VETA BIRIŞ - "Mi-a-nverzit iarba, e primăvară!"

Înviere la Căpâlna

- Când zice "Cântecul Iancului", cu glasul ei care se aude şi-n cer, oamenii se ridică în picioare, cutremuraţi. Nimeni nu-şi cântă neamul cu atâta dăruire ca ea. Şi pentru ca legământul să nu se piardă, marea "vestitoare" a Transilvaniei a rămas acasă, în satul ei, aşezat pe Târnave, unde aşteaptă Paştile, cu pricesne şi cu suflet curat -


- A venit primăvara. Mai are loc în sufletul dvs., sau grijile vieţii o ţin după gard?

- Nici o grijă nu-i mai tare ca iarba verde. Când răsare pe dealuri, răsare şi în inima ta. Semn că primă­vara se află pe-aproape. Pentru că eu am rămas acasă, la ţară, în satul meu, văd de fiecare dată pri­mă­vara de-aproape, îi simt venirea în toate cele, mă bucur de toate semnele ei. Mi-a-nverzit iarba, e primăvară! În grădiniţa din faţa casei deja mi-au înflorit zambilele, narcisele şi lalelele! Parfumul lor suav, culorile lor puternice şi strălucitoare, vântul uşor, soarele care prinde putere, toate îmi bucură ochii şi su­fle­tul! Pri­măvara vine şi în suflet. Toţi ne bucurăm şi îi deschi­dem cămările, este anotimpul care ne însufleţeşte, care ne dă energie şi entuziasm.

- Pentru creştini, primăvara înseamnă şi bucuria Învierii. Ştiu că sunteţi un om cre­din­cios, printre cântecele dvs. sunt şi multe pricesne, aceste mi­­nu­nate cân­tece religioase ţără­neşti. Cum aşteptaţi anul aces­ta Sfintele Paşti?

