VETA BIRIȘ - "Mi-a-nverzit iarba, e primăvară!"

Înviere la Căpâlna

- Când zice "Cântecul Iancului", cu glasul ei care se aude și-n cer, oamenii se ridică în picioare, cutremurați. Nimeni nu-și cântă neamul cu atâta dăruire ca ea. Și pentru ca legământul să nu se piardă, marea "vestitoare" a Transilvaniei a rămas acasă, în satul ei, așezat pe Târnave, unde așteaptă Paștile, cu pricesne și cu suflet curat -


- A venit primăvara. Mai are loc în sufletul dvs., sau grijile vieții o țin după gard?

- Nici o grijă nu-i mai tare ca iarba verde. Când răsare pe dealuri, răsare și în inima ta. Semn că primă­vara se află pe-aproape. Pentru că eu am rămas acasă, la țară, în satul meu, văd de fiecare dată pri­mă­vara de-aproape, îi simt venirea în toate cele, mă bucur de toate semnele ei. Mi-a-nverzit iarba, e primăvară! În grădinița din fața casei deja mi-au înflorit zambilele, narcisele și lalelele! Parfumul lor suav, culorile lor puternice și strălucitoare, vântul ușor, soarele care prinde putere, toate îmi bucură ochii și su­fle­tul! Pri­măvara vine și în suflet. Toți ne bucurăm și îi deschi­dem cămările, este anotimpul care ne însuflețește, care ne dă energie și entuziasm.

- Pentru creștini, primăvara înseamnă și bucuria Învierii. Știu că sunteți un om cre­din­cios, printre cântecele dvs. sunt și multe pricesne, aceste mi­­nu­nate cân­tece religioase țără­nești. Cum așteptați anul aces­ta Sfintele Paști?

- În ultimii ani, am observat că felurile în care se sărbătorește Paștele la oraș și la sat sunt din ce în ce mai diferite. La noi, Paștele e la fel cum se făcea când eram eu copil: nimic nu s-a schimbat! Ca să primești sărbă­toarea, trebuie un loc curat, o casă curată și luminoasă ca soa­rele. Așa ne spunea bunica. "Să se vadă soarele în ferestre, când le spălați!". La noi în sat, cură­țenia începe cu mult înainte de Săptămâna Mare, începând din grădină, grajduri și aca­returi, și până în casa mare. Totul e văruit proas­păt, totul e spălat, așternuturile, pânzăturile și co­voa­rele schim­bate. Așa am făcut și noi, iar eu am avut două ajutoare de nădejde la curățenie, pe cele două nepoate ale me­le, de care sunt tare mândră! Și mai trebuie să ne cură­țim și sufletul. De fiecare dată, când merg la biserică duminica, eu cânt pricesne. Nu există o dată să merg și să nu cânt. Le așteaptă tot satul. Părintele paroh îmi spune mereu: "Nu știu dacă puteți să vă închipuiți ce simt eu atunci când mă cuminec în altar, și dum­neavoastră cântați la strană o pri­ceas­nă!" Cele mai multe sunt despre Maica Domnului, care își caută și își plânge Fiul, pe Iisus cel răstignit. Sunt cântece despre durerea ei, și nu poți rămâne de piatră au­zindu-le. Sunt răscolitoare! Nu puțini sunt cei care lăcri­mează, chiar dacă le-au auzit de mai multe ori. Acum, în post, de ani de zile, împreună cu preotul, organizăm niște seri de rugăciune și de pricesne, la care am in­vitat-o și pe buna mea prietenă, cântăreața Sava Ne­grean, din Brașov, pe Ma­riana Anghel din Hunedoara, și pe foarte mulți alți colegi de-ai mei, care cântă, la rân­dul lor, pricesne. Vine lumea, de nu în­cape în bi­serică, să asculte aceste cântece minunate, și cred că în felul acesta îi facem pe toți să se bucure și mai mult, să se apropie cu și mai mare nădejde de Dum­nezeu, căci Paștile sunt o sărbă­toare aparte și trebuie să ai o stare specială pentru ea. Parcă și natura are alt frea­măt. Totul se liniștește înainte de miezul nopții. Parcă și timpul așteaptă, și ceva înlăuntrul nostru ne în­deamnă la tăcere, la pregătire. Nu poți trăi sărbă­toarea Învierii fără să încerci să pătrunzi această taină aparte, fără să te smerești în fața ei! Iar asta se face nu încercând să pricepem cu min­tea, ca pe un exercițiu de cu­noaș­tere și de logică, ci cu inima! Tre­buie să coborâm de pe piedestalul înfumurării noastre și să înțele­gem că așa ceva nu e cu putință oamenilor, ci numai lui Dum­ne­zeu! Să dăm la o parte grijile și problemele, să trecem dincolo de ele, și să ne gândim, măcar o zi în an, la minunea Învierii lui Hristos. E o experiență, o trăire a ascul­tării glasului lui Dum­ne­zeu în inima noastră. Obo­sită de atâta tehnologie a comunicării, lumea de azi nu mai este în stare să facă exercițiul acesta al tă­cerii, al uimirii și slăvirii pornite din inimă în fața minunii Învie­rii. Observ cu multă părere de rău cum oamenii care trăiesc la oraș sunt din ce în ce mai indiferenți față de emoția extraordinară a sărbătorii, pe care cei de la sat o mai păstrează încă în suflet, o trăiesc cu iubire și cu credință. Suntem cu toții copiii lui Dumnezeu, el e Tatăl nostru cel Mare, iar în noap­tea aceea sfântă, suntem martori ai Învierii întru Slavă a lui Iisus. Nu trebuie să dor­mim, ci să priveghem, asemeni femeilor miro­nosițe, care, în frunte cu Sfânta Fecioară, au vegheat toată noaptea, fără să rămână prizoniere ale fricii și durerii, iar dimineața au fost primele care au dat mărturie că Iisus a înviat. Ce bucurie de nedescris în cuvinte trebuie să le fi cu­prins inima! De-am fi vrednici să simțim măcar o fă­râmă din ea, ce fericiți am fi, și ce puteri nebănuite am căpăta! Înviere cu lumină, aș vrea pentru toată lumea! Și chiar e cu putință lucrul acesta, pentru că simțământul ăsta există în noi trăit de atâtea șiruri lungi de strămoși, e aproape ca un dat genetic, așa că trebuie doar să-l scoatem din amorțire, să-l chemăm la viață, și el își va produce efectul. Ce e vechi se reîn­no­iește în noi, și în cei ce vor fi după noi.

