Prin grădinițe, prin clasele primare, ba chiar și pe străzi... Cântecul ăsta, dulce ca un cor de îngeri mici, "spunea" cam așa: "Vine, vine, pri-i-măvara/ Se aștern în toa-a-tă țara/ Floricele pe câmpii/ Hai să le-adunăm copii...". Erau și-atunci vremuri tulburi, iscate ca o prelungire nefastă a două războaie mondiale și a pogorârii peste aceste plaiuri a norului negru, ucigător, și parcă fără scăpare, numit Comunism. Și totuși, românii mai priveau în Sus, spre Cer; și totuși, românii își mai educau copiii în spiritul dragostei față de Dumnezeu, față de tot ce a creat El bun și frumos pe-acest pământ: oamenii și animalele, pomii și iarba, florile și luncile, apele și munții...
În primăverile acelea, pe când mintea și sufletul românilor rămăseseră încă nealterate de pecetea unor timpuri fără Dumnezeu, oamenii se pregăteau să primească, așa cum se cuvinte, Sfintele Paști, minuneaÎnvierii lui Iisus. Își curățau casele, curțile, grădinile... Se îngrijeau ca animalele să aibă tot ce le trebuie, văruiau pomii, gardurile, curățau potecile, șanțurile din fața casei, năpădite de iarbă, reparau podețele... Mamele pregăteau hăinuțe noi de Paști pentru copii; școlile erau curățate de funingine și zugrăvite cum se cuvine. Iar ei, copacii, florile sălbatice și florile din grădini sărbătoreau în felul lor venirea celui mai cântat dintre anotimpuri - PRIMĂVARA.
Ce-i drept, acum câteva decenii teritoriul țării noastre fusese, parcă, mai ferit de toate relele lumii: nici cutremure prea mari, nici inundații ca de sfârșitul lumii nu se abătuseră peste România.
Și, de aceea, poate că ne și purtam mai bine cu noi, unii cu alții, cu copiii noștri, cu animalele și cu natura. De aceea, acum câteva decenii, bucuria de a trăi a românilor era aproape egală cu frumusețea și rodnicia pământului pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.
Dar iată că, sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puțini - s-au ticăloșit de tot. Sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puțini - au uitat de bunul simț, de frica lui Dumnezeu. Sub apăsarea vremurilor, unii dintre noi - nu puțini - și-au pierdut speranța într-un viitor mai bun, convinși că ne urmărește un blestem. Sub apăsarea vremurilor, unii pensionari - nu puțini - își caută hrana prin gunoaie. Sub apăsarea vremurilor, șomerii devin cerșetori. Sub apăsarea vremurilor, siliți de foame, unii cercetători - destul de mulți - preferă să-și valorifice sclipirea minții în țări străine.
De parcă apa neagră ne-ar fi cuprins și sufletele, am uitat să ne bucurăm de Viață! Oricât de grea ar fi ea, oricât de greu de îndurat ar fi umilințele pe care le "înghițim" zi de zi, Viața rămâne o minune unică, irepetabilă! Și pentru că, de-acolo de sus, Dumnezeu știe prea bine ce se petrece în sufletele noastre, în acest necăjit Aprilie 2000, El ne trimite - pentru a câta oară? - vestea milostiveniei Lui. Vestea asta are forma trandafirie a pomilor înfloriți, are mireasma amețitoare a narciselor, a zambilelor, are nuanța "verdelui crud" al Ierbii. Vestea asta are înțelesul Reînvierii și al Paștelui. Natura, creație divină ca și noi, ne întinde mâna și ne ajută să sperăm în mai Bine, în Splendoarea care urmează Gerului. Mesageră a lui Dumnezeu, ea, mereu glorioasa Natură, ne ia de mână și ne îndeamnă să privim în sus, înspre copacii înfloriți și înspre Cerul auriu și călduț, îndemnându-ne să cântăm, dacă nu chiar cu glas tare, măcar cu glasul sufletului, rămas de copil: "Vine, vine, Pri-i-măvara...".