- În ultimii ani, am observat că felurile în care se sărbătoreşte Paştele la oraş şi la sat sunt din ce în ce mai diferite. La noi, Paştele e la fel cum se făcea când eram eu copil: nimic nu s-a schimbat! Ca să primeşti sărbă­toarea, trebuie un loc curat, o casă curată şi luminoasă ca soa­rele. Aşa ne spunea bunica. "Să se vadă soarele în ferestre, când le spălaţi!". La noi în sat, cură­ţenia începe cu mult înainte de Săptămâna Mare, începând din grădină, grajduri şi aca­returi, şi până în casa mare. Totul e văruit proas­păt, totul e spălat, aşternuturile, pânzăturile şi co­voa­rele schim­bate. Aşa am făcut şi noi, iar eu am avut două ajutoare de nădejde la curăţenie, pe cele două nepoate ale me­le, de care sunt tare mândră! Şi mai trebuie să ne cură­ţim şi sufletul. De fiecare dată, când merg la biserică duminica, eu cânt pricesne. Nu există o dată să merg şi să nu cânt. Le aşteaptă tot satul. Părintele paroh îmi spune mereu: "Nu ştiu dacă puteţi să vă închipuiţi ce simt eu atunci când mă cuminec în altar, şi dum­neavoastră cântaţi la strană o pri­ceas­nă!" Cele mai multe sunt despre Maica Domnului, care îşi caută şi îşi plânge Fiul, pe Iisus cel răstignit. Sunt cântece despre durerea ei, şi nu poţi rămâne de piatră au­zindu-le.Sunt răscolitoare! Nu puţini sunt cei care lăcri­mează, chiar dacă le-au auzit de mai multe ori. Acum, în post, de ani de zile, împreună cu preotul, organizăm nişte seri de rugăciune şi de pricesne, la care am in­vitat-o şi pe buna mea prietenă, cântăreaţa Sava Ne­grean, din Braşov, pe Ma­riana Anghel din Hunedoara, şi pe foarte mulţi alţi colegi de-ai mei, care cântă, la rân­dul lor, pricesne. Vine lumea, de nu în­cape în bi­serică, să asculte aceste cântece minunate, şi cred că în felul acesta îi facem pe toţi să se bucure şi mai mult, să se apropie cu şi mai mare nădejde de Dum­nezeu, căci Paştile sunt o sărbă­toare aparte şi trebuie să ai o stare specială pentru ea. Parcă şi natura are alt frea­măt. Totul se linişteşte înainte de miezul nopţii. Parcă şi timpul aşteaptă, şi ceva înlăuntrul nostru ne în­deamnă la tăcere, la pregătire. Nu poţi trăi sărbă­toarea Învierii fără să încerci să pătrunzi această taină aparte, fără să te smereşti în faţa ei! Iar asta se face nu încercând să pricepem cu min­tea, ca pe un exerciţiu de cu­noaş­tere şi de logică, ci cu inima! Tre­buie să coborâm de pe piedestalul înfumurării noastre şi să înţele­gem că aşa ceva nu e cu putinţă oamenilor, ci numai lui Dum­ne­zeu! Să dăm la o parte grijile şi problemele, să trecem dincolo de ele, şi să ne gândim, măcar o zi în an, la minunea Învierii lui Hristos. E o experienţă, o trăire a ascul­tării glasului lui Dum­ne­zeu în inima noastră. Obo­sită de atâta tehnologie a comunicării, lumea de azi nu mai este în stare să facă exerciţiul acesta al tă­cerii, al uimirii şi slăvirii pornite din inimă în faţa minunii Învie­rii. Observ cu multă părere de rău cum oamenii care trăiesc la oraş sunt din ce în ce mai indiferenţi faţă de emoţia extraordinară a sărbătorii, pe care cei de la sat o mai păstrează încă în suflet, o trăiesc cu iubire şi cu credinţă. Suntem cu toţii copiii lui Dumnezeu, el e Tatăl nostru cel Mare, iar în noap­tea aceea sfântă, suntem martori ai Învierii întru Slavă a lui Iisus. Nu trebuie să dor­mim, ci să priveghem, asemeni femeilor miro­nosiţe, care, în frunte cu Sfânta Fecioară, au vegheat toată noaptea, fără să rămână prizoniere ale fricii şi durerii, iar dimineaţa au fost primele care au dat mărturie că Iisus a înviat. Ce bucurie de nedescris în cuvinte trebuie să le fi cu­prins inima! De-am fi vrednici să simţim măcar o fă­râmă din ea, ce fericiţi am fi, şi ce puteri nebănuite am căpăta! Înviere cu lumină, aş vrea pentru toată lumea! Şi chiar e cu putinţă lucrul acesta, pentru că simţământul ăsta există în noi trăit de atâtea şiruri lungi de strămoşi, e aproape ca un dat genetic, aşa că trebuie doar să-l scoatem din amorţire, să-l chemăm la viaţă, şi el îşi va produce efectul. Ce e vechi se reîn­no­ieşte în noi, şi în cei ce vor fi după noi.

"Sunt semne că natura se bucură mai «cinstit» de Înviere"

- Familia dvs. trăieşte cu aceeaşi însufleţire aş­teptarea Sfintelor Paşti?

