Maya Simionescu este director co-fondator al Institutului de Biologie și Patologie Celulară "Nicolae Simionescu" din București, a fost timp de 8 ani vicepreședinte al Academiei Române, profesor asociat la mai multe universități din străinătate: Rockefeller, Yale, Columbia (SUA), McGill (Canada) și Doctor Honoris Causa al mai multor universități din țară și din lume. Adevărată doamnă a științei românești, personalitate complexă în domeniul biologiei celulare, domnia sa crede cu tărie că cercetarea ne poate ajuta să devenim parteneri egali cu cei în laboratoarele cărora se pritocesc premiile Nobel.
Imposibilul nu există! Micuța Bebe
- Împreună cu profesorul Nicolae Simionescu ați inaugurat în România studiul biologiei celulare și moleculare, în beneficiul sănătății umane. Cum este să fii deschizător de drumuri în știință?
- Pentru un cercetător, orice început este o provocare pentru care trebuie să găsească răspunsul potrivit, în ciuda tuturor greutăților și piedicilor care apar. Cred că cea mai importantă însușire a unui cercetător, indiferent de condițiile în care lucrează, este să nu-și piardă încrederea și optimismul, pentru că cercetarea are un parcurs foarte greu. De obicei, se întâmplă să ai un eșec, apoi, poate, vine un succes, dar poate fi și eșec, eșec, succes, după cum și eșec, eșec, eșec, și abia apoi succes. Succesul vine greu, uneori după ani de zile, și cred acum, după o viață petrecută în cercetare, că cercetătorul trebuie să păstreze mereu ideea că "imposibilul nu există". Cercetare înseamnă libertate și responsabilitate, în același timp. Atunci când nu avem de la început rezultatul așteptat la un experiment înseamnă că n-am știut să punem întrebarea bună. "Natura nu minte niciodată", spune Eminescu. Dacă nu știi s-o întrebi, dacă nu știi să-i cauți tainele și să pui întrebarea potrivită, nu vei obține raspunsul sau rezultatul pe care-l aștepți. Orice început e greu dacă nu știi ce să întrebi.
- Cu alte cuvinte, totul pornește de la o întrebare...
- Da, totul pornește de la curiozitate și de la întrebările pe care niște minți luminate și le pun. Toate marile descoperiri s-au făcut din curiozitate. Curiozitate, optimism și minte neobosită, acestea sunt însușirile care te țin în viață, ca om de știință, dar care îți și iau toată viața, înrobindu-te în cercetare.
- De la ce întrebare ați pornit dumneavoastră atunci când ați hotărât să faceți cercetare?
- Prima întrebare care mi-a conturat oarecum drumul, deși nu pot să spun că în copilărie am simțit sau am știut că mai târziu voi cerceta viața celulelor, a fost cum aș putea s-o fac sănătoasă pe micuța mea prietenă Bebe, care nu putea să meargă, nu vorbea, dar era de o frumusețe desăvârșită. Mi-am pus în cap că trebuie să mă fac neapărat medic pediatru, ca s-o pot face bine pe ea. Am ajutat-o foarte mult, eu am învățat-o să meargă. Era război și stăteam în adăposturi în timpul bombardamentelor. Adăpostul avea o parte întunecată și eu făceam cu ea exerciții de mers. O duceam în zona întunecată și o obligam să vină de acolo la lumină, și iar o duceam înapoi, și iar, și iar, cu o răbdare și o încăpățânare de care numai copiii sunt capabili. Aveam cinci, șase ani, ea era puțin mai mică decât mine și-mi intrase în cap că numai eu pot s-o salvez. Întâmplarea a făcut ca, mai târziu, să nu intru la Facultatea de Medicină (vedeți, deci, că mi-am urmat ideea din copilărie). Cu media obținută am intrat la Facultatea de Biologie și mi-am zis că, după un an, mă voi întoarce la Medicină. Dar mi-a plăcut biologia și am descoperit în acel an lucruri uimitoare, datorită unor profesori excepționali, care mi-au trezit interesul pentru biologie ca știință a vieții. La un moment dat, mi-am dat seama că nu este neapărat necesar să fac Medicina ca s-o vindec pe prietena mea, că pot foarte bine s-o ajut făcând cercetare în domeniul biomedical. Așa am ajuns, în anul cinci de facultate, la Institutul de Endocrinologie al profesorului Ștefan Milcu, și să-mi fac teza de absolvire cu dr. Nicolae Simionescu. Atunci am început ucenicia mea în cercetare. Abia acum înțeleg cât este de important pentru un tânăr să se formeze lângă un profesor cu multe calități, care să-l ia de mână, să fie bun cu el, să fie rău cu el, să facă tot ce trebuie ca să-l atragă, să-l mobilizeze spre studiu și cercetare. Profesorul Simionescu era un împătimit al cercetării, avea un anumit mod de a gândi pe care, mărturisesc, l-am preluat în parte. Totul la el era extrem de organizat, de împărțit pe etape, pe cămăruțe, de la simplu la complex, pentru ca apoi să se poată întoarce cu concluziile, din nou, la simplu. Avea o filosofie a cercetării care se baza pe dorința lui profundă de a înțelege alcătuirea lucrurilor, de a merge până la esența fenomenelor. Muncea enorm, viața lui toată a fost legată de laborator. Pe-atunci, însă, laboratoarele nu erau dotate. Ca să ajungem la o concluzie finală, luam proba de țesut la noi, la institut, apoi mergeam la Institutul de Oncologie, unde făceam secțiuni, pe care apoi le studiam la microscopul electronic de la Institutul Cantacuzino. Pentru o operațiune care azi durează câteva ore, atunci aveam nevoie de multe zile și multe drumuri.