"Sunt semne că natura se bucură mai «cinstit» de Înviere"

- Familia dvs. trăiește cu aceeași însuflețire aș­teptarea Sfintelor Paști?

- Și anul acesta e mare bucurie în familia noastră, pentru că e al treilea an când "dăm paștile" la bise­rică. Acum doi ani am dat eu și soțul meu, anul trecut, băiatul meu cel mare, anul acesta îl dă băiatul cel mic. Dăm paștile pentru tot satul, adică ducem noi vinul și pâinea, din care se pregătesc paștile. În Joia Mare, ne ducem cu toată familia la biserică și pregătim sfintele paști, apoi participăm la slujbă și la rugăciuni, căci joi seara se citesc cele 12 Evan­ghelii. E o zi foarte puter­nică. Vineri, participăm la Prohodul Domnului, apoi sâmbătă noaptea e Învie­rea. Împreună cu neamurile, mai rămânem un pic în biserică, la sfârșitul slujbei, ca să ciocnim câte un ou și mâncăm câte o felie de co­zonac, împreună cu preotul. Apoi, îi învităm pe toți la prânz, la masa de Paști, rubedenii, preotul cu preo­teasa, pe membrii con­siliului parohial. E un sentiment minunat să împărtășești bucuria Învierii cu toți din comunitate, cu oamenii din sat, rubedenii sau vecini, prieteni. O să am multă bucurie pentru onoarea ce-mi fac și o să încerc să fiu o gazdă bună pentru toți. Îmi place să fac cozonaci. Mai am încă un cuptor vechi de pâine, și coc cozonacul în el. Iese minunat! Încă mai avem de unde tăia o găină, fac zamă bună, cu tăieței ca-n Ardeal, avem gospodăria noastră și ne luăm toate roadele de trebuință din ea. Iar copiii satului care umblă din casă în casă, după ouă roșii, ne molipsesc pe toți cu bucuria lor curată. Vin seara, după ce trage clopotul la biserică, de vecernie. Mai micuți ori mai măricei, vin după ouă roșii, și spun, cu glas curat și înalt: "Hristos a înviat!". Atunci chiar crezi că sărbă­toarea e cu adevărat mare, copleșitoare, pentru noi toți, creștinii! Nu ai cum să te abați de la obiceiuri. Aici, la noi, le ține satul întreg exact așa cum sărbă­toream atunci când eram eu copil. Sunt niște obiceiuri cu care ne-am născut și pe care nu le-am lăsat să se stingă, le trăim în comunitate, tot satul. Eu, una, nu mă pot lipsi de ele, și nu pot să sărbătoresc altfel decât așa cum am apucat.
Din păcate, așa cum spu­neam, la orașe, și Paștile, ca și Crăciunul, a devenit o sărbătoare comercială. Oa­menii se gândesc la ea ca la o mare petrecere, bogată în mâncare, băutură și daruri, și nu la cum s-o trăiască, la propriu, pătrunzându-i înțele­su­rile adânci, curățin­du-se pen­tru ea, bucurându-se de ea îm­preună cu toată lumea, și nu doar în cercul restrâns al fa­miliei. Să te bucuri de un dar e una, dar să te bucuri de În­vie­rea Domnului e o bucurie de o cu totul altă di­men­siune. Une­ori, ve­dem sem­ne că mai cu­rat și "cinstit" se bucu­­ră natura de această reînnoire. Darurile simbolice sunt oul roșu și cozonacul. Și darul Duhului Sfânt, adică bucuria din inimă.

- Ați fost bol­navă, dar ați biruit cu bine necazul și sunteți din nou sănătoasă și veselă. Încercările prin care ați trecut v-au făcut să vedeți altfel viața, s-o prețuiți mai mult, să vă bucurați de momentele acestea petrecute cu familia, cu cei a­propiați?

