Preot peste 7 sate: Johannes Halmen
Istoria sașilor (și nu povestea lor) vorbește despre veacurile de prosperitate, anii de deportări, vitregiile îndurate în comunism, exodul de la începutul anilor '90. Istoria vorbește despre sfârșit, dar povestea cea vie trebuie să fie a celor rămași. Pentru că o poveste nu se sfârșește niciodată, nu are cum. Povestea se scrie chiar acum, în liniște, departe de privirile necruțătoare ale istoriei. Priviți-i, sunt ei, câțiva sași dintre cei rămași, vreo 50 de oameni, care merg tăcut spre biserică, ascultă cuvintele preotului, înalță salutul Învierii, trag clopotele și înconjoară, aproape plutind, cimitirul. Sunt morții lor acolo, sub pietrele năpădite de timp, sunt cei mai mulți dintre cei care au rămas acasă. Apoi, la fel de tăcuți, ca niște umbre care aduc lumina, urcă încet spre o altă biserică, cea din deal, ajung la o criptă și citesc rugăciunile din Vechiul Testament. "Hristos a înviat!", își vor spune, "Adevărat a înviat!", își vor răspunde. Și vor fi laolaltă apoi, ca într-o poveste care merge mai departe, și bucuria va fi cu ei. Clopotele din Saschiz, Criț, Vânători, Apold, Laslea, Nadeș, Viișoara vor purta cu ele cântecul de atunci, de acum și de cândva, toate împreună, acum și pururea și-n vecii vecilor, amin!
..."Nu, nu s-a sfârșit nimic", îmi spune Johannes Halmen, singurul preot pentru toate aceste biserici și locuri săsești, "totul se întâmplă acum, iar datoria noastră e să ducem lucrurile mai departe." Nu contează că din toată istoria de secole a sașilor au rămas azi o mână de oameni. Ei trăiesc, sunt vii, pentru ei răsună clopotele astăzi, cu ei, de la ei trebuie să înceapă povestea, aceeași poveste fără sfârșit. E Învierea, clopotele vestesc lumina, viața fără de sfârșit, viața. Priviți-i: sunt credincioșii lui Johannes Halmen, 270 de suflete, răspândiți, aici 5, dincolo 27, în ceva mai mult de 10 localități din apropiere de Sighișoara. Pentru toți acești oameni, pentru bisericile și clopotele lor, pentru bucuria lor de acum, există un singur preot, el, Johannes Halmen. Când am vorbit pentru prima oară, mirarea lui a fost sinceră, aproape dojenitoare: "Dar de ce ați scrie doar despre sași? Suntem numai o mică parte din istoria Transilvaniei. Trăim laolaltă cu românii de secole. Dar, în ultima vreme, se vorbește despre noi de parcă am fi singurii de aici. Și nu mi se pare drept, nici cinstit să fie așa". Are dreptate Johannes Halmen. Primăvara asta care urcă șoptit peste Dealul Uriașilor, verdele care se înfiripă nevăzut, copacii care își așteaptă lumina ca să se umple de flori și miresme, minunile care foșnesc lângă tine atât de aproape, Dumnezeu ce se așează peste satele de aici, viață dăruindu-le, Învierea Lui, a noastră, a văzutelor și nevăzutelor, sunt toate o mică parte, vie, a unui uriaș Acasă. Nu poți vorbi despre sași ca și când ar fi singuri. Pentru că nu sunt, pentru că n-au fost niciodată. Iar el, Johannes Halmen, "preot simplu, de țară", cum îmi spune că este, el știe. "Știți", îmi zice, "anul trecut, de Paști, am fost la slujba de Înviere dintr-o biserică ortodoxă de țară. Am cântat bucuria Învierii împreună cu credincioși ortodocși de acolo, iar anul ăsta preotul de acolo vine la noi. S-ar putea să fie o mie de ani de când nu s-a mai întâmplat asta, ca un preot evanghelic să cânte în strană într-o biserică ortodoxă, dar pentru mine asta e normalitatea. Așa trebuie să fie."