Marea șansă: George Emil Palade
- Credeți că a existat un moment providențial, care a marcat evoluția dumneavoastră profesională?
- În 1968, profesorul George Emil Palade, primul român care a primit premiul Nobel pentru cercetare în domeniul biologiei celulare, a venit în România cu o delegație a Academiei de științe din America, după o absență de peste douăzeci de ani. Pe atunci, țara noastră se bucura de simpatie internațională, vă aduceți aminte că România nu a intrat în Cehoslovacia, cum au făcut alții, și în acest climat de deschidere a Occidentului față de noi s-a încercat o colaborare cu cercetători români. Profesorul Palade a vizitat câteva centre universitare și a ajuns și la Institutul de Endocrinologie al profesorului Milcu. Profesorul Palade a discutat cu noi cam 30 de minute și s-a uitat cu atenție la ceea ce lucram. Era un om tăcut, nu vorbea mult, privea doar și mustăcea din când în când, zâmbind. Ne-a întrebat câți oameni eram prinși în cercetare și i-am răspuns că suntem doar noi doi, împreună cu două tehniciene foarte bune. N-a mai zis nimic, dar după aproape un an, ne-am trezit cu o invitație de la el, ca să ne alăturăm echipei cu care lucra în Statele Unite. Aceasta a fost marea noastră șansă, pentru că acolo am înțeles ce înseamnă cu adevărat un climat favorabil muncii de cercetare. Profesorul îl plăcea pe Nicolae Simionescu, pe care-l știa de când fusese student și, după ce am ajuns în America, prietenia dintre noi s-a sudat; este un exemplu de colaborare intelectuală desăvârșită. N-a fost ușor să plecăm, soțului meu i-au dat drumul mai repede, dar eu am putut pleca doar după aproape o jumătate de an, timp în care profesorul Palade a scris de nenumărate ori autorităților din țară.
- Cum a decurs colaborarea cu profesorul Palade?
- Profesorul Palade era un împătimit neobosit al cercetării, un om de o profunzime extraordinară, avea o minte bine organizată, cu multe "fișiere" și conexiuni originale. Totul era judecat de zeci de ori înainte de a fi enunțată o observație. Experimentele erau refăcute la nesfârșit, ca să se verifice totul și să se găsească explicația reală a fenomenelor. "Publici numai când ești sigur, când poți explica ceva întru totul, dar până să publici, trebuie risipite toate incertitudinile", ne spunea el mereu. Am făcut echipă bună cu profesorul Palade, tocmai pentru că toate aceste rigori ale cercetării le aveam și noi în obișnuință, de acasă. Sigur că a contribuit și faptul că eram toți români, dar dincolo de asta, a mai fost ceva - aveam același mod de gândire, pentru că urmasem școala românească de altădată, foarte serioasă, cu profesori foarte exigenți. Așa că aveam un background comun, gândeam, judecam, acționam la fel, și comunicarea dintre noi a fost astfel mult mai simplă. Lucram mult, de dimineață până seara, așa cum lucrau, de fapt, toți de acolo, dar petreceam și clipele libere tot împreună. Soțul meu, Nicolae Simionescu, cânta la pian, eu cântam din cântecele Mariei Tănase, profesorul Palade recita din lirica românească, avea o memorie fenomenală, știa mii de versuri pe de rost.
