Miracolele credinţei: Ştiinţa şi rugăciunea

- Există oameni care prin credinţa neclintită în Dumnezeu s-au vindecat de boli, în faţa cărora medicina şi-a recunoscut neputinţa. Postul şi rugăciunea sunt două astfel de "leacuri" divine. Privite de credincioşi ca adevărate miracole, ele au fost multă vreme socotite de oamenii de ştiinţă drept simple întâmplări. Există, însă, şi excepţii: recent, savanţii ruşi au demonstrat că puterile rugăciunii au confirmare ştiinţifică -

Simferopol, Peninsula Crimeea, Săptămâna Patimilor, 2014

În Catedrala Sfânta Treime din Simferopol, în faţa raclei de argint care adăposteşte moaştele Sfântului Luca de Crimeea, stau îngenuncheaţi zeci de oameni. În liniştea adâncă a bisericii se aude numai murmurul rugilor lor, rostite cu evlavie şi nădejde. Mai sunt câ­teva ceasuri până la începerea Deniilor din Marţea cea Mare şi credincioşii, unii dintre ei sosiţi de la mii de kilometri distanţă, nu irosesc nicio clipă pentru a se ruga la sfintele moaşte. Chinuiţi de suferinţe trupeşti şi sufleteşti, sunt nestrămutaţi în credinţa că aici, cu aju­torul Sfântului Luca, îşi vor afla mântuirea. Se spune că în Săptămâna Patimilor, rugile înălţate către Ceruri înfăptuiesc minuni.
Printre credincioşi, majoritatea oameni în vârstă, se remarcă un tânăr. Pe obraji îi curg lacrimi, dar chi­pul său este luminat de un zâmbet plin de recunoş­tin­ţă. Sunt deja peste zece ani de când vine aici, îm­pre­ună cu maica lui, să aducă slavă Bunului Dumnezeu şi Sfântului Luca, care, prin mila Sa, l-a izbăvit de la o groaznică suferinţă ce ameninţase să-i schimbe exis­­tenţa.
Din fragedă copilărie, Nazar Stadnicenko visase să devină pianist şi compozitor, pentru că iubea mu­zica mai mult decât orice pe lume. La vârsta de patru ani, a atins pentru prima dată clapele pianului, iar la şapte ani era deja laureat al mai multor concursuri naţionale de muzică. Chiar în ziua în care a împlinit zece ani, a primit cel mai frumos cadou: vestea că fusese invitat să cânte la Moscova, în des­chiderea unui concurs internaţional. Dar bucuria lui a fost de scurtă durată. Pentru a putea studia liniştit partiturile muzicale pe care urma să le interpreteze, băieţelul a plecat la bunica sa, într-un sat de pe ţărmul Mării Ne­gre, din regiunea Crimeea, unde putea să exerseze în tihnă, departe de zgomotele oraşului. Dar copilăria a fost mai puternică decât el şi, într-una din zile, Nazar a în­chis capacul pia­nului şi s-a hotărât să meargă, alături de alţi copii, într-o excursie, cu vaporul, pe mare. Entuzias­mat de aventura ce-l aştepta, s-a nă­pus­tit nerăb­dă­tor să iasă pe uşă, când aceas­ta s-a în­chis cu putere, zdro­bind degetele copilului. "La în­ceput, nici nu mi-am dat sea­ma ce s-a întâmplat, am sim­ţit doar o durere atroce. Pe­retele şi uşa erau pline de sânge şi atunci mi-am în­drep­­tat, cu groază, pri­virea către mână. Falangele de la degetele mijlociu şi inelar atârnau, ţinându-se doar în piele", povestea Nazar câţiva ani mai târziu.
