"Vine, vine Pri-i-măvara...!"

Silvia Kerim
...Acum câteva decenii, refrenul ăsta se auzea ca un șuvoi cristalin, curat, nu de apă de izvor, ci de glasuri inocente de copii, pe tot întinsul țării româ­nești.

Prin grădinițe, prin clasele primare, ba chiar și pe străzi... Cân­te­cul ăsta, dulce ca un cor de îngeri mici, "spunea" cam așa: "Vine, vine, pri-i-mă­vara/ Se aștern în toa-a-tă țara/ Floricele pe câm­pii/ Hai să le-adunăm copii...". Erau și-atunci vremuri tulburi, is­­ca­te ca o prelun­gire nefastă a două războaie mon­diale și a pogorârii peste aceste plaiuri a norului ne­gru, ucigător, și parcă fără scăpare, numit Comunism. Și totuși, ro­mânii mai priveau în Sus, spre Cer; și to­tuși, ro­mânii își mai educau copiii în spiritul dragostei fa­ță de Dum­nezeu, față de tot ce a creat El bun și fru­mos pe-acest pământ: oamenii și animalele, po­mii și iarba, florile și luncile, apele și munții...
În primăverile acelea, pe când mintea și sufle­tul românilor rămăseseră încă nealterate de pece­tea unor timpuri fără Dumnezeu, oamenii se pre­găteau să pri­mească, așa cum se cuvinte, Sfintele Paști, mi­nu­neaÎnvierii lui Iisus. Își curățau ca­sele, curțile, gră­di­nile... Se îngrijeau ca anima­lele să aibă tot ce le tre­buie, văruiau pomii, gar­du­rile, curățau potecile, șan­țu­rile din fața casei, năpădite de iarbă, reparau pode­țele... Mamele pregăteau hăi­nuțe noi de Paști pen­tru copii; școlile erau cu­rățate de funingine și zu­gră­vite cum se cuvine. Iar ei, copacii, florile sălbatice și florile din grădini sărbătoreau în felul lor venirea ce­lui mai cântat dintre anotimpuri - PRIMĂVARA.
Ce-i drept, acum câteva decenii teritoriul țării noas­­tre fusese, parcă, mai ferit de toate relele lumii: nici cutremure prea mari, nici inundații ca de sfârșitul lu­mii nu se abătuseră peste România.
Și, de aceea, poate că ne și purtam mai bine cu noi, unii cu alții, cu copiii noștri, cu animalele și cu natura. De aceea, acum câteva decenii, bucuria de a trăi a românilor era aproape egală cu frumusețea și rod­nicia pământului pe care ni l-a dăruit Dum­nezeu.
Dar iată că, sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puțini - s-au ticăloșit de tot. Sub apăsarea vre­­murilor, unii dintre noi - nu puțini - au uitat de bunul simț, de frica lui Dumnezeu. Sub apăsarea vre­murilor, unii dintre noi - nu puțini - și-au pierdut spe­ranța într-un viitor mai bun, convinși că ne urmă­rește un blestem. Sub apă­sarea vremu­rilor, unii pen­sio­nari - nu puțini - își ca­ută hrana prin gunoaie. Sub apă­sarea vremurilor, șome­rii devin cerșetori. Sub apă­sarea vremurilor, siliți de foame, unii cercetători - des­tul de mulți - preferă să-și valorifice sclipirea min­ții în țări străine.
De parcă apa neagră ne-ar fi cuprins și sufle­tele, am uitat să ne bucu­răm de Viață! Oricât de grea ar fi ea, oricât de greu de îndurat ar fi umi­lințele pe care le "înghi­țim" zi de zi, Viața rămâne o minune unică, ire­petabilă! Și pentru că, de-acolo de sus, Dumnezeu știe prea bine ce se petrece în sufletele noastre, în acest ne­căjit Aprilie 2000, El ne trimite - pentru a câta oară? - vestea milosti­ve­niei Lui. Vestea asta are forma trandafirie a pomilor înfloriți, are mi­reas­ma ameți­toa­re a nar­ciselor, a zambilelor, are nua­nța "verdelui crud" al Ierbii. Vestea asta are în­țelesul Reînvierii și al Paș­telui. Natura, creație divină ca și noi, ne întinde mâna și ne ajută să sperăm în mai Bine, în Splen­doa­­rea care urmează Gerului. Mesageră a lui Dum­nezeu, ea, me­reu glorioasa Natură, ne ia de mână și ne în­deam­nă să pri­vim în sus, înspre copacii înfloriți și înspre Ce­rul auriu și călduț, îndemnându-ne să cân­tăm, dacă nu chiar cu glas tare, măcar cu glasul su­fle­tului, rămas de copil: "Vine, vine, Pri-i-măvara...".