- Ce-ați învățat în laboratoarele americane, adevărate "pepiniere" de premii Nobel?
- Primul lucru pe care l-am învățat a fost că numai printr-o competiție loială, corectă, cu oameni curioși, inteligenți, cinstiți, poți merge mai departe sigur în cercetare. În Statele Unite, în fiecare an participam la un Congres anual de biologie celulară, cu lucrări originale și rezultate noi. În cercetare nu poți avea noutăți dacă nu muncești serios și constant. Nimeni nu-ți impunea acolo un program fix, dar fără zeci și sute de ore petrecute în laborator, la microscop, n-aveai șanse să fii printre cei buni. Atmosfera de lucru era formidabilă. Ne-au ajutat și dotările universității Rockefeller, pentru că în campus aveam tot ceea ce ne trebuia, simplificând astfel mult viața noastră din afara laboratorului: existau locuri unde luam masa, terenuri de sport, săli de spectacol, o bibliotecă deschisă permanent, zi și noapte, unde aveam acces liber la raftul de cărți. În echipa de cercetare a profesorului Palade, încadrarea, angajarea, se făcea pe un an doar. Nu erai angajat pe veci. Rămâneai în echipă doar dacă rezultatele muncii tale erau pe măsura exigențelor impuse de performanțele anterioare. Când rezultatele nu erau potrivite cu ale echipei, exista o formulă elegantă prin care i se spunea celui vizat să-și caute de lucru în altă parte. "Peste trei luni, mi se termină fondurile și n-am să te mai pot plăti", i-a spus profesorul, odată, unui coleg care nu s-a ridicat la înălțimea profesională necesară. Și el a înțeles și a plecat. Cu alte cuvinte, am învățat că rigoarea muncii, onestitatea intelectuală, perseverența, tenacitatea, mintea deschisă pentru orice întrebare, curiozitatea, toate acestea sunt obligatorii atunci când vrei să faci performanță în cercetare.
Experimentul Simionescu
- Profesorul Palade a sprijinit ideea înființării Institutului de Biologie și Patologie Celulară, care azi poartă numele profesorului Nicolae Simionescu?
- La puțin timp după ce am început să lucrăm în echipa profesorului Palade, ne-a venit ideea de a înființa și în România un centru de cercetare pentru studiul biologiei celulare. La început, profesorul era sceptic; ne spunea că în România nu avem condiții de lucru, aparate, materiale și toate celelalte necesare, și că e păcat să întrerupem cercetările începute în America. Avea dreptate. Dar noi am perseverat și am mers mai departe cu ideea noastră, de parcă eram determinați genetic. Am desenat proiectul unui viitor centru de biologie celulară, am făcut o listă cu necesarul de materiale și am și început formalitățile necesare. Am fost susținuți de profesorul Theodor Burghele, de Corneliu Bogdan, ambasadorul României la Washington, dar în special de profesorul Palade, care, înțelegând determinarea noastră, ne-a acordat o susținere deosebită. El numea asta "experimentul Simionescu". A scris mereu autorităților pentru a cere sprijin pentru noi și le spunea, pentru a-i sensibiliza pe cei de acolo, că este păcat să nu profite de întoarcerea noastră acasă, după ce ne-am specializat în cele mai performante laboratoare din lume. Așa am primit aprobarea pentru institut și apoi, ani de zile, am adunat materiale, aparatură, din donații, din sponsorizări. Am cărat noi, personal, din Statele Unite, 16 tone de materiale, de la prietenii americani, pentru a înzestra laboratoarele noastre. Pentru a ne vedea visul împlinit, am refuzat propuneri de posturi avantajoase venite de la Universități de renume din Statele Unite și Canada. Vacanțele le-am petrecut cu arhitecții și constructorii institutului, pe șantier, până când totul a fost gata. Nu vreau să intru acum în detaliile neplăcute, legate de piedicile pe care autoritățile române ni le-au pus în acei ani, ba chiar și la inaugurare, care a fost, cu adevărat, o sărbătoare a științei, la care au participat profesorul Palade, Christian de Duve și Gunter Blobel, toți premiați Nobel, David Sabatini, Werner Franke, Marilyn Farquhar, cercetători, și mulți, mulți alții. Profesorul Palade a scris un poem cu această ocazie, numind inaugurarea Institutului nostru "o fereastră deschisă spre viitor" și sper așa să rămână mereu. Numai că bucuria a fost de scurtă durată. În 3 septembrie 1979, s-a inaugurat Institutul, iar la câteva luni, s-au tăiat toate fondurile pentru cercetare. Ni s-a transmis de către oficialități: "Simioneștii să facă ce vor cu americanii lor. Au aparate, au clădire, au salarii. Restul, treaba lor!". Noi, de-abia aveam bani să plătim lumina, dar am apelat la singurul for din vremea respectivă care dădea fonduri pentru cercetare, National Institute of Health (NIH) din Statele Unite. Așa am obținut, timp de 12 ani, din 1981 până în 1992, mai multe grant-uri și am putut să funcționăm. Dar au apărut bănuielile și semnele de întrebare. Cu puțin înainte de revoluție, am fost avertizați să ne pregătim apărarea, pentru că urma să fim acuzați că vindem americanilor cine știe ce secrete științifice. Și asta pentru că am îndrăznit să publicăm în reviste americane rezultatele muncii noastre de laborator. Numai că cei care ne acuzau nu înțelegeau că dacă nu publici constant rezultatele obținute în reviste cu audiență internațională e ca și cum ai vorbi singur în deșert.
