat în mână giulgiurile stropite cu sânge, giulgiuri pe care le-a văzut apoi şi Ioan. Dar Domnul nu era nicăieri. Nici în mormânt şi nici în inimile lor. Se ascunsese, parcă, cu dinadins, ca să le cerce credinţa şi tăria şi răbdarea apostolilor. Le arăta, astfel, că nu cu mintea pot gusta din El Înviat, ci cu inima, singura în măsura a da piept cu lumea de dincolo. În ajutorul mironosiţelor au venit însă doi ucenici. Nu din cei doisprezece apostoli, ci din grupul mai larg al celor şaptezeci.
Calea spre Emaus
Maria Magdalena şi Mântuitorul
Luca şi Cleopa plecaseră dinspre Ierusalim spre Emaus, un sătuc aflat la câteva ceasuri de mers. Erau munciţi, şi ei, ca şi ceilalţi apostoli, de toate câte le spuseseră femeile. Le era greu să creadă, dar şi greu să le vadă ca pe nişte zălude, cu minţile risipite. Şi atunci? Unde era Domnul?
În timp ce mergeau pe cale, li s-a alăturat un străin, curios să afle ce vorbeau între ei. Părea să nu ştie nimic de cele întâmplate, de parcă Iisus nici nu ar fi existat. S-au oprit în loc, supăraţi de neştiinţa lui, încercând să-l lămurească cine a fost Mesia şi cum a fost răstignit, sfărâmându-le toată încrederea pe care şi-o puseseră în El. Până la Emaus, străinul i-a ascultat, iar apoi le-a răvăşit înţelegerea, vorbindu-le din Lege şi prooroci, arătându-le cât greşiseră şi ce strâmb crezuseră în Iisus. Iar cuvintele acestea le-au aprins inimile. Şi, încet, solzii au căzut de pe mintea lor şi au început să străvadă o lumină. Iar când străinul le-a frânt pâinea şi a binecuvântat-o, L-au cunoscut că era chiar Domnul Înviat. A fost o străfulgerare luminoasă şi scurtă, cât ai clipi din ochi. Apoi El s-a făcut pe dată nevăzut.
Luca şi Cleopa s-au întors în cetatea Ierusalimului şi le-au vestit apostolilor cele întâmplate. Luaseră foc, la fel ca şi femeile, dar apostolii nu i-au crezut nici pe ei. Între ucenicii Domnului se ridicase zidul tare al îndoielii.
A fost nevoie ca Iisus să vină în mijlocul lor, ca să le adeverească cele spuse de femei. Îndoiala lui Toma, care a cerut să pipăie semnul cuielor şi al suliţei, avea să pecetluiască, în cele din urmă, credinţa apostolilor, care, în afară de Ioan, vor muri ca martiri, pentru mărturia Învierii.
Dar încrederea femeilor mironosiţe, cărora Domnul li S-a arătat mai întâi, a rămas pentru întreaga Biserică o piatră de hotar. Iubirea lor directă şi fără de întrebări va fi, până la sfârşitul veacurilor, semnul credinţei celei adevărate, care caută în adâncul inimilor, înainte de a se sui la minte.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