- Şi anul acesta e mare bucurie în familia noastră, pentru că e al treilea an când "dăm paştile" la bise­rică. Acum doi ani am dat eu şi soţul meu, anul trecut, băiatul meu cel mare, anul acesta îl dă băiatul cel mic. Dăm paştile pentru tot satul, adică ducem noi vinul şi pâinea, din care se pregătesc paştile. În Joia Mare, ne ducem cu toată familia la biserică şi pregătim sfintele paşti, apoi participăm la slujbă şi la rugăciuni, căci joi seara se citesc cele 12 Evan­ghelii. E o zi foarte puter­nică. Vineri, participăm la Prohodul Domnului, apoi sâmbătă noaptea e Învie­rea. Împreună cu neamurile, mai rămânem un pic în biserică, la sfârşitul slujbei, ca să ciocnim câte un ou şi mâncăm câte o felie de co­zonac, împreună cu preotul. Apoi, îi învităm pe toţi la prânz, la masa de Paşti, rubedenii, preotul cu preo­teasa, pe membrii con­siliului parohial. E un sentiment minunat să împărtăşeşti bucuria Învierii cu toţi din comunitate, cu oamenii din sat, rubedenii sau vecini, prieteni. O să am multă bucurie pentru onoarea ce-mi fac şi o să încerc să fiu o gazdă bună pentru toţi. Îmi place să fac cozonaci. Mai am încă un cuptor vechi de pâine, şi coc cozonacul în el. Iese minunat! Încă mai avem de unde tăia o găină, fac zamă bună, cu tăieţei ca-n Ardeal, avem gospodăria noastră şi ne luăm toate roadele de trebuinţă din ea. Iar copiii satului care umblă din casă în casă, după ouă roşii, ne molipsesc pe toţi cu bucuria lor curată. Vin seara, după ce trage clopotul la biserică, de vecernie. Mai micuţi ori mai măricei, vin după ouă roşii, şi spun, cu glas curat şi înalt: "Hristos a înviat!". Atunci chiar crezi că sărbă­toarea e cu adevărat mare, copleşitoare, pentru noi toţi, creştinii! Nu ai cum să te abaţi de la obiceiuri. Aici, la noi, le ţine satul întreg exact aşa cum sărbă­toream atunci când eram eu copil. Sunt nişte obiceiuri cu care ne-am născut şi pe care nu le-am lăsat să se stingă, le trăim în comunitate, tot satul. Eu, una, nu mă pot lipsi de ele, şi nu pot să sărbătoresc altfel decât aşa cum am apucat.
Din păcate, aşa cum spu­neam, la oraşe, şi Paştile, ca şi Crăciunul, a devenit o sărbătoare comercială. Oa­menii se gândesc la ea ca la o mare petrecere, bogată în mâncare, băutură şi daruri, şi nu la cum s-o trăiască, la propriu, pătrunzându-i înţele­su­rile adânci, curăţin­du-se pen­tru ea, bucurându-se de ea îm­preună cu toată lumea, şi nu doar în cercul restrâns al fa­miliei. Să te bucuri de un dar e una, dar să te bucuri de În­vie­rea Domnului e o bucurie de o cu totul altă di­men­siune. Une­ori, ve­dem sem­ne că mai cu­rat şi "cinstit" se bucu­­ră natura de această reînnoire. Darurile simbolice sunt oul roşu şi cozonacul. Şi darul Duhului Sfânt, adică bucuria din inimă.

- Aţi fost bol­navă, dar aţi biruit cu bine necazul şi sunteţi din nou sănătoasă şi veselă. Încercările prin care aţi trecut v-au făcut să vedeţi altfel viaţa, s-o preţuiţi mai mult, să vă bucuraţi de momentele acestea petrecute cu familia, cu cei a­propiaţi?

- Aşa e obiceiul la noi, când vine omul acasă de la spi­tal, îi vin neamurile şi fiecare îi aduce câte ceva, ori un pic de supă de tăieţei, ori un pic de to­că­niţă de pui, ori pan­cove, hencleşe, ori compot, ori ce poate fiecare. Dar şi mai mult decât atât, vin cu o vorbă bună şi un zâmbet care-ţi dă încredere. Şi e aşa un sentiment de împăcare că nu eşti singur, şi chiar nu te mai doare nimic, când vezi cu câtă bunătate şi compasiune te înconjoară. Nu te simţi singur în suferinţa ta ori în încercarea ta. Şi-apoi, eu sunt aici, în sat, cu copiii mei. Cei doi băieţi ai mei sunt căsătoriţi aici, am două nepoate de la ei, şi dacă ei toţi sunt lângă mine, orice necaz îmi trece mai uşor. Acum realizez de ce toate cântecele vechi despre tinere neveste măritate în alt sat erau atât de triste! Ce bine e când ai copiii lângă tine!

"Dacă plecam din sat, glasul meu şi-ar fi pierdut limpezimea"

- Nu i-aţi invidiat niciodată pe interpreţii de muzică populară care s-au mutat la Bucureşti, ori în oraşele mari, iar dvs. aţi rămas acasă, în sat?