Suntem împreună, Acasă. Ei, cei rămași, despre care se vorbește atât de puțin, ca și cum istoria lor ar fi înghețat atunci, la începutul anilor '90, când cei mai mulți au plecat departe, spre un viitor pe care îl credeau mai bun. Dar viitorul sașilor e aici și acum, acasă, unde bat clopotele Învierii. Acasă, în satele astea ascunse, unde preoți ortodocși și evanghelici împărtășesc împreună bucuria. Aceasta este adevărata poveste, cea care nu se vede, cea care plutește ca un abur de lumină mai departe, tot mai departe, până la cei care mai trag clopotele astăzi. "Azi, acum, în fiecare zi, e începutul unui nou început pentru noi", îmi spune Johannes Halmen. Iar pentru asta, pentru poveștile care încep din nou și din nou, va merita întotdeauna să scrii.
Sufletul locului: Sara Dootz
Și scrii, scrii despre Viscri, despre satul ăsta care ar fi rămas ascuns, dacă, între timp, faima lui n-ar fi făcut înconjurul lumii. Cum a ajuns prințul Charles aici? Cum a găsit locurile? Cum își petrece timpul? Atâtea și atâtea întrebări, că doar curiozitatea oamenilor n-are limite, iar un prinț englez este, orice s-ar spune, un om cu care nu te întâlnești în fiecare zi. Ăsta este Viscri-ul de acum, un soi de miraj pe care fiecare om și-l imaginează după chipul și asemănarea sa. Poate fi un tărâm de basm, poate fi un loc cochet de promenadă, un paradis luxos, o minune nemaivăzută, sau dimpotrivă, un sat desprins din negura vremurilor. Ceva trebuie să fie cu el, de vreme ce o asemenea personalitate a hotărât să-și petreacă uneori timpul aici. Adevărul este altul și e foarte simplu, așa cum arată el, într-o zi de la începutul primăverii: Viscri este satul Sarei Dootz și, dacă este vreun motiv pentru care un prinț a hotărât să vină aici, atunci ăsta trebuie să fie. Ea, Sara, este sufletul acestui loc, Sara, o poveste care trăiește mai departe. Fără ea, fără săsoaica aceasta aprigă, știutoare și vie, în primul rând vie, mai vie decât istoria, Viscri ar fi ajuns să nu mai fie. Fără ea, faima locurilor de aici n-ar fi însemnat nimic. E ca în orice poveste: odată ajuns în locul magic, vei vedea că e ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, nici mai strălucitor, nici mai miraculos decât alt sat transilvănean, ascuns de șoselele naționale. Doar privirea aceea cu luare aminte și doar poveștile și prezența acestei femei sfredelitoare și vii pot ridica vălul de realitate grea, ca să îți dezvelească minunea. O asculți pe Sara Dootz și înțelegi de ce sașii încă au rămas, de ce povestea va merge mai departe, de ce și pentru cine încă se mai aud clopotele în bătrânele biserici săsești. Pe Charles, Sara îl numește "prințul meu" și spune că, înainte de a fi prinț, "e un om adevărat și bun, ceea ce contează mai mult decât orice". Și ca orice om adevărat și bun, "prințul ei" nu face altceva, când vine aici, decât să simtă și să se bucure de ceea ce vede. "Să ne bucurăm de bucuriile mici", zice Sara, când îmi vorbește de primăvară. "Că acum, imediat, o să auzi cum cântă privighetoarea, colo, după grădina aia, în care vine de fiecare dată. Și acum deja știu câte zile mai sunt până o să apară barza noastră. Și, cu ea, vin atâtea rândunele... N-ai cum să nu iubești grădina asta a lui Dumnezeu care învie pentru noi în fiecare an!"
Perii din fața caselor au înflorit în Viscri. E aceeași minune pentru toți de aici, sași și români și țigani, dar fără ea, fără Sara, oamenii ar fi uitat, poate, să se bucure. "Că așa le-am spus tuturor: mă, nu tăiați perii din fața casei, că așa știi că a venit primăvara. Și, dacă tai unul, nu pune securea pe el până nu pui doi în loc!" Când înfloresc toți perii deodată, Sara știe că a coborât Dumnezeu pe pământ. "Se umple tot satul nostru de o dulceață care, uite așa, te scoală din morți!"
