Prin grădiniţe, prin clasele primare, ba chiar şi pe străzi... Cântecul ăsta, dulce ca un cor de îngeri mici, "spunea" cam aşa: "Vine, vine, pri-i-măvara/ Se aştern în toa-a-tă ţara/ Floricele pe câmpii/ Hai să le-adunăm copii...". Erau şi-atunci vremuri tulburi, iscate ca o prelungire nefastă a două războaie mondiale şi a pogorârii peste aceste plaiuri a norului negru, ucigător, şi parcă fără scăpare, numit Comunism. Şi totuşi, românii mai priveau în Sus, spre Cer; şi totuşi, românii îşi mai educau copiii în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu, faţă de tot ce a creat El bun şi frumos pe-acest pământ: oamenii şi animalele, pomii şi iarba, florile şi luncile, apele şi munţii...
În primăverile acelea, pe când mintea şi sufletul românilor rămăseseră încă nealterate de pecetea unor timpuri fără Dumnezeu, oamenii se pregăteau să primească, aşa cum se cuvinte, Sfintele Paşti, minuneaÎnvierii lui Iisus. Îşi curăţau casele, curţile, grădinile... Se îngrijeau ca animalele să aibă tot ce le trebuie, văruiau pomii, gardurile, curăţau potecile, şanţurile din faţa casei, năpădite de iarbă, reparau podeţele... Mamele pregăteau hăinuţe noi de Paşti pentru copii; şcolile erau curăţate de funingine şi zugrăvite cum se cuvine. Iar ei, copacii, florile sălbatice şi florile din grădini sărbătoreau în felul lor venirea celui mai cântat dintre anotimpuri - PRIMĂVARA.
Ce-i drept, acum câteva decenii teritoriul ţării noastre fusese, parcă, mai ferit de toate relele lumii: nici cutremure prea mari, nici inundaţii ca de sfârşitul lumii nu se abătuseră peste România.
Şi, de aceea, poate că ne şi purtam mai bine cu noi, unii cu alţii, cu copiii noştri, cu animalele şi cu natura. De aceea, acum câteva decenii, bucuria de a trăi a românilor era aproape egală cu frumuseţea şi rodnicia pământului pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.
Dar iată că, sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puţini - s-au ticăloşit de tot. Sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puţini - au uitat de bunul simţ, de frica lui Dumnezeu. Sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puţini - şi-au pierdut speranţa într-un viitor mai bun, convinşi că ne urmăreşte un blestem. Sub apăsarea vremurilor, unii pensionari - nu puţini - îşi caută hrana prin gunoaie. Sub apăsarea vremurilor, şomerii devin cerşetori. Sub apăsarea vremurilor, siliţi de foame, unii cercetători - destul de mulţi - preferă să-şi valorifice sclipirea minţii în ţări străine.
De parcă apa neagră ne-ar fi cuprins şi sufletele, am uitat să ne bucurăm de Viaţă! Oricât de grea ar fi ea, oricât de greu de îndurat ar fi umilinţele pe care le "înghiţim" zi de zi, Viaţa rămâne o minune unică, irepetabilă! Şi pentru că, de-acolo de sus, Dumnezeu ştie prea bine ce se petrece în sufletele noastre, în acest necăjit Aprilie 2000, El ne trimite - pentru a câta oară? - vestea milostiveniei Lui. Vestea asta are forma trandafirie a pomilor înfloriţi, are mireasma ameţitoare a narciselor, a zambilelor, are nuanţa "verdelui crud" al Ierbii. Vestea asta are înţelesul Reînvierii şi al Paştelui. Natura, creaţie divină ca şi noi, ne întinde mâna şi ne ajută să sperăm în mai Bine, în Splendoarea care urmează Gerului. Mesageră a lui Dumnezeu, ea, mereu glorioasa Natură, ne ia de mână şi ne îndeamnă să privim în sus, înspre copacii înfloriţi şi înspre Cerul auriu şi călduţ, îndemnându-ne să cântăm, dacă nu chiar cu glas tare, măcar cu glasul sufletului, rămas de copil: "Vine, vine, Pri-i-măvara...".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
