Argintul din coteţul găinilor
Sunt aproape 20 de ani de când Emil Mureşan aduce pânze de păianjen şi le aşază migălos pe pânză, în cele mai diverse închipuiri, transformând o efemeritate în opere de artă. Cobor cele câteva trepte de lemn ce duc spre pivniţa din centrul Mediaşului, care adăposteşte toate aceste lucrări ciudate. De-o parte şi de alta, şi sus, şi jos, pânze de păianjen. Ca şi când ei înşişi sunt şi ghid, şi model, şi operă de artă şi, într-un fel, chiar autorul tablourilor aliniate cuminţi pe pereţi.
- De unde şi până unde artă din pânze de păianjen, domnule Emil Mureşan?
- N-am astâmpăr! Toată ziua meşteresc câte ceva prin curte, modelez tot felul de lucruri. Într-o zi, soţia m-a rugat să curăţ eu coteţul găinilor. Trei găini aveam şi noi... Am văzut că-i plin de păianjeni, dar nu m-am îndurat să-mi întrerup lucrul şi să-i curăţ. Au trecut vreo trei luni. Deja nu mai puteam amâna curăţenia. Era o zi frumoasă şi, nu ştiu cum, o rază de soare căzută pieziş peste pânzele acelea de păianjen ţesute în cuibar le dădea o strălucire grozavă. Străluceau ca argintul, într-o mulţime de scânteieri. Nu pot descrie în cuvinte! Am avut o tresărire. Ca şi când aş fi văzut - nu pânze de păianjen, gunoaie, cum le consideră toată lumea, ci, de-a dreptul, nişte tablouri fabuloase. Am strigat-o pe soţia mea. Mi-a spus c-am înnebunit. Eh, cred că nu era prima dată!
Cinci ani a lucrat tablouri din pânza aceea fină, fără să le arate cuiva. Abia în anul 2002, cu ocazia Zilelor municipiului Mediaş, a organizat o expoziţie cu aproape 50 de lucrări şi a avut un succes fantastic. "Păianjenii m-au scos în evidenţă mai mult decât am făcut până atunci în viaţa mea. A fost o întâmplare fericită. Eu cred că arta se naşte din întâmplare, nu neapărat că vrei tu sau când vrei tu. Degeaba vrei să fii artist, dacă nu e scânteia aceea!...". Scânteia din care s-au născut tablouri cu păsări, fete frumoase, ambarcaţiuni, feciori în straie populare, şi câte altele...
Impresiile pe care vizitatorii expoziţiei, devenită între timp permanentă, le-au aşternut pe hârtie, depăşesc 5000 de iscălituri. Sunt adunate în două caiete groase, unul în care au scris vizitatorii străini, altul pentru cei din ţară. Puse cap la cap, ele alcătuiesc un atlas geografic.
Arta, mai presus decât banii
Povestea lui Emil Mureşan a început în copilărie. "Făceam tractoraşe din mosoare de aţă, cu roţi prinse cu un elastic, care se învârteau tare frumos. Din lemn de soc, făceam un fel de pistoale cu apă şi-i udam pe copiii cu care mă jucam. Luam bătaie de la ei, apoi luam bătaie şi acasă, când aflau părinţii ce-am făcut. Prostii de-astea, de copii! În timpul războiului, tot dintr-un fel de joacă, am ajuns să câştig bani: modelam castele şi cetăţi din lut, apoi le turnam în ghips, pe un platou, şi le vindeam. Am învăţat să îmbrac sticle şi pahare în «coajă de copac», de fapt, o pastă realizată din hârtie de ziar şi aracet, pe care adăugam emblema Mediaşului, făcută din ghips. Aveam contract cu artizanatul şi se vindeau foarte bine. Nu am exploatat cum ar fi trebuit oportunitatea asta, puteam s-o transform într-o afacere. Dar n-am căutat asta, n-am avut niciodată pretenţii materiale. Pentru mine, arta a contat întotdeauna mai mult decât banii".
Poate de aceea a şi ales în tinereţe să urmeze, timp de trei ani, cursurile Şcolii Populare de Artă din Sibiu, secţia "Sculptură-ceramică". Cursurile erau de zi şi s-au ţinut întâi la Sibiu, apoi la Mediaş, câte trei ore în fiecare după-amiază. Era ceva serios, cu profesori, cu note, cu diplomă de absolvire. Cam aşa i s-a deschis lui Emil Mureşan drumul spre artă. 18 ani a fost preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici Mediaş, care număra 40 de artişti amatori de toate genurile, ale căror expoziţii săptămânale erau extrem de apreciate.