Cu moartea pre moarte călcând. Exact ca istoria lor care încă se scrie. Exact ca drumul Sarei spre biserica veche, ca să tragă clopotele Învierii. Pentru că viața merge înainte, se ridică deasupra tristeții și biruiește moartea. Oftează Sara. I-a fost greu. Greu să-și vadă satul pustiit: "Cum puteți să fiți voi acolo, dacă mai credeți în Rai, și să lăsați în urma voastră atâta jale?!", le-a scris unora dintre cei mulți care au plecat în Germania. Mai sunt 15 sași în Viscri, 350 erau în 1989. De 108 ori a tras Sara Dootz clopotul, pentru cei care s-au dus. Cei care au plecat și au murit acolo, departe de casă, într-o țară care era prea puțin a lor. "Săptămâna trecută am tras toate cele trei clopote a o suta opta oară. A murit Walter... Dumnezeu să-l odihnească!" A plantat în curtea bisericii și un trandafir, pentru cel ce s-a dus. Pentru fiecare din cei ce au murit câte unul. Măcar așa să rămână în pământul ăsta, de-acasă.
Așa e în orice poveste adevărată, bucuria vine greu, o dată pe an, poate, de Înviere, după multă, prea multă tristețe. În toate satele săsești, clopotele se auzeau negreșit în fiecare zi, la ora 12. Pentru o nouă zi, pentru un nou soare, pentru liniște, pentru a ține duhurile rele departe, pentru a alunga furtuna, pentru câte și mai câte, toate tainele și rosturile unui sat străvechi. Acum se trag doar de sărbători și, mult mai des, nefiresc de des, când în sate vine vestea că încă unul de al lor a sfârșit departe, prea departe de locurile unde s-a născut. "Dar o să trăim pe pământul ăsta, cât mai tragem clopotele!", spune femeia asta de 79 de ani din Viscri, care nu s-a resemnat nicio clipă din viața ei. Dimpotrivă. "Să dau cât pot la viață", asta i-a șoptit inima, de când se știe. Sara mă privește adânc, iar privirea asta poartă cu ea lumina, seninul și o credință veche, de nezdruncinat. "Ce iahturi, ce vile, ce atâția bani?! Am avut întotdeauna ce-mi trebuie. Tot ce ai nevoie în viață e să adormi liniștit!"
E primăvară acum în Viscri și e bine. În curând, clopotele se vor auzi din nou pentru a vesti bucuria. Nepoata Sarei se va căsători în biserica de aici, iar apoi, la Mânăstirea de la Curtea de Argeș, cu Cristian, iubitul ei român. Viața merge înainte. Împreună.
Clopotar pentru o biserică goală: Dietmar Depner
Cu Dietmar Depner am urcat încet, în turla clopotniței din Criț. Trepte de piatră, o spirală întortocheată care te poartă mai sus și mai sus, deasupra singurătății. Pentru că Dietmar, la cei 37 de ani ai săi, e cel mai tânăr sas care a rămas în sat. Și au rămas, cu tot cu el, cinci. Clopotar într-o biserică goală. Tăcerea, liliecii. Și un sat aproape dispărut, cel puțin în felul care a fost odată. Dovadă sunt ruinele grădiniței de odinioară, care străjuiesc intrarea în biserică. Ar fi singur Dietmar, dacă el ar simți asta. Nu simte. Prietenii lui sunt aici, români, clopotele îl așteaptă în fiecare zi. Urcușul ăsta întortocheat deasupra singurătății. Iar lumea știe că atunci când se aud clopotele trase de Dietmar în timpul săptămânii, a mai murit cineva din Criț, acolo, departe. Acolo, departe, în Austria, a fost și el, la muncă. S-a întors pentru că îl așteptau părinții. Și a rămas aici, acasă, chiar și după ce ei s-au stins. Îmi deschide biserica cu o cheie uriașă, iar biserica mă primește înăuntru rece, goală ca un mormânt. Se aud pașii pe dalele de piatră, foșnetul lor se strecoară printre firide și se pierde în spatele orgii. E o tăcere care te îngheață aici, înăuntru. Ar mai fi soarele de afară și brazii pe care bătrânii i-au plantat în curtea bisericii pentru Crăciunul de altădată. Și cuibul de barză pe metereze. Cuibul de barză pe care Dietmar Depner îl știe de copil. "O să vină?", îl întreb, "O să vină", îmi răspunde. "În mai".
