Dacă vrei cu tot dinadinsul să ajungi la Certej, drumul te duce singur. Capricios început de aprilie. Cu soare ici, nori negri şi ninsoare viscolită colea, de nu mai ştii de n-ai încurcat cumva calendarul sau anotimpurile. În stânga, un deal aproape albit de pomii în floare. Alt deal în dreapta, acoperit de un strat subţire de zăpadă. Şi pe cum urcă drumul, pe atât pare că mă întorc în vreme, în iarna ce-o credeam plecată deja. E sâmbăta Floriilor. Peste tot, miros de pâine şi plăcinte. Nu cunosc pe nimeni în sat. Mă opresc la o poartă oarecare, în spatele căreia se întinde o curte mare, frumos rânduită şi plină de flori. E casa familiei Purtător, aflu, după ce dau bineţe gazdei, o gospodină care tocmai aşează cu îndemânare câteva pâini în cuptorul încins. "Se mai păstrează, oare, obiceiul steagului de Paşti, la dumneavoastră în sat?", întreb. "Se păstrează, cum nu!?", îmi răspunde femeia şi-şi cheamă fiul şi încă un consătean, Ovidiu Cîmpian, ca să-mi răspundă la întrebări.
Cinstirea tricolorului
Steagul de Paşti e un fel de scenetă, asemănătoare celor din perioada Crăciunului. E mai săracă în personaje, dar e plină de simboluri nebănuite. "Prin acest obicei, vestim Învierea Mântuitorului. De cum începe Postul Mare, pe un deal din apropiere se bate toaca şi se puşcă cu carbid. Cel mai intens, asta se întâmplă din Vinerea Mare până în cea de-a doua zi de Paşti, când obiceiul atinge punctul său culminant". Toaca ţine locul tobelor, cu care străjerii ce vegheaseră mormântul Mântuitorului vestesc Învierea Sa. Puşcăturile cu carbid... Ei, bine, acestea au o însemnătate mai profundă decât poate părea la o primă vedere: sunt sufletul
"Cei doi stegari, Craiul şi Comornicul, se aleg şi ei, încă de la începutul postului. Partea asta a tradiţiei s-a cam degradat. Iniţial, cei doi stegari erau feciori care intenţionau să se căsătorească în acel an. Iar pericolul de a li se fura toaca era creat tocmai pentru a le testa agerimea şi capacitatea de a fi, ulterior, soţi buni, vrednici să-şi păzească soţiile", completează Ioan Purtător, fiul gazdei, şi el, stegar, cu ani în urmă. Când se întâmplă ca toaca să le fie furată stegarilor, aceştia vor trebui să o plătească înconjurând-o cu sticle de vin şi ouă roşii. Plata ajungea să fie cu atât mai mare, cu cât era mai lungă toaca. Da, s-a întâmplat şi asta, zâmbesc cei doi bărbaţi, privindu-se complice.
Şi vin apoi, pe rând, şi Noaptea Sfântă a Învierii, şi duminica Paştilor. Nimeni nu lipseşte de la biserică. Îmbrăcaţi sau nu în costume populare, tineri sau bătrâni vin şi-ascultă cu evlavie slujba. Unii sunt plecaţi pe la oraş, în alte colţuri de ţară sau de lume, dar cei mai mulţi dintre ei se întorc acasă de sărbători şi nu-i chip să lipsească de la biserică. Iar obiceiul steagului de Paşti e un motiv în plus de-a se afla unii lângă alţii, an de an.
Vestitorii
În cea de-a doua zi de Paşti, curtea lăcaşului sfânt e plină de lume. Că e soare sau plouă, că e foarte cald sau e frig şi ninge, vin cu mic, cu mare să cinstească aşa cum se cuvine tradiţia.
