IRINA PĂCURARIU - "Să ne trăim clipa!"

Visuri de primăvară

- Vârf de atac al reportajului românesc, îşi păstrează neabătut condiţia de campioană pe micul ecran, deşi locuieşte departe de Capitală, la Piatra Neamţ, deşi are două fete ca două flori şi un soţ la fel de campion ca şi ea: Ticu Lăcătuşu, marele alpinist. O poveste care vă aduce în dar primăvara -

Fata din pădure

- Dragă Irina, e aprilie, primăvară, perioada vi­su­rilor încărcate de soare... unde te găseşte ano­tim­pul acesta plin de speranţă?

- Sunt acasă, la Piatra Neamţ, dar aici n-a venit primăvara. Ăsta e primul meu vis. S-o văd că-mi zâm­beşte în fereastră. De când ne-am mutat la Piatra-Neamţ, o aştept mai mult ca oricând. Sunt o făptură solară. Nu-mi place nimic mai mult decât căldura aceea de iunie, mân­gâietoare... dar din momentul în care am părăsit Iaşiul, am lăsat în urmă asemenea dezmierdări. Aici, la peste 1000 de metri, în munte, seara e rece chiar şi vara. Suntem la Piatra-Neamţ de şase ani, şi încă nu am reuşit să în­văţ că serile de iunie nu mai au miros de tei ca pe Copou. Îmi lipseşte chiar şi praful de seară din Iaşi... Am ajuns să trebuiască să învăţ trăitul cu aer curat. Suntem pe cale să ne terminăm o casă, la vreo şase kilometri de Pia­tra, suspendată pe o lizieră de pădure, sălbatici, fără vecini, doar clopotul bisericii se aude din când în când.

- Locuieşti într-un loc de vis, cu care nu te-ai obişnuit?

- Nu prea. Eu încă baleiez între două lumi, încă am serviciul la Bucureşti, încă umblu prin ţară pentru reportajele mele. Dar va veni o vreme în care va trebui să mă obişnuiesc cu locuitul permanent la Piatra Neamţ. Nu voi avea de ales... Oricum, dacă la început nu cunoşteam pe nimeni aici, pentru că, inevitabil, co­piii sunt fiinţe sociale - mergând la şcoală -, am de­venit, pentru oamenii locului, mama Carinei şi a Petrei. Mai sunt şi nevasta lui Ticu Lăcătuşu. Ha ha! Foarte, foarte rar, sunt doamna de la TVR Iaşi, iar cel mai rar, sunt cineva de la Bucureşti. În general, sunt "fata din pădure". Dar toate lucrurile acestea nu mă pot ţine departe de poveştile de viaţă de care am fost şi sunt atât de ataşată, care sunt motorul reportajelor mele şi care vin după mine oriunde. Chiar şi la Piatra Neamţ! Să-ţi dau un exemplu: pentru că suntem într-un continuu şantier la căsuţa asta, viaţa noastră a fost legată mult timp de Ovi­diu, băiatul cu buldozerul. El aduce pia­tra la te­melie, el taie drum, el sapă şan­ţuri pen­tru ţevi. Ei bine, acum ceva vre­me, Ovi­diu a dispărut, împreună cu bul­dozer cu tot, luând cu el şi speranţele noastre de mu­tare. Şase luni nu am ştiut nimic, până când a reapărut. Fusese plecat la muncă, în America. Dar po­vestea e alta. Aseară, la prima întâlnire, s-a luminat tot când m-a văzut, de parcă îi ieşise în drum o mi­nune. Ovidiu mă văzuse în America la televizor. Ca să vezi!... Ani de zile ne-am întâlnit zi de zi, dar a trebuit să meargă în America, ca să afle că nu sunt fata din pădure, nici soţia lui Ticu, ci Irina Păcu­ra­riu de la televizor...

- Pari puţin tulburată în această perioadă de schimbări în viaţa ta. Cum îţi găseşti echilibrul?

- Echilibru? Ce este acela, echilibru? Am auzit că ar avea cap, poate şi coadă, dar eu nu l-am întâlnit până acum. Care mamă a doi copii ştie ce e acela echi­li­bru?! Recunosc că trec printr-o perioadă agitată, sunt chiar istovită. Dar vine câte un moment din acela (iar el apare destul de des), în care una dintre puştoaicele noastre vine şi-mi spune ce mult mă iubeşte şi atunci totul este perfect. Ma­ni­fes­tarea aceasta directă a dragostei e o dovadă că generaţiile tinere nu mai au aproape nicio legătură cu noi. Eu nu cred că i-am spus vreodată mamei mele că o iubesc. Abia acum, învăţând de la copiii mei, am în­ceput să-i mai fac şi eu declaraţii. Fetele m-au învăţat să primesc şi să ofer aceste vorbe de iubire, care nu au nicio legătură cu educaţia mea. Să-ţi de­clari afecţiunea liber, direct, în cuvinte e un lu­cru senzaţional.

Visuri de familie

- Vorbim despre visuri. Ce visează mama Irina pen­tru fetele ei?