Trei ani, îmi spune Dietmar, învăța un ucenic arta de a trage clopotele. Erau alte vremuri; el a prins mai repede, de la unchiul lui, pentru că cineva trebuia să le facă să cânte. "La început de tot, mi se făcea pielea de găină singur acolo, sus, doar eu și ele. Dar încet, m-am obișnuit. Te obișnuiești cu toate". Îl întreb dacă nu îl copleșește tristețea, să fie clopotar pentru o biserică goală. Dietmar îmi zâmbește: "Dar eu nu știu ce înseamnă să tragi clopotele pentru o biserică plină. Asta e realitatea cu care m-am învățat". Închide apoi ușa bisericii cu cheia lui uriașă. E un vânt rece acum în Criț, dar e un vânt înșelător. Primăvara pândește pe aproape, gata să sfâșie tot ce a mai rămas din frig. Dietmar se suie pe bicicletă și pleacă, împăcat, spre casă.
Clopotul de liniște
"Bobul de grâu cade în pământ și moare. Ce se întâmplă mai departe îi aparține lui Dumnezeu." Johannes Halmen vorbește cu o liniște care te acoperă ca un clopot. Vorbește despre sensul învierii, despre moartea prin care se naște viața nouă. Povestea sașilor de acum, de aici. Nu e vizionar Johannes Halmen și nu are soluții concrete pentru ce trebuie făcut ca să fie mai bine pentru cei care au rămas. Toată credința lui se sprijină pe Dumnezeu, pe iubirea Lui uriașă, care face ca bobul de grâu să rodească din nou, chiar și atunci când pare că a murit. Tocmai s-a întors de la căpătâiul unui muribund. Tocmai i-a răspuns soției bolnavului că "Da, trebuie să meargă la Înviere chiar și acum, că trebuie să se bucure, că totul are sens".
Se simte obosit Johannes Halmen, și se simte bătrân, deși nu este. Și simte de prea multe ori cum tăcerea de gheață a bisericilor în care slujește singur îl copleșește. "Și simt că mor în fiecare zi de trei ori, când clopotele răsună și nu vine nimeni, când țin slujba și nu e nimeni, când șterg praful în biserici și nu este nimeni. Dar apoi știu că Dumnezeu știe ce face și știu că fericiți sunt cei încercați de El și știu că va fi bine. Avem o credință mică și un Dumnezeu mare!"
"Dacă nu veniți voi la mine, o să vin eu la voi", și-a spus preotul, și asta face de douăzeci de ani și mai bine, zi de zi, pentru mai bine de zece parohii. Nu-și vede soția cu zilele, abia dacă mai are timp de familie. Tace și apoi zâmbește. Îmi mărturisește spăsit că în ziua de dinaintea Învierii, soția lui a înroșit ouăle, a pregătit o masă copioasă, au mâncat în tihnă, iar la sfârșit au ciocnit pentru Învierea Domnului. "Așa, cu o zi înainte, pentru că iarăși va trece prea mult timp până să mă întorc acasă". A vrut să renunțe de atâtea ori, dar ei, oamenii, nu l-au lăsat. "Bucuria pe care o aveam eu, la început, au preluat-o ei, iar acum mă las eu purtat de bucuria lor". "Nu puteți să plecați acum, înainte de Paști, o să vă ajutăm, facem tot ce ne ziceți!" Din bucuria asta a oamenilor simpli se hrănește acum Johannes Halmen, ca să meargă mai departe, nesmintit. Un om care moare pe dinăuntru și învie de fiecare dată. Zi de zi. Un om care crede în minunile simple ale lui Dumnezeu. "Dacă ciocnim un ou, mâncăm o ciorbă și împărțim un colac împreună, în numele lui Hristos, cinci oameni să fim, și e de ajuns". E de-ajuns!
Tocmai a fost o confirmare în Saschiz, un băiat și o fată și-au mărturisit credința în Dumnezeu. Acum, primăvara. Când am ajuns și noi aici. Când liniștea din biserică ne-a acoperit ca un clopot. Tania Ziegler, o fată de 16 ani, ne este ghid și ne vorbește despre istoria locului. O întreb dacă pot urca în clopotniță. "Nu", îmi spune ea, "treptele de lemn sunt roase pe dinăuntru, s-ar putea prăbuși oricând". Îi spun că aș vrea să vorbesc cu clopotarul. Tania Ziegler zâmbește firesc și simplu, cu ochii în pământ. "Clopotarul sunt eu", zice și apoi tace. Și înțeleg că trebuie să tac și eu.
În satele săsești, clopotele vor cânta mai departe. Acum, pentru totdeauna.