- Oh, i-am invidiat atât de mult în tinereţea mea! În 1966, când m-am lansat în muzica populară, şi toţi colegii mei erau la oraş, mă frământam şi mă rugam, "Doamne, dar de ce nu mă duc şi eu la oraş, ca şi ei, să-mi fac şi eu, un renume?". Dar acum nu pot să vă spun ce bucurie am în suflet, că mi-a dat Dumnezeu gândul bun de nu mi-am părăsit satul! Câtă linişte şi pace am eu aici, în satul meu, în casa şi în grădina mea! N-aş fi fost atât de fericită la oraş niciodată, şi nici cântecul n-ar fi sunat la fel, nici glasul meu n-ar fi fost atât de limpede, fiindcă mi-ar fi fost inima încărcată. Pacea sufletului se simte în glas, şi poate că şi de aceea oamenilor le place să mă audă cântând, şi mă cheamă mereu şi vin peste tot după mine. Şi poate că n-a fost doar glasul, cât respectul pe care-l am pentru public şi pentru felul în care mă înfăţişez în faţa lui, dragul meu pentru portul nostru cel ro­mâ­nesc. Să ştiţi că niciodată n-am pus pe mine o haină, un laibăr, o cătrinţă, o ie care să nu fie autentică, şi văd că asta le place sus­ţinătorilor mei, celor care au crezut în mine şi mi-au vrut binele, şi mai ales, oamenilor din sat, care mă privesc cu drag şi-mi spun "Doamne, tu, Vetă, cât de mândru îţi stă îmbrăcată cu hainele astea, ale noas­tre!". Şi repertoriul tot dato­rită sătenilor mei l-am păs­trat autentic, aşa cum se cânta şi acum o sută de ani. E un senti­ment extraordinar când vezi că lumea se ridică în picioare şi te aplaudă, şi-ţi cântă cân­tecele împreună cu ti­ne, aşa cum s-a în­tâm­plat şi la spec­ta­cole pe ca­re le-am dat în câteva lo­calităţi din Ger­mania, unde sunt co­mu­nităţi puter­nice de ardeleni emi­graţi. Ce bucurie mai mare decât să-i vezi ştiin­du-ţi cântecele pe dinafară, cân­tându-le cu ochii înlă­crimaţi? Nu se poate omagiu mai mare pentru un artist!

- Suntem în Săptămâna Mare a Paştilor şi la ca­pătul ei vom celebra Învierea. Aveţi un gând anume, legat de sărbătoarea pe care o aşteptăm?

- În plan per­sonal, eu sunt o femeie, o mamă şi o bunică fe­ri­cită, şi de aceea, în­ainte de toate, mi-aş dori să li se întâmple şi alor mei ce-i mai frumos pe faţa pământului. Co­piii sunt aici, cu mine, mă pot bucura de bucu­riile lor, sunt ală­turi de ei la ne­ca­zurile lor şi ei la ale noastre, e un sentiment frumos să ai fa­milia lângă tine, mă simt bine­cuvântată de Dumnezeu, şi norocoasă.Mi-am crescut copiii aşa cum m-a crescut şi mama pe mine, i-am învăţat numai lucruri bune. Că eu am fost şi cu munca la câmp, am grijit şi de fraţii mai mici şi nu mi-a fost uşor, dar aşa m-am călit, de mică, şi nu mi-a fost greu mai târziu, când a trebuit să înfrunt viaţa. Şi tot aşa mi-am învăţat şi copiii, şi nepoţii!
Cu inima plină de bucuria acestei sărbători, mă gândesc la toţi cei dragi ai mei, la oamenii din satul meu, la cei care îmi ascultă şi-mi iubesc cântecele, dar şi la cititorii revistei dumneavoastră, alături de care am trăit un concert de Crăciun binecuvântat, şi cărora le transmit toată dragostea mea. Mă rog să le în­mul­ţească Dumnezeu tuturor bucuria, ca să dea şi altora din ea!