La spital, medicii au pus un diagnostic care pentru Na­zar a sunat ca o sentinţă: falangele trebuiau de ur­genţă amputate! Zile în şir, după intervenţia chirur­gicală, copilul nu a ieşit din muţenie, de parcă pier­derea de­getelor i-ar fi luat şi darul vorbirii. Când, în sfâr­şit, şi-a revenit din şoc, a început să plân­gă, mân­gâindu-şi mâna bandajată: "Cum să mai cânt la pian?". Întreg personalul medical al spitalului era profund impresionat de nenorocirea care se abătuse asu­pra micuţului artist. "Asemenea cazuri, de pa­cienţi ale căror membre necesitau amputare, mai avu­sesem", afirmă Dmitri Vasilişin, medicul chirurg care îl operase. "Tulburător pentru noi, toţi, era faptul că suferea cumplit nu pentru degetele pierdute, ci pentru visul său zdrobit. Era atâta durere în glasul său, încât mi-aş fi dorit să îi pot oferi degetele mele, ca băieţelul să poată din nou cânta la pian!". Deşi starea fizică a lui Nazar era stabilă, cea psihică se şubrezea tot mai tare, până ce băiatul a intrat într-o depresie profundă. Atunci, una din asis­tente a sfătuit-o pe mama băia­tului să se roage la Sfân­tul Luca al Crimeei, doctorul fără de arginţi, chi­rurg de profesie în timpul vieţii sale şi care înfăptuise adevărate minuni, reuşind să salveze vieţile unor oameni cărora nu li se mai dădea nicio şansă. După ce a trecut prin chinurile temniţelor co­muniste şi a în­du­rat ani grei de lagăr, în ţinuturile ne­cru­ţătoare ale Si­beriei, Voino-Iaseneţki a intrat în rân­durile preoţilor şi a ajuns Arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. După moartea sa, mii de credincioşi au continuat să îi soli­cite ajutorul, prin rugăciuni, iar miracolele nu au în­târziat. În zilele noastre, atât pentru Rusia, cât şi pen­tru întreaga ortodoxie, Sfântul Luca al Crimeei este unul dintre cei mai mari sfinţi ai secolului XX. În moaş­tele lui şi-a pus nădejdea şi mama lui Nazar, în­dreptându-şi paşii către Catedrala din Simferopol. După ore de lacrimi şi rugăciuni, a ales o iconiţă cu Sfântul Luca, a luat mir şi tămâie sfinţite şi s-a întors la spital, unde fiul ei zăcea încă bolnav. Zi de zi, i-a uns mâna operată cu mir sfinţit şi s-a rugat pios în faţa icoanei Sfântului Luca, pe care o atârnase deasupra patului lui Nazar.
Câteva săptămâni mai târziu, când bandajele i-au fost scoase, medicul chi­rurg, Dmitri Vasi­li­şin, a rămas fără grai: pe locul falangelor ampu­tate creşteau altele noi! "Cu toate studiile şi cu­noştinţele mele me­dica­le, nu pot explica un asemenea fenomen! Am făcut zeci de operaţii, dar nu am văzut nicio­dată în viaţa mea ca un deget amputat să se refacă complet! Uluirea mea era atât de mare, încât l-am trimis ime­diat să facă radiografii. Acestea au dovedit e­xact ceea ce ve­deam şi cu ochiul liber: oscioa­rele sale creşteau la loc. Este un adevărat mira­col divin, căci numai Dum­nezeu poate înfăp­tui o asemenea minune. Cum aş putea eu, cu mintea mea omenească, să pot desci­fra un ase­menea mister?!", măr­tu­risea chirurgul, într-un inter­viu.
La un an după ac­cident, degetele băiatu­lui s-au refăcut complet, cu tot cu unghii, şi Na­zar a început din nou să cânte la pian, cu acelaşi talent şi pasiune. An de an, în Săptămâna Pati­milor, merge împreună cu mama sa în pelerinaj la moaştele Sfântului Luca, care i-a redat de­getele. "Vin aici în fiecare an de Sărbătoarea Învierii Domnului, căci prin graţie divină, şi eu am renăscut! Pentru mine, pierderea degetelor ar fi fost egală cu moartea, dar Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Luca s-au milostivit şi mi-au oferit un dar fără de preţ!", spunea Nazar anul trecut.
Astăzi, Nazar Stadnicenko are 24 de ani şi este renumit în toată Rusia. Visul său din copilărie s-a împlinit şi el a devenit pianist şi compozitor! Dacă pentru acest lucru i-a fost suficientă credinţa, nu pu­tem să nu ne întrebăm ce fel de procese se activea­ză în organismul uman, în timpul rugăciunii.