"Artă de dragul artei am început să fac din 1954, cu rădăcini de copaci. Mergeam prin pădure şi vedeam diferite forme în rădăcinile sau crengile unor copaci uscaţi. Le aduceam acasă şi doar îndepărtam ce era în plus, ca să vadă şi ceilalţi ceea ce vedeam eu", spune Emil Mureşan. N-a trecut mult până a învăţat să sculpteze. Şi pentru că-i lipsea materia primă pentru aşa ceva, a lucrat mult în piatră. Creaţiile sale împodobesc parcuri din Mediaş şi din câteva localităţi apropiate. Fotografiile câtorva dintre acestea au fost văzute la Bucureşti, de marele sculptor Ion Vlasiu. "I-au plăcut extraordinar de mult, mi-a spus că am un talent deosebit. A venit de câteva ori la Mediaş. Eu aveam deja două lucrări mari, pe soclu, în oraş: «Hora» şi o «Poartă de hotar». Ion Vlasiu mi-a spus că are studenţi care nu au nici o lucrare pe soclu, iar eu aveam deja două, fără să fi avut studii de specialitate. Îmi scria în fiecare an, de sărbători, îi trimiteam fotografii să vadă ce am mai făcut, îl vizitam când mai mergeam la Bucureşti. Zicea că e păcat că n-am făcut facultatea. Ce să-i faci? N-am fost copil prost, dar n-am avut posibilităţi. Asta e! Te duci pe val, mişti cu valul... Sunt momente dintr-astea, când nu e suficient să vrei", spune, fără urmă de regret, artistul.
Sus pălăria!
"Am încercat mereu să mă depăşesc pe mine însumi. Ceea ce am făcut, am făcut din plăcere. Un cuvânt frumos face mai mult decât banii. Sunt foarte respectat în oraş, mă salută mereu oameni pe care nu-i cunosc. Ridică pălăria şi mă salută. E mare lucru! Asta face mai mult decât toţi banii. Noi am fost crescuţi cu puţin, cu strictul necesar. Tinerii de azi cred că totul li se cuvine de la început. Nu se poate realiza nimic într-o singură zi! Când faci artă pe bani, nu faci ca atunci când faci din suflet. Când îi place cuiva ceea ce ai făcut, ai aşa o mulţumire sufletească... Poate de-aia nici nu vând lucrări".
Cu mare drag vorbeşte Emil Mureşan despre oraşul în care trăieşte şi despre oamenii de-aici. "E mare lucru să-ţi iubeşti satul, oraşul, locul unde te-ai născut. Îmi mai reproşează câte unii că-s prost, că fac totul gratis. Păi, am făcut zeci de lucrări din banii mei, ca să rămână ceva în urma mea! E o onoare pentru mine să fac ceva pentru oraş", spune Emil Mureşan.
Cele două prinţese
"La începutul anilor '50, m-am dus în zona fabricii de cărămidă să iau nişte lut, să-l modelez. Atunci am cunoscut o prinţesă, o prinţesă adevărată. Lucra acolo, la fabrica de cărămidă. Avea domiciliu forţat în Mediaş, pentu că soţul ei făcuse parte din suita regală. El murise pe front. Prinţesa vorbea prost româneşte, cred că era franţuzoaică. Mi-a spus că e sculptoriţă şi că lucrase mult timp cu Paciurea, cu Storck... S-a oferit să-mi facă un bust. L-a modelat din lut, apoi l-a turnat în ghips. Îl am şi acum, e foarte reuşit".
Din când în când, în spusele artistului îşi face loc numele soţiei sale dragi, Olga. "Gândesc că-i musai să ai lângă tine un om răbdător, înţelegător, care să-ţi accepte capriciile de artist şi viaţa împrăştiată, mai mult în opere de artă decât adunată pe-acasă. Am avut parte de foarte multă înţelegere din partea ei. Ea a fost contabilă, cu toate astea, m-a înţeles în «ereziile» mele. E foarte greu să ai lângă tine un om care nu înţelege, care nu acceptă ceea ce faci. Ca artist, îţi trebuie un timp al tău, trebuie să fi lăsat în pace, să nu fii tras în mărunţişurile vieţii, altfel nu prea poţi să lucrezi. Ce-i drept, am ţinut, şi eu, totdeauna măsura. N-am risipit bănuţii pe care i-am câştigat, am ţinut la familie, mi-am crescut cele două fete cu drag. Când privesc acuma, în urmă, sunt mulţumit. Chiar dacă nu sunt un mare artist, faptul că m-am dedicat unei pasiuni care m-a îmbogăţit sufleteşte, care mi-a adus permanent bucurie şi respectul celor din jur, mă face să mă simt un om împlinit".
Foto: Bogdan Nicolae
Photographer
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