- Așa e obiceiul la noi, când vine omul acasă de la spi­tal, îi vin neamurile și fiecare îi aduce câte ceva, ori un pic de supă de tăieței, ori un pic de to­că­niță de pui, ori pan­cove, hencleșe, ori compot, ori ce poate fiecare. Dar și mai mult decât atât, vin cu o vorbă bună și un zâmbet care-ți dă încredere. Și e așa un sentiment de împăcare că nu ești singur, și chiar nu te mai doare nimic, când vezi cu câtă bunătate și compasiune te înconjoară. Nu te simți singur în suferința ta ori în încercarea ta. Și-apoi, eu sunt aici, în sat, cu copiii mei. Cei doi băieți ai mei sunt căsătoriți aici, am două nepoate de la ei, și dacă ei toți sunt lângă mine, orice necaz îmi trece mai ușor. Acum realizez de ce toate cântecele vechi despre tinere neveste măritate în alt sat erau atât de triste! Ce bine e când ai copiii lângă tine!

"Dacă plecam din sat, glasul meu și-ar fi pierdut limpezimea"

- Nu i-ați invidiat niciodată pe interpreții de muzică populară care s-au mutat la București, ori în orașele mari, iar dvs. ați rămas acasă, în sat?

- Oh, i-am invidiat atât de mult în tinerețea mea! În 1966, când m-am lansat în muzica populară, și toți colegii mei erau la oraș, mă frământam și mă rugam, "Doamne, dar de ce nu mă duc și eu la oraș, ca și ei, să-mi fac și eu, un renume?". Dar acum nu pot să vă spun ce bucurie am în suflet, că mi-a dat Dumnezeu gândul bun de nu mi-am părăsit satul! Câtă liniște și pace am eu aici, în satul meu, în casa și în grădina mea! N-aș fi fost atât de fericită la oraș niciodată, și nici cântecul n-ar fi sunat la fel, nici glasul meu n-ar fi fost atât de limpede, fiindcă mi-ar fi fost inima încărcată. Pacea sufletului se simte în glas, și poate că și de aceea oamenilor le place să mă audă cântând, și mă cheamă mereu și vin peste tot după mine. Și poate că n-a fost doar glasul, cât respectul pe care-l am pentru public și pentru felul în care mă înfățișez în fața lui, dragul meu pentru portul nostru cel ro­mâ­nesc. Să știți că niciodată n-am pus pe mine o haină, un laibăr, o cătrință, o ie care să nu fie autentică, și văd că asta le place sus­ținătorilor mei, celor care au crezut în mine și mi-au vrut binele, și mai ales, oamenilor din sat, care mă privesc cu drag și-mi spun "Doamne, tu, Vetă, cât de mândru îți stă îmbrăcată cu hainele astea, ale noas­tre!". Și repertoriul tot dato­rită sătenilor mei l-am păs­trat autentic, așa cum se cânta și acum o sută de ani. E un senti­ment extraordinar când vezi că lumea se ridică în picioare și te aplaudă, și-ți cântă cân­tecele împreună cu ti­ne, așa cum s-a în­tâm­plat și la spec­ta­cole pe ca­re le-am dat în câteva lo­calități din Ger­mania, unde sunt co­mu­nități puter­nice de ardeleni emi­grați. Ce bucurie mai mare decât să-i vezi știin­du-ți cântecele pe dinafară, cân­tându-le cu ochii înlă­crimați? Nu se poate omagiu mai mare pentru un artist!

- Suntem în Săptămâna Mare a Paștilor și la ca­pătul ei vom celebra Învierea. Aveți un gând anume, legat de sărbătoarea pe care o așteptăm?

- În plan per­sonal, eu sunt o femeie, o mamă și o bunică fe­ri­cită, și de aceea, în­ainte de toate, mi-aș dori să li se întâmple și alor mei ce-i mai frumos pe fața pământului. Co­piii sunt aici, cu mine, mă pot bucura de bucu­riile lor, sunt ală­turi de ei la ne­ca­zurile lor și ei la ale noastre, e un sentiment frumos să ai fa­milia lângă tine, mă simt bine­cuvântată de Dumnezeu, și norocoasă. Mi-am crescut copiii așa cum m-a crescut și mama pe mine, i-am învățat numai lucruri bune. Că eu am fost și cu munca la câmp, am grijit și de frații mai mici și nu mi-a fost ușor, dar așa m-am călit, de mică, și nu mi-a fost greu mai târziu, când a trebuit să înfrunt viața. Și tot așa mi-am învățat și copiii, și nepoții!
Cu inima plină de bucuria acestei sărbători, mă gândesc la toți cei dragi ai mei, la oamenii din satul meu, la cei care îmi ascultă și-mi iubesc cântecele, dar și la cititorii revistei dumneavoastră, alături de care am trăit un concert de Crăciun binecuvântat, și cărora le transmit toată dragostea mea. Mă rog să le în­mul­țească Dumnezeu tuturor bucuria, ca să dea și altora din ea!