Cercetările savanţilor ruşi

De mii de ani, în toate religiile lumii, a existat cre­dinţa că rugăciunea are efecte miraculoase asupra sufletului şi trupului omenesc. Peste tot în lume există mii de mărturii ale oamenilor care afirmă că s-au vindecat de boli incurabile, în stadii terminale, prin puterea credinţei lor, prin puterea rugăciunii. Până de curând, aceste "miracole" erau explicate de oamenii de ştiinţă prin forţa autosugestiei sau prin efectul pla­cebo. Conform teoriei lor, în situaţii-limită, mintea umană poate influenţa organismul atât de puternic, încât să îl determine să lupte cu boala şi, astfel, omul să se vindece. De cele mai multe ori, ase­me­nea feno­mene erau privite de savanţi cu scep­ticism şi consi­derate cazuri excepţio­nale, care nu meritau să fie luate în calcul pentru studiile ştiin­ţifice. În urmă cu câţiva ani, însă, aceiaşi oameni de ştiinţă au demonstrat că rugăciunea este un fenomen care are un impact pozitiv pu­ternic asu­pra organismului uman.
Primii paşi în încercarea temerară de a demonstra că ru­găciunea vindecă l-au făcut sa­vanţii ruşi. În anul 1986, Va­leri Slezin, profesor la Ins­ti­tutul de Cercetare şi Dez­vol­tare Psihoneurologică "Beh­­te­rev" din Sankt Peters­burg, din­tr-o pură întâmplare, a ajuns să analizeze encefa­lo­grama unui om care se afla în stare de profundă rugă­ciune. Rezultatele l-au uimit! "În momentul rugăciunii, lobul pa­rietal al creierului, răs­pun­zător de orientarea în spaţiu, de procesarea infor­maţiilor senzoriale, din mo­tive încă nedesluşite, se în­chide, şi omul pierde legă­tura cu mediul exterior, tre­când dincolo de limitele rea­lităţii concrete. Omul care se roagă încetează să se per­ceapă pe sine ca individua­li­tate şi, în acele momente, fu­zionează cu Uni­versul, cu divinitatea, se conec­tează la energia primordială. Astfel, toate funcţiile organelor se normalizează, sistemul imu­nitar se consoli­dează şi, practic, omul se însănă­toşeşte!", susţine pro­fesorul Slezin.
Rezultatele descoperirii sale senza­ţio­nale au fost prezentate în cadrul mai multor con­ferinţe naţionale, dar în anii '80, în Uniunea Sovietică, religia reprezenta - încă - un subiect-tabu, astfel că profesorul Sle­zin a fost avertizat să înceteze a mai propaga aseme­nea teorii "fanteziste". Cu toate riscurile, cerce­tătorul rus şi-a continuat studiile şi, de-a lungul a două decenii, a analizat sute de electroen­cefalograme ale oamenilor aflaţi în stare de rugăciune intensă. Pentru o acurateţe maximă, profe­sorul rus a supus cercetării sale oameni din diverse categorii sociale, cu religii, pro­fesii, vârste şi preocupări complet diferite. Re­zultatele rămâneau aceleaşi: în timpul rugă­ciunii, activi­tatea creierului se diminuează de zece ori şi lobul parietal se decuplează de realitate.

Starea de iluminare

Până la descoperirea savantului rus, teoria oficială susţinea că activitatea emis­ferelor cerebrale trece, periodic, prin trei stări: de veghe, când omul este conştient, de somn lent, cel fără vise, şi de somn rapid, cel cu vise. Valeri Slezin a fost cel care a depistat o stare care nu semăna cu niciuna din cele trei deja cunoscute: starea de rugăciune.
Este cunoscut faptul că activitatea electrică a creierului omului matur, aflat în stare de veghe, are o frecvenţă între 8 şi 30 de hertzi. Profesorul Slezin a descoperit că cea de a patra stare, cea de rugăciune, în care omul rămâne, totuşi, lucid, are o frecvenţă ati­pică, foarte joasă, de doar trei hertzi. Această frec­venţă este întâlnită doar în stare de inconştienţă, de somn profund sau poate fi observată la sugarii de trei luni. Bebeluşii, în prezenţa mamei, se simt în sigu­ranţă deplină, se simt extrem de iubiţi şi ocrotiţi, de aceea frecvenţa activităţii electrice a creierului lor este foarte joasă. Pe măsura înaintării în vârstă, aceas­tă stare de confort se estompează, iar în final dispare. Ca urmare, frecvenţa undelor cerebrale se accelerează. "Starea de rugăciune este starea în care diferite zone ale conştiinţei se închid, frecvenţa undelor cerebrale scade simţitor şi omul deschide un canal de legătură directă cu divinitatea. Această stare, ca şi celelalte trei, este absolut necesară indi­vidului uman. În timpul rugăciunii profunde, cre­dinciosul simte prezenţa divinităţii, simte prea­plinul dragostei Lui şi atunci, toate fricile sale dispar. Ca urmare, organismul său este pregătit să lupte cu orice", afirmă cercetătorul rus. Conform teoriei sale, prac­ticând intens şi continuu această stare de rugă­ciune, organismul uman poate ajunge să nu mai de­pindă de timp, putând funcţiona fără hrană, somn, fără apă sau chiar oxigen. "În starea de iluminare, când graniţa dintre lumea pământeană şi cea înaltă se estompează, când timpul se opreşte, în creierul omului se activează abilităţi fenomenale, ce practic nu au limite".
În urmă cu două mii de ani, Iisus Hristos le spu­nea ucenicilor Săi: "Oricine se va smeri ca acest co­pi­laş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor". (Evan­­­ghe­lia după Matei, 18.4). Descoperirea profe­sorului Slezin con­fe­ră, astăzi, un nou în­ţe­les pa­ra­bolei bibli­ce, care nu reprezintă o simplă me­taforă frumoasă, ci poate să fie cheia exis­tenţei omenirii, mijlocul prin care oricine se poate sal­va. "Rugăciunea în­toarce omul adult în sta­diul de co­pil, la frecvenţa sa ini­ţială, primară, când era legat de divinitate. De aceea, copiii nu au ne­voie să treacă prin Tai­na Spo­vedaniei, căci ei se află sub protecţie divină!" - susţine Valeri Slezin.