Pantoful Cenușăresei
- Astăzi vă bucurați de o susținere potrivită pentru proiectele de cercetare?
- În cercetare e nevoie de recunoaștere și de un dialog permanent cu toți cei care au aceleași preocupări. Ideile vin către toți cercetătorii cam în același timp și cam aceleași subiecte sunt prezente în toate laboratoarele. De exemplu, acum se lucrează foarte intens pe celulele stem, toată lumea le are în vedere. Inteligența este egal distribuită în toate laboratoarele din lume. Numai că unii au fonduri multe, constante, și pot experimenta fără întrerupere, pe când noi, vorba unui coleg, operăm azi un șoricel, și la anul, altul, după ce vom primi cealaltă jumătate din fondurile promise. Între timp, cel care are fondurile la dispoziție publică deja rezultatele cercetărilor sale. Vedeți, aceasta este diferența între sistemul nostru și cel de dincolo, între felul nostru de a vedea cercetarea și al altora, care au un sistem extraordinar de a atrage și a ține oamenii competenți. Dar dincolo de fonduri mai e ceva, se întâmplă că la noi nu există ceea ce se cheamă o "cultură a cercetării". Din păcate, oamenii politici, decidenții, n-au timp să-și dea seama că numai prin cercetare competitivă vom fi recunoscuți în lume. La noi, cercetarea e văzută ca o Cenușăreasă căreia îi mai dai din când în când câte ceva, cât să nu moară de foame. Dar gândiți-vă cum s-a transformat Cenușăreasa din poveste, când i s-a dat pantofiorul de aur! A devenit prințesă! Și noi ne putem transforma la fel, căci avem oameni foarte talentați. De altfel, eu cred că există un talent propriu al poporului român, al tinerilor români, pentru cercetare. Dar în afară de fonduri, mai sunt necesare respectul și viziunea, că numai prin cercetare putem deveni parteneri egali cu cei în laboratoarele cărora se pritocesc premiile Nobel. Totuși, țara asta nu este săracă. Depinde cum împarți avuția. Și acasă, când faci împărțirea bugetului, dacă vezi că ai niște copii talentați într-un anume domeniu, apoi acolo trebuie să investești.
- Sunt, astăzi, tinerii atrași de cercetare, sau aleg profesii mai bine plătite?
- Acum mulți ani, profesorul Nicolae Simionescu spunea că "cercetarea științifică este mai mult decât o profesie, este un mod de a trăi, cu strădanii reușite alături de încercări nereușite și că principalul instrument de conservare a acestui mod de a trăi rămâne pasiunea". Sunt mulți tineri talentați la noi. Mie mi se pare grav când se spune că "cei mai buni pleacă". Da, pleacă unii foarte buni, dar rămân alții la fel de buni aici. Cine și ce îi ține aici, când ar putea foarte bine să facă față cu brio la orice standarde științifice de performanță în cercetare? Cercetătorii noștri sunt căutați în străinătate, deoarece sunt renumiți pentru seriozitate și pregătire temeinică și pentru că este nevoie de mână de lucru înalt calificată și în domeniul cercetării. La asta trebuie să se gândească cei care decid soarta cercetării. De ce să nu ne ocupăm de tinerii care aleg să rămână în țară și să le creăm lor condițiile necesare de lucru? Cercetarea e un act de creație, cercetătorul are nevoie de liniște, de spirit liber, ca toți ceilalți creatori. De ce un cercetător trebuie să-și înceapă viața de cercetător cu 1000-1200 de lei pe lună? De ce trebuie să aștepte 15-20 ani ca să devină profesor sau cercetător gr. I? Lucrurile acestea sunt o ofensă pentru tinerii talentați, căci trădează, pe de-o parte, lipsa de încredere în capacitatea lor, iar pe de alta, neputința celor care iau decizii de a-i alege onest pe cei care merită ajutorul și sprijinul pentru a merge mai departe. Inconsistența și inconstanța fondurilor îi deprimă pe tineri, nu e normal ca, de la an la an, acestea să fie tot mai mici. Cei care avem vechime în cercetare suntem dependenți de asta ca de un drog. Oricât m-ai plăti pe mine, eu tot cercetare aș face, dar tinerii nu sunt așa, ei au alte nevoi și trebuințe, au nevoie de condiții minime, ca să-și poată urma pasiunea cercetării.