"Stegarii, însoţiţi de tinerii din sat, vin la biserică. Când slujba e gata, preotul iese în curte şi binecuvântează steagul şi stegarii. Înainte ca steagul să fie prins pe o rudă lungă, de lemn, împodobită cu panglici tricolore, lăutarii cântă «Hora Unirii», în care sunt invitate să se prindă fetele din sat. În tot acest timp, stegarii stau pe scaune, cu câte o sticlă de vin în mână. În bătăi de toacă şi puşcături cu carbid, aceştia sunt săltaţi de alţi tineri din sat, cu tot cu scaunele pe care şed, în uralele vesele ale adunării. E semnul de cinste pe care-l primesc stegarii din partea comunităţii", povesteşte Ovidiu Cîmpian.
Steagul este purtat apoi prin tot satul. Stegarii intră în fiecare casă şi sunt cinstiţi cum se cuvine, pentru că vestesc Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Acolo unde sunt fete nemăritate, sunt stropite cu parfum şi invitate să participe la bal. Un întreg alai îi însoţeşte, în acordurile muzicii lăutăreşti, cu măiestrie interpretate de ultimii ceteraşi, aduşi tocmai de la Geoagiu. Există chiar şi un "Cântec al steagului", o piesă instrumentală care se cântă doar cu această ocazie. Până şi în cântec, iată, până şi în cântec obiceiul acesta este unicat. Până şi acolo şi-au ascuns românii dorul de libertate şi au transpus în note interzisul drapel tricolor. Acum, steagul alb poartă, prin întreg satul, icoana Învierii, iniţialele celor doi stegari şi stema localităţii. Nimeni nu-i mai opreşte, astăzi, pe români să-şi ţină la vedere simbolurile naţionale. Poate doar semnificaţia lor reală să se fi atenuat oarecum, deşi în sufletele localnicilor, ele au fost ascunse şi păstrate sute de ani, aşa cum se întâmplă în tot Ardealul.
200 de ani
Aron Dălie e preot în Certej, de 32 de ani. Aşa a găsit obiceiul când a venit aici şi nu s-a gândit nicio clipă că l-ar putea interzice, cum au făcut-o, cu alte obiceiuri pascale, confraţi de-ai săi, în alte sate din judeţ. Nici n-ar fi avut de ce, îmi spune. "Chiar înscrisurile vechi vorbesc, în acest obicei, şi de biserică, şi de laic. Pe steag sunt reprezentate icoana Învierii şi stema comunei. Întreg ceremonialul acesta reprezintă filmul Învierii Domnului. Stegarii sunt străjerii, paza pusă de romani la mormântul lui Iisus Hristos. Înainte de a începe ceremonialul, tinerii cer binecuvântarea. De fapt, în Săptămâna Mare, cei doi stegari trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească. Trebuie să fie curaţi şi trupeşte, şi sufleteşte. Să fie vrednici de a vesti Învierea Mântuitorului", spune părintele. Pare incredibil, totuşi, cum a putut străbate timpul, nestingherit, obiceiul acesta, chiar şi atunci când crucea însăşi purta, nevăzut, dar cu atât mai aprig, semnul interdicţiei. Îl întreb pe bătrânul preot dacă ştie să fi existat vreodată vreo piedică în desfăşurarea ceremonialului. "Da, au fost!", îmi răspunde. "Pe vremea comuniştilor, nu prea era voie ca oamenii să se adune, mai ales în curtea bisericii. Le era interzis să se pregătească anume, să puşte cu carbid. Interdicţia avea, însă, o nuanţă mai mult politică. Dar deşi au încercat să diminueze tradiţia, să-i împiedice pe tineri să păstreze obiceiul, nu au reuşit niciodată! Din păcate, cred că mai degrabă în vremurile astea se va pierde, cât de curând. Din cauza banilor, desigur. Totul implică cheltuială: muzicanţii, pregătirea balului... Tinerii sunt din ce în ce mai puţini, sunt ceva mai domnoşi. Mai uşor va pieri acum, decât ar fi fost pericolul atunci! Interdicţiile de pe vremuri îi ţineau pe oameni uniţi, în timp ce libertăţile de azi îi dezbină".
CAMELIA STÂRCESCU
Foto: Iulian Vasile Stănăşel
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