- În primul rând, eu sper ca noi, părinţii, să avem puterea să le stăm în preajmă doar atât cât e necesar, dar încă şi mai multă putere, de a le lăsa să-şi facă propriile alegeri. Visez pentru fetele mele decizii înţelepte, dar le las şi le voi lăsa întotdeauna să le ia singure, fără să intervin. Sunt de părere că nu trebuie să intri în viaţa copiilor tăi mai mult decât să le dai cana de lapte dimineaţa (chiar aşa, metaforic vorbind). Şi îmi mai doresc să fie copii, să continue cât mai mult să creadă că orice lucru fantastic e posibil.

- Dar Ticu Lăcătuşu ce face, exploratorul tău soţ, care a cutreierat lumea, aducând României recor­duri peste recorduri obţinute prin căţărarea pe piscuri neumblate de munţi?

- Ticu face exact ceea ce nu şi-a închipuit vreodată că va face: muncă de birou. Dezvoltă un proiect euro­pean pentru Rezervaţia naturală Cheile Şugăului - Vârful Munticelu, al cărui custode este. Are o aşa iu­bire pentru acest colţ de rai, încât luptă încontinuu să-l protejeze, să-l apere. Dar orice astfel de proiect presu­pune foarte multe hârtii, aşa că Ticu face în această perioadă a vieţii lui mai multe şedinţe decât drumuri pe munte. Însă, pentru acest loc, orice sacrificiu i se pare suportabil.

- Mi se pare mie, sau familia voastră stă adunată la cuib, mai mult ca în anii trecuţi? Vi s-au scurtat drumeţiile?

- Oarecum, da, deşi eu merg, totuşi, des la ser­viciu. Marele privilegiu pe care mi l-a adus meseria de re­por­ter este acela de a mă lăsa să-mi aleg singură dru­murile şi poveştile. Astfel, am şi no­rocul de a putea petrece destul de mult timp cu familia. Oricum, în fiecare di­mineaţă, Petra mea cea mică mă în­trea­bă dacă plec la muncă. Asta este marea ei spaimă zilnică, pentru că ştie că o plecare nu înseamnă şi o întoarcere în aceeaşi seară. Este un ritm în care am învăţat să supravieţuim, o facem de multă vreme, ne-am obişnuit şi nimeni nu se plânge prea grav.

Exodul mamelor

- Irina, eşti om de presă prin ex­celenţă, unul dintre cei mai buni reporteri din ţară. Lucrând numai la TVR, activitatea ta nu are expunerea pe care o oferă televiziunile comer­ciale, cine nu te caută nu te găseşte uşor. La ce lucrezi?

- Fac ce fac de multă vreme: adun poveşti. De foar­te mare actualitate este că acum pregătesc o cere­monie care marchează activitatea de douăzeci şi cinci de ani a Asociaţiei Salvaţi Copiii. Oamenii aceş­tia sunt incredibili. Impactul social pe care l-au avut în toţi aceşti ani este fabulos. Nu am putut sta deoparte, iar acum sunt cu totul implicată în poveşti cu copii şi părinţi salvaţi. Fie că sunt copii salvaţi după naşteri premature, fie salvaţi de analfabetism, fie părinţi sal­vaţi de neputinţa de a-şi ajuta copiii cu probleme. Şi, desigur, pregătesc reportaje pe această temă.

- Crezi că mai are presa zile de trăit?

- Atâta timp cât ne punem această între­bare, ea mai are o şansă şi este în continuare necesară. Atâta timp cât încă avem nevoie să ştim şi să înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru, să ne emoţionăm sau să ne enervăm la poveştile din jur, sunt sigură că va exista şi o formă de presă care să dea răspuns frământărilor noastre. Doar că ea se transformă. Presa scrisă? Cred că presa de analiză se va citi în continuare, pe hârtie ti­părită. Generaţia mea, care poate că a învăţat mai greu să spună "te iubesc", dar a aflat re­pede că lumea din imediata noastră pro­ximitate este aproape la fel de importantă ca familia, are nevoie, în continuare, de o astfel de presă, citită de pe hârtie frumos miro­si­toare şi palpabilă. Cred că generaţia noastră va salva, pentru încă un număr de ani, presa tipărită. Aşa cred. Nu ştiu dacă tinerii vor mai avea nevoie de ea, dar înclin să cred că atâ­ta timp cât se va cumpăra carte, se va cum­păra şi presă.

Plugul cu boi

- În mulţi ani de carieră, ai avut o mul­ţime de proiecte importante, de la "Poveste fără sfârşit" la "România deşteaptă", de la "Zona Zero" la "Exodul mamelor". Simţi că le-ai dus cu bine până la capăt?