Să învățăm de la celule
- La ce vă gândiți atunci când intrați în lumea celulelor, când ochiul microscopului vă ajută să evadați din lumea obișnuită?
- Noi, cercetătorii în biologia celulei și în biomedicină, avem șansa ca o mare parte din timp să trăim în altă lume. Eu mă consider o privilegiată, pentru că trăiesc mai tot timpul în țara științei și în lumea celulei și acestea au niște reguli și mecanisme foarte clare și bine delimitate, care se respectă întru totul și de la care societatea noastră ar avea ce învăța. Celulele au capacitatea de a-și păstra independența, dar în același timp, de a lucra în echipă. În lumea celulelor există o organizare extraordinară, nu există duplicități, celulele se ajută între ele, dialoghează. Vă puteți imagina acest lucru? Celulele noastre vorbesc între ele, de la distanță sau din apropiere, își transmit semnale, se susțin în cazul în care sunt atacate de agresori, de intruși. Am învățat să vorbesc cu ele, le botez, le dau nume. "Baloanele colorate" sunt celulele roșii, hematiile, altele seamănă cu niște pâinișoare rotunjite, am să vă arăt și imaginea unei celule care patrulează pe un vas de sânge, în căutarea inamicului, și pe care am numit-o "Dinozaurul", pentru că seamănă cu el. Celula e o lume fascinantă, și când te întorci în lumea obișnuită, aceasta ți se pare săracă și urâtă. Institutul nostru se concentrează pe studierea sistemului cardiovascular, la nivel celular. Am pornit cu biologia celulei normale din inimă și vasele de sânge și căutăm să aflăm ce se întâmplă dacă un agresor, intrus, factor extern o atacă și provoacă boala, infarctul. Căutăm apoi să aflăm cum putem înlocui celulele afectate cu celule sănătoase, celule stem sau șușe, cum le putem face pe acestea să ajungă în locul bolnav, cum să le facem să stea acolo și să se transforme, pentru a prelua funcția celulei bolnave, când și cât timp e necesar. Încercăm să facem din celulele acestea "doctori" care să ajungă țintit, fix, într-un loc anume din corp și să "remedieze problema". Acesta este tratamentul viitorului, după cum "celula este pacientul prezentului".
- Nu este o ironie a sorții că soțul dumneavoastră, profesorul Nicolae Simionescu, s-a prăpădit tocmai în urma unei boli cardiace?
- Ba da, profesorul Palade a și scris atunci că "Nicolae Simionescu a murit subit, în somn, răpus cu blândețe de boala pentru care și-a dedicat o mare parte din viață". Am pierdut enorm, dar am înțeles că trebuie dus mai departe ceea ce am început împreună. La grijile legate de cercetare mi s-au adăugat și problemele administrative, sâcâitoare de cele mai multe ori.
- E greu pentru o femeie să facă cercetare?
- Nu cred. Noi, femeile, suntem înzestrate cu multă răbdare, de care e nevoie în cercetare, și poate că suntem mai rezistente la efortul de uzură și mai perseverente. Dacă există pasiune, nu e greu, pentru că cercetarea devine un mod de viață pe care nu-l mai poți abandona. Cu o bună organizare în familie, e și mai ușor.
- Cum vine primăvara în lumea celulei, dragă doamnă Maya Simionescu?
- Cu ezitări și rețineri, la început, dar năvalnic și de neoprit mai apoi, în culori delicate sau puternice, așa cum sunt și plaiurile din Peștera, satul de la poalele Pietrei Craiului pe care l-am descoperit fascinată când aveam douăzeci de ani și care a rămas de atunci pentru mine locul cel mai frumos din lume.