Semnul tămăduitor al Sfintei Cruci

Tot oamenii de ştiinţă ruşi au reuşit să demons­tre­ze că semnul crucii modifică proprietăţile optice ale apei şi distruge microbii. Astfel, vechiul obicei creştin de a binecuvânta alimentele şi apa, înainte de a le consuma, nu are numai un sens duhov­ni­cesc, ci şi unul foarte practic, preventiv şi curativ.
De peste zece ani, Angelina Malahovskaia, fi­zician la Institutul de Cercetare al Medicinii Navale din Sankt Petersburg, efectuează studii asupra puterii de tămăduire a semnului crucii şi a apei sfinţite. În urma experimentelor derulate împreună cu alţi cercetători, ea a descoperit că după sfinţirea şi rostirea rugăciunii de binecuvântare a apei, numărul microorganismelor dăunătoare sca­de de până la 100 de ori. "Apa sfinţită nu devine numai mai pură, ci îşi modifică densitatea optică, ca şi cum ar pătrunde sensul rugăciunii şi l-ar reţine, căpătând astfel efecte curative", afirmă An­gelina Malahovskaia. Împreună cu echipa ei, ea rea­lizat ample studii şi asupra efectului rugăciunii rostite în masă. Conform teoriei lor, oficierea sluj­belor reli­gioase nu numai că îmbunătăţeşte starea de sănătate a credincioşilor, dar anihilează şi ra­diaţiile. Pare de necrezut, dar rugăciunea are pu­terea de a "curăţa" mediul înconjurător. La numai 30 de ki­lometri de Cernobîl, localitatea unde în 1986 a avut loc groaz­ni­cul accident nuclear cu efecte dezastruoase, se înal­ţă biserica cu hramul Sfântul Ilie. Numai aici, din întreaga regiu­ne, printr-o ade­vărată minune, ni­velul radiaţiilor este aproape nul. Deocamdată, oa­me­nii de ştiinţă nu au reuşit să ofere o explicaţie ra­ţională acestui feno­men căci, aşa cum spune chiar sa­vantul rus Valeri Slezin: "Miracolul este rezul­ta­tul unor legi ale Uni­versului pe care ştiinţa nu le poa­te încă desluşi. Aceste legi există totuşi, aşa cum există legea gravitaţiei sau cea a câm­pului elec­tro­mag­netic. Dacă oame­nii, în An­tichitate, ar fi asis­tat la aprinderea unei lămpi electrice, ar fi con­­si­de­rat acest fe­no­men ca fiind mi­ra­cu­los. În zi­lele noas­tre, până şi un copil de gră­­diniţă cu­noaşte se­cretul elec­tri­cităţii. Sunt absolut con­vins că peste câte­va de­ce­nii, ştiinţa va putea ofe­­ri răspunsuri cu ade­­­vă­rat valide ale fe­no­menelor pe care as­tăzi oa­menii le con­si­­deră miracole".