- Fără excepţie. Şi încă nu s-au terminat. Unele dintre subiectele abordate de mine şi de echipa mea sunt încă foarte actuale, cum e cea din Exodul mamelor, ultima mare temă. Sper să continuăm această serie, pentru că su­biectul rămâne unul de mare dramatism. Să semnalăm numai fractura aceasta criminală, pe care mii de familii din România o suportă nu este de ajuns. Am stat printre oamenii aceştia plecaţi din ţară, şi ştiu exact cât de mult vor ei să fie acasă. Votul pe care l-au dat, stând la cozile acelea infernale, din noiembrie, sunt pentru "un acasă" la care visează ei. Majoritatea lor nu se văd îmbătrânind în ţările în care trăiesc acum. Mă refer chiar la cei care au acolo o existenţă sigură, onorabilă, care vor primi pensii de la ţările de adopţie. Chiar şi aceia se văd întorşi. Vocea lor acum spune "Vrem acasă!". Trebuie doar ca aici să le dea cineva impresia că este ne­voie de ei. Să nu uităm de faptul că dacă românii aceştia au su­pravieţuit şi chiar s-au realizat în societăţi atât de diferite de cea românească îi face, implicit, mai înţelepţi. Revenirea lor nu poate fi decât un avantaj pentru ţară, dar, iată, maturitatea guvernan­ţi­lor nu se potriveşte întotdeauna cu dorinţa votanţilor. Concluzionez: din punctul meu de vedere, ca jur­nalist, este o temă la care m-aş con­centra în continuare cu plă­ce­re, dacă mi se mai dă ocazia. Dacă aş putea convinge pe cineva că oa­menii aceştia trebuie luaţi în calcul nu numai pen­tru vot elec­tronic, ci şi ca oameni care ar con­­tribui la recons­trucţia României, aş face-o.

- O Românie ca­re, parcă, parcă, în­ce­pe să arate altfel. Chiar şi sărmana Moldovă, pe care tu o străbaţi atât de des, în drum spre casă, nu mai pare atât de sărmană, o­goarele sunt mai lu­crate, casele mai îngrijite. E adevărat?

- Poate că da. Dar sunt seri de pri­mă­vară sau de toamnă, pe care încă le închei cu ima­ginea a­ceasta, puternică şi incredibilă pentru vre­murile noastre: bătrâni arând ogorul, cu plugul ţinut în mâini şi tras de boi. Un primitivism inacceptabil. Poate doar în Ardeal să fie mai rare astfel de ima­gini... Dar, DA, ţara mer­ge înainte, o face cu încă­păţânare de peste douăzeci şi cinci de ani, fără voia celor care tot încearcă să-i pună piedică.

Carpe diem!

- Eşti mereu foarte hotărâtă. Se simte asta şi din felul în care rosteşti cuvintele, grav, apăsat, avântat. Trebuie că-ţi ghidezi via­ţa după nişte principii. Care sunt ele?

- Cu unele m-am născut, pe altele le-am învăţat. Mi se par mai importante cele învăţate. Primul este că eu nu deţin adevărul. Am mai învăţat că unele lucruri, deşi par teribil de greu de rezolvat, se rezolvă de cele mai multe ori de la sine, am învăţat să las timpul să treacă şi să le rezolve. Şi mai este ceva foarte important pentru mine: e atât de adevărat că trebuie să ne trăim clipa cum nu ne închipuim! Nu avem voie să lă­săm niciodată lucru­rile nespuse, netrăite! Carpe diem!

- Reuşeşti?

- Da. Din plin. De acum aproa­pe opt ani, de când Vanda Condu­rache, cea mai bună prietenă a mea, s-a stins, mi-am jurat că aşa voi face. Şi reu­şesc.

- Irina, când ai râs cu poftă ultima da­tă?

- Uite, am râs noap­tea trecută când, fără niciun mo­tiv evident, şi eu, şi Ticu ne-am trezit la două dimineaţa şi ne-am repezit la cal­culator, să urmărim un meci de-al Simonei Halep, la Miami. Am râs ca nebunii de victoria ei. Mi se pare fantastic că o puştoaică din România ridică tribunele în picioare, peste tot în lume. Mi se pare excepţional şi foarte im­portant să apară astfel de modele pentru generaţia tânără, iar dacă persoane precum Simona Halep devin idoli, suntem pe drumul cel bun.

- Închei cu o întrebare pe care nu mi-am propus iniţial să ţi-o adresez, dar imaginându-mi-te în casa ta lipită de munte, brusc, mi-a venit în minte: ce vezi pe fereastră acum?

- E dimineaţa devreme, şi văd o draperie încă trasă. Dar pentru tine o feresc şi văd un deal larg şi frumos, mai departe un lac şi Mânăstirea Bistriţa, singurul nostru vecin. Iar la orizont, avem munţi încă pătaţi de zăpadă. Mai văd cum o biată lalea dă să răsară în curtea casei şi mă bucur enorm, pentru că asta înseamnă că primăvara nu m-a uitat de tot. Evident, am păşit cu privirea peste şantierul din curte, unde buldozerul lui Ovidiu tocmai a intrat. Ha ha! Uite că iar râd... N-aş vrea să ne despărţim fără să-i salut cu preţuire pe toţi cei de la "Formula AS". Sun­teţi oameni de presă, care ţineţi sus de tot steagul re­portajului. Prin voi, implicit, îi salut şi pe cititorii voş­tri, oameni frumoşi, care apreciază de atâta timp, cu drag şi loialitate nemărginită, ceea ce faceţi. Să vă gă­sească sărbătoarea Învierii împăcaţi, bucuroşi şi